Ne îndrăgostim de ce avem și ne concentrăm pe ceea ce am putea pierde. Două lucruri care deseori ne paralizează și ne duc spre decizii iraționale. Ba mai mult, ne străduim cu ardoare să ne lăsăm deschise toate portițele, să nu dăm cu piciorul la nicio opțiune posibilă.

Cumpărăm obiecte cu extra funcționalități că poate, cine știe, ne vor trebui cândva. Ne ferim să renunțăm la lucruri inutile cu gândul că la un moment dat vom avea nevoie de ele. Ne umplem dulapul de haine pentru ocazii speciale care nu vin niciodată. Ne abonăm la zeci de platforme, chiar dacă folosim doar două, ca nu cumva să pierdem vreo ofertă.

Refuzăm să închidem uși, de teamă că poate, într-o zi, vom regreta. Rămânem în joburi care nu ne mai fac bine, doar pentru că ne e frică că vom pierde. Amânăm decizii simple până devin apăsătoare, doar pentru că așteptăm o variantă ideală care nu mai apare. Îl punem pe „just in case” în bagajul vieții: poate o să am nevoie, poate o să regret, poate o să mă răzgândesc, poate o să. Și uite-așa, ne încărcăm cu povara subtilă a lui poate, în loc să facem loc pentru alegeri clare.

În alergarea asta bezmetică înspre tot și toate, uităm să petrecem îndeajuns timp cu ceea ce e pe bune important. Ne furăm singuri căciula și devenim tot mai buni la sportul ăsta.

Când a venit momentul să-mi aleg facultatea am fost nehotărâtă. Îmi plăcea biologia. Puteam ușor să-mi imaginez că meșteresc prin laboratoare, că explorez lumea într-un mod aparte – intim, microscopic. La fel de bine mă vedeam psiholog – ajutând alți oameni să se înțeleagă, să se cunoască, să facă pace cu ei înșiși și să fie blânzi cu propriul sine. Bine, dar mă atrăgea și marketingul, chiar dacă habar nu aveam cu ce se mănâncă. Le voiam pe toate. Ba mai mult, știam că odată ce fac un pas într-o direcție închid (cel puțin temporar) portițele spre celelalte.

Ce e atât de greu pentru noi când vine vorba de alegeri? De ce simțim să lăsăm cât mai multe portițe de scăpare cu putință, chiar și atunci când ne costă enorm? De ce nu putem pur și simplu să luăm o decizie tranșantă și să ne asumăm?

Am găsit răspuns la asta în cartea „Irațional în mod previzibil”.

Doi cercetători au gândit o serie de experimente bazate pe un joc pe calculator care să răspundă dilemei. La primul, studenții aveau de ales între trei uși (una roșie, una albastră și una verde). Puteau alege orice cameră, iar orice click ulterior dat în camera aleasă le aducea o anumită sumă de bani. Ca să obțină maximum era nevoie să găsească camera care plătea tariful cel mai mare și să dea cât mai multe clickuri. Dar nu era totul așa floare la ureche. De fiecare dată când se mutau dintr-o cameră în alta își consumau un click (din totalul de 100). Așadar, putea fi o decizie deșteaptă să treacă de la o cameră la alta ca să găsească cel mai bun tarif. Dar dacă fugeau ca nebunii dintr-una într-alta își consumau inutil clickuri care le-ar fi putut aduce bani. Ce-au făcut studenții? Au zburat din ușă-n ușă până s-au decis asupra celei care le aducea cei mai mulți bani. Destul de logic având în vedere că aveau un scop clar.

Dar dacă opțiunile începeau să le închidă ușa în nas, vor renunța la ele? Cercetătorii au modificat jocul și au introdus vicleșugul dispariției – orice ușă rămasă nedeschisă timp de 12 clickuri urma să dispară. Ei bine, studenții au preferat să-și sacrifice o parte din câștiguri doar pentru a-și putea menține în viață și celelalte opțiuni. Alergau încordați și captivați de la o ușă la alta pentru a încerca toate posibilitățile. Iar în osteneala lor de a ține ușile deschise, participanții au sfârșit prin a face mai puțini bani.

Ba mai mult, studenții au avut același comportament atunci când fiecare click pe o ușă costa 3 cenți, dar și atunci când știau care este câștigul bănesc din fiecare cameră. Ei tot nu puteau suporta gândul că o ușă se va închide.

Cât de sustenabil e să ne trăim viața așa? Cât de sănătos e ca atunci când vedem că numărul opțiunilor se îngustează să ne pierdem direcția și concentrarea? Cum e să nu putem suporta ideea de a pierde și să facem tot ce e nevoie ca să împiedicăm asta?

