Despre libertate, iubire, frică și nevoia de a-ți trăi viața după propriile reguli vorbește spectacolul Fluturii sunt liberi, care redă povestea lui Don, un tânăr nevăzător care încearcă să-și construiască pentru prima dată o viață independentă, și a lui Jill, o tânără cu un trecut colorat și cu o poftă enormă de viață.

Cei doi ajung vecini într-un apartament din San Francisco, iar întâlnirea lor schimbă echilibrul fragil pe care fiecare și-l construise. În poveste intră și Florence, mama lui Don, o scriitoare celebră de cărți pentru copii, care nu este deloc pregătită să-și vadă fiul desprins de coconul în care l-a ținut atâția ani.

În această nouă montare a piesei, Valentin Andrieș îl interpretează pe Don, iar Andreea Boșneag o joacă pe Jill. Am vorbit cu ei despre cum se construiește un spectacol atunci când unul dintre actori este nevăzător, despre lucrurile pe care îi învață scena și despre ce se întâmplă atunci când, pentru a putea interpreta un rol, trebuie să fii atent la lucruri pe care în mod obișnuit nici nu le mai observi.

Fluturii sunt liberi se joacă miercuri, 9 septembrie, de la ora 20:00, la Cinema „Florin Piersic” din Cluj. Biletele le găsești aici.

Cum arată repetițiile pentru o piesă de teatru atunci când unul dintre actori este nevăzător? Ce lucruri pe care într-un proces obișnuit de lucru le considerăm „de la sine înțelese” au trebuit regândite?

Valentin: Nu sunt foarte diferite față de o repetiție normală, doar că trebuiesc stabilite niște puncte de orientare clare și o coregrafie pentru poziționarea personajelor în scenă. În rest este destul de distractiv și, un telefon cu căști face citirea „la prima vedere” posibilă.

Trebuie textul trimis digital, căci fizic, pe hârtie nu poate fi folosit de un nevăzător. La alegerea costumului și decorului trebuie asistat de cineva care vede. Dar există și avantaje: în spatele cortinei și pe heblu, un deficient de vedere este rege.

Andreea: Sincer, repetițiile sunt la fel ca oricare altele. Poate doar faptul că Vali se folosește de auz pentru a citi un text e un pic diferit. Și tocmai pentru că nu are avantajul nostru să stea cu foile în față, el învață replicile mult mai repede, ca să evite eventuale dificultăți tehnice.

Cred că, în primul rând, eu mi-am dat seama cât de mult folosim noi, cei care vedem, expresii de genul „Vino aici”, „Du-te acolo”. Aici unde? Acolo unde? Cu Vali am trebuit să fiu mult mai precisă și mai atentă la ceea ce fac pe scenă. Și sincer, uneori uit că nu vede. Practic, am învățat că uneori trebuie să spunem cu voce tare lucruri pe care în mod normal doar le arătăm.

Valentin, cum se schimbă relația cu scena atunci când nu poți vedea scena? Cum îți construiești un personaj, un spațiu sau o relație cu un alt actor fără să ai acces la aceleași repere vizuale pe care le au colegii tăi? Andreea, tu ce ai descoperit în acest proces de lucru, alături de Valentin?

Valentin: Este sincer mai simplu. Nevăzând publicul, scad și emoțiile. Sunetul este reperul numărul unu și cunoașterea foarte bună a spațiului. Cât despre personaj, procesul este la fel ca la oricine, fișa personajului, concept, etc.

Andreea: Eu am descoperit că, de multe ori, noi, cei care vedem, suntem mult mai puțin atenți decât credem că suntem. Și că nu ne uităm cu adevărat la ce este în jurul nostru. Și mi-am dat seama că pe scenă există foarte multe informații care nu au nicio legătură cu văzul, dar pe care noi le ignorăm pentru că avem varianta vizuală la îndemână. Ah, și că niciodată să nu muți recuzita unui nevăzător!

Andreea, Jill este un personaj care își dorește foarte mult să trăiască, să încerce, să se arunce în necunoscut. Ce ai descoperit la ea în timp ce ai lucrat la spectacol și ce crezi că putem învăța noi, cei din public, de la ea? Te regăsești în acest personaj (dacă da, în ce fel)?

M-am regăsit destul de mult în Jill, ceea ce uneori mi-a fost foarte comod, iar alteori deloc. Pentru că atunci când un personaj îți seamănă, nu mai ai unde să te ascunzi.

Jill are foarte multă poftă de viață. Vrea să încerce, vrea să iubească, vrea să fugă, vrea să se întâmple lucruri. Dar în același timp nu cred că este atât de sigură pe ea pe cât pare. Cred că și ea se teme foarte tare și tocmai din acest motiv nu poate să rămână prea mult într-un singur loc.

Ce putem lua și noi din poveste? Că aparențele înșală și că viața trebuie trăită pentru tine, nu pentru alții.

Posibil ca Jill să fie tot ceea ce eu nu am avut niciodată curajul să fiu.

În spectacol, Alfabetul Scripor apare într-un moment foarte concret și firesc: îl ajută pe Don să-și identifice culorile hainelor înainte de prima întâlnire. Cum ați gândit introducerea acestui instrument în poveste și de unde ideea?