Filosoful Erich Fromm spunea în 1941 că oamenii nu sunt copleșiți de o absență a posibilităților, ci de o amețitoare abundență a lor. Suntem într-o continuă cursă în care e musai să gustăm din toate aspectele vieții, „să ne asigurăm că, din cele o mie de lucruri de văzut până să murim, nu ne-am oprit la cel cu numărul 999. Dar apoi apare o problemă: nu suntem prea superficiali – nu cumva ne întindem, ca untul pe pâine, într-un strat prea subțire”? Așa pune degetul pe rană Dan Ariely în cartea despre care-ți spuneam mai sus.

Vin cu un exemplu personal. M-am lăsat dusă de val și am căzut în capcana lui „a fi mereu disponibil”. Fac lucruri pe care unui om la care țin i-aș spune să nu le facă. Răspund seara la mailuri și mesaje de la clienți. Răspund în weekend dacă simt că așteaptă un sfat sau o direcție pe loc. Mă simt prost atunci când, din orice motiv, nu am fost pe fază și nu am fost promptă.

Pe undeva, rolul ăsta de a fi „omul de bază” îmi place. Dar apoi tot mie îmi încolțesc frustrări în minte. Tot eu sunt cea care se miră că e obosită. Cea care-și spune că nu e ok așa, mai ales pe termen lung. Nu-mi pun limite. Granițe. M-am întrebat de multe ori de ce. Și-am găsit la fel de multe justificări. Ba că vreau să ajut, ba că x sau y are nevoie, ba că sunt omul care vine cu rezolvări. Ba că vreau ca oamenii să știe că se pot baza pe mine. Dar oare dacă-mi pun niște granițe oamenii chiar simt că nu se mai pot baza pe mine sau asta-i doar o bazaconie croșetată de mintea mea?

Citind cartea asta, dar și o ediție din newsletterul lui Ștefan Asafti, mi-am dat seama că răspunsul la „de ce” e pierderea. Mi-e frică că pierd din credibilitate. Mi-e frică că pierd clientul, colaborarea, respectul, încrederea, informațiile sau momentul. Mi-e frică să spun „nu” fiindcă, într-un colț al minții mele, „nu” înseamnă respingere, înseamnă că poate data viitoare nu mă mai caută. Că se supără. Că își schimbă părerea despre mine. Că nu mai sunt „omul de bază”.

Suntem compulsivi în strădania noastră de a pune ochii și a agăța niște oportunități neînsemnate – ocazii aproape ridicole sau unele care nu mai merită atenția noastră. Și mai păgubos e atunci când nu reușim să ne dăm seama la timp că unele uși vor dispărea. Și de multe ori alea sunt adevăratele priorități.

De exemplu, ne rupem la locul de muncă încercând să atingem niște KPI-uri, dar fiecare burnout ne șubrezește sănătatea mintală. Scrollăm în timp ce copiii sau prietenii noștri ne povestesc ceva sau încearcă să găsească răspuns la ce îi preocupă. Ne dăm peste cap pentru un deadline, dar nu suntem în stare să fim prezenți 10 minute la o conversație sinceră cu cineva drag. Astea sunt ușile care dispar pe nesimțite și care n-au spațiu de „mai bagă o fisă”.

Cum o scoatem la capăt? Ce facem? Cred că una dintre soluții ar fi să mai tăiem din ușile alea. Nu pățim nimic dacă nu răspundem la toate invitațiile. Dacă nu mergem la toate evenimentele. Dacă nu răspundem în 5 minute la fiecare mesaj. Ba chiar s-ar putea să câștigăm ceva – spațiu. Timp de respiro. Claritate. Răgaz. Tihnă. Trebuie să ne hotărâm odată dacă avem timp și de ieșit în natură, și de mers la spectacol, și de mers la sală, și de învățat o limbă nouă, și de mers la dansuri (iar asta îmi spun mie, în primul rând).

Mai e ceva ce omitem. Consecințele neluării unei decizii. Paradoxal, cu cât ne agățăm de mai multe opțiuni și încercăm să jonglăm cu toate, cu atât devenim mai puțin productivi. Ajungem să petrecem mai mult timp făcând liste decât făcând lucruri. Trăim cu senzația că suntem mereu în întârziere, că mereu avem ceva nefăcut și facem lucruri pe jumătate. Toate astea pentru că ne-am ferit să închidem uși.

Și, chiar dacă am cunoaște toată filosofia din spatele dificultăților pe care ni le aduce acest proces decizional, tot la fel de previzibil iraționali am fi.

Lucrare cover: Melancholy de Edward Munch.