În timpul spectacolului, personajul Don își schimbă hainele și atunci el descoperă prin pipăirea etichetei ce culoare urmează să poarte pe cămașă, pantaloni și pălărie. Fiind acțiunea în anii ’70, nu avem smartphone-uri, așa că vom folosi doar etichetele fizice. Mai există o scenă în care Jill și Don beau vin și descoperim că el știe ce culoare are vinul tot datorită unei etichete tactile.

Vorbim despre accesibilitate în cultură, dar ce înseamnă, concret, ca un spectacol de teatru să fie accesibil pentru o persoană nevăzătoare (fie ea actor sau spectator)? Ce ar trebui să se schimbe în felul în care sunt gândite și produse spectacolele în România?

Valentin: Concret, audiodescrierea este soluția. Fie folosind căști speciale sau un link de Google Meet, o persoană ce știe spectacolul poate descrie acțiunea, decorul și chiar hainele pe care le poartă personajele. Ca actor, acea coregrafie despre care spuneam mai devreme ne ajută foarte mult, cât și anumite elemente tactile în puncte-cheie. (Ex.: o umflătură sau un material diferit, introdus subtil pe un punct în scenă unde trebuie să stea personajul când reflectorul bate doar pe el.)

Spectacolele din România ar trebui să aibă mai puțin decor și mai mult suflet. De asemenea, rugăm publicul să descopere și regizori și actori necunoscuți, o să aibă o surpriză plăcută.

Andreea: Subscriu la ceea ce a spus Vali. Și da, cred că teatrul e o formă de artă vie care merită să fie în primul rând accesibilă și, mai ales, plină de emoții.

Valentin, ești singurul actor nevăzător acreditat din România. Cum te raportezi la asta? O simți ca pe o recunoaștere, ca pe o responsabilitate sau mai degrabă ca pe un semn că încă există prea puține oportunități pentru actorii nevăzători în România?

Valentin: Având în vedere că mi-am mințit comisia, că am doar cataractă și urmează să mă operez, cred că am jucat-o destul de bine ca să fiu primit.

Și dacă aș fi văzut, tot aș fi fost responsabil să fiu profesionist. Avem prea puțini actori loiali și profi în România. În mod surprinzător, regizorii din țara noastră chiar au început să caute actori cu dizabilități pentru personaje ce au și ele aceleași dizabilități.

„Fluturii numără clipe, nu ani, și totuși au timp destul!” E o replică frumoasă, dar și o idee care pare să stea în centrul poveștii. Pentru voi, despre ce este, de fapt, Fluturii sunt liberi? Ce-ați luat cu voi din acest spectacol?

Valentin: Cum timpul se dilată altfel pe scenă, eu ca actor pot trăi mai multe vieți, zile și ani în 2 ore. Experiența vieții este diferită pentru toți și ar trebui trăită cu bucurie și libertate.

Eu, nefiind nevăzător din naștere, a fost, sincer, cea mai bună lecție de viață pentru mine. M-a învățat, cu subiect și predicat, că dizabilitatea nu este o nenorocire și că o persoană ca mine merită să fie iubită, apreciată și independentă. Cu alte cuvinte, nu am învățat eu rolul, m-a învățat el pe mine.

Andreea: Pentru mine, Fluturii sunt liberi este despre libertate. Despre cât de greu este să îi lași pe oamenii pe care îi iubești să fie liberi. Și cât de greu este uneori să te lași pe tine însuți liber.

Don vrea să demonstreze că poate trăi singur. Mama lui vrea să îl protejeze. Jill vrea să trăiască după propriile reguli. Și fiecare are, într-un fel, dreptatea lui.

Cred că asta mi-a rămas mie din spectacol: că iubirea și libertatea nu se exclud reciproc. Ba chiar se completează.

Iar replica despre fluturi am găsit-o întâmplător și mi se pare că se potrivește perfect cu spectacolul. Pentru că simt că în viață, ca în multe alte lucruri, contează mai mult calitatea, nu cantitatea.

Ce i-ați spune unei persoane care încă nu s-a decis să-și ia bilet pentru 9 septembrie? De ce să vină la acest spectacol?

Valentin: Dacă mă întrebați pe mine, acest text este atât de bine scris, este omenesc și noi chiar ne facem bine treaba. Există o șansă mare să fie singura dată când el este montat în Cluj și este un MUST SEE pentru orice spectator ce iubește teatrul.

Timp de aproape 2 ore, publicul va face o vizită în San Francisco-ul anilor ’70 și va uita de probleme, politică și de frici. Împreună cu actorii, ei vor trăi emoțiile personajelor și vor ieși transformați din sala de teatru, așa cum iese un fluture din coconul său.

Andreea: Pentru că uneori avem nevoie de o poveste care să ne amintească să mai și trăim, nu doar să ne facem planuri despre cum ar trebui să arate viața noastră.

Și poate, după spectacol, o să vă întrebați și voi dacă nu cumva pierdeți prea mult timp încercând să controlați viața în loc să o trăiți.

Iar dacă nu pentru toate astea, atunci veniți pentru Jill & Don. Eu zic că merită cunoscuți.