Unele trăiri au nevoie de timp să se așeze și să se decanteze ca să poți scrie despre ele. Spectacolul „Oamenii dreptății” a sădit în mine multe idei, gânduri și emoții. Printre altele, și recunoștință că există oameni cu coloană vertebrală care nu se dau în lături de la a lupta cu morile de vânt, a face sacrificii pentru a munci pentru ceea ce contează și a face lumea asta mai bună și mai dreaptă.

Am simțit că sunt înconjurată de oameni din tribul meu. Oameni care simt că binele nu vine de azi pe mâine și nici nu se-ntâmplă peste noapte. Oameni care știu că nu există niciun salvator miraculos care ne poate duce pe culmile mult visate. Oameni care nu așteaptă să fie totul perfect aliniat înainte de a începe ceva.

Și mi-am dat seama, culegând energia din sală și pe cea care venea dinspre scenă, că nu suntem puțini. Poate nu avem mereu vizibilitate, dar avem consistență. Iar în spatele fiecărei lupte duse cu decență și demnitate, există o comunitate invizibilă care susține, inspiră și merge mai departe.

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț ascultă poveștile și durerile românilor din diaspora

Momentul Elenei Stancu mi-a amintit de discuțiile de la cină când eram copil, iar ai mei vorbeau despre plecatul la muncă afară: „Cam scârțâie treaba aici. Dacă nu mai merge, m-oi duce la lucru în străinătate, că fără bani nu poți sta.”; „Mi-a zis cutare cât câștigă în străinătate, ăia-s bani, nu salariile de aici”. Și altele tot din repertoriul ăsta.

Simțeam îngrijorările părinților mei. Simțeam că plecatul în străinătate din lipsă de bani era printre ultimele alternative și cele mai nasoale. Mi-era frică. Speram să nu fie nevoie ca tata să plece pentru a ne putea întreține. N-a plecat, a stat mereu lângă noi, indiferent cât de dificil a fost și cât de mult scârțâia treaba la muncă.

Adevărul e că, pentru multe familii, realitatea e în tonuri de gri. Elena ne-a adus povești de viață ale românilor nevoiți să-și lase în urmă familiile pentru a putea pune o pâine pe masă. Femei care au plecat la muncă în Germania fără copii, cât încă alăptau. Șoferi de tir care-și petrec ani din viață într-o cabină cu gândul la momentele cheie pe care le ratează din viața celor dragi. Românce care au grijă de bătrânii Europei și sunt abuzate și batjocorite, în timp ce lucrează la negru.

Sărăcia a golit satele și orașele mici ale României. Elena și Cosmin Bumbuț (Teleleu) trăiesc într-o mașină și documentează viețile românilor din diaspora. Îi ascultă pe cei pe care societatea i-a ignorat. Ne ajută să ne cunoaștem unii altora poveștile, singurele care au puterea de a ne apropia și a ne închega într-o comunitate.

Laura Ionescu: „Va veni o zi când îți vei privi în ochi durerea și ei îi vor da lacrimile prima.”

Asta mi-a rămas întipărită în minte. M-a lovit greutatea mesajului, iar confesiunea Laurei despre pierderea mamei m-a emoționat până la lacrimi. Din fericire, părinții mei sunt bine, mă pot bucura în voie de ei și cu ei. Dar am avut în preajmă oameni care și-au pierdut părinții. Am fost lângă mama când am pierdut-o pe bunica. Chiar dacă nu știu cum e să simți acea durere, am fost umăr și stâlp pentru cei dragi care-au trăit-o.

„Câteodată tot ce-avem de făcut e să ne ascultăm până la capăt”. Și exact asta uităm în mirajul zilei și al lucrurilor care ne confiscă ce avem mai de preț: timpul și atenția. Uităm să fim acolo pentru cei pe care-i iubim, să ne oprim câteva momente și să fim prezenți. Nu-i nevoie să-i copleșim cu sfaturi, nici să le zicem ce trebuie să facă. E suficient să-i vedem, să-i ascultăm, să-i mângâiem, să-i îmbrățișăm și să le fim. Să-i ajutăm să-și trăiască doliul.

Laura a vorbit despre durere, vindecare și speranță cu sinceritate:

„În timp, am învățat să mă iert și să mă dezbrac de convingerea că puteam face mai mult decât am făcut. Târziu mi-am recunoscut meritul în propria supraviețuire. Mi-am asumat responsabilitatea propriei vieți fără ezitare, știind că nu am nici refugiu, nici plasă de siguranță. E înspăimântător să alegi, dar e eliberator când o faci cu sinceritate, știind că va veni o zi când îți vei privi în ochi durerea și ei îi vor da lacrimile prima.”

Laura e scriitoare. În volumul de debut, se întoarce în copilărie și adolescență pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinților noștri. „Nu te găsesc pe nicăieri” e o carte despre iubirea care rămâne și care ne crește dincolo de moarte, despre forța de a integra trauma în ceea ce devenim și despre cine sunt ai noștri dincolo de faptul că sunt ai noștri.

Sandu Stermin: „Confruntarea rațională a absurdului te face om.”

Sandu a adresat pe scenă la „Oamenii dreptății” câteva întrebări care mă macină și pe mine (și probabil și pe tine):

• Ce înseamnă să fii om, când știi că umanitatea distruge atât de mult?
• Cât de liberi ne simțim când știm că alegerile pe care le fac distrug și ucid?
• Cum e să-ți dai seama că faci parte dintr-o lume care la fel ca tine e fragilă și poate să dispară?
• Cum e să știm că de la Renaștere încoace am făcut tot ce-am putut mai bine pentru progresul și binele speciei umane și, de fapt, băgăm generațiile care vin într-un abis al istoriei pentru că se duce de râpă planeta asta?

Și se duce. Vedem că Salina Praid a fost inundată de pârâul Corund, al cărui debit a crescut de 100 de ori. Vedem câte inundații sunt în țară și în lume. Știm că au scăzut populațiile speciilor sălbatice în America de Sud cu 97%. Topirea globală a gheţarilor s-a accelerat în ultimul deceniu. Poluarea continuă să sufoce ecosistemele. Defrișările masive continuă cu aceeași lejeritate. Și câte și mai câte.

În timp ce se întâmplă toate astea, unele guri spun că schimbările climatice nu există. Altele spun că nu sunt urgente. Că nu e treaba noastră. Că nu putem face nimic. Că „merge și-așa” sau că „doar marile companii contează”.

La polul opus, biologii, ecologii, activiștii luptă pentru salvarea a ceea ce mai poate fi salvat. Sunt conștienți că munca lor seamănă cu mitul lui Sisif: zi de zi urcă un deal împingând o piatră uriașă, doar pentru a o vedea rostogolindu-se la vale sub greutatea indiferenței, a deciziilor politice luate pe termen scurt sau a intereselor economice oarbe.

Și totuși, nu renunță. Îngrijesc specii amenințate cu dispariția. Refac habitate. Documentează neobosiți colapsul pentru ca noi, ceilalți, să nu putem spune „n-am știut”. Tot ei sunt cei care țin piept modului în care societatea reacționează la absurdul din relația noastră cu natura.

Sandu a vorbit despre cele trei moduri în care ne luptăm cu absurdul, pornind de la „Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd” – sinuciderea, sinuciderea filosofică și asumarea absurdului și confruntarea lui rațională. Iar confruntarea asta te face om.

„Eu nu salvez natura pentru că cred că pot s-o salvez. Eu o fac pentru că asta cred că înseamnă să fii uman pe lumea asta. Iar Camus spune că noi ar trebui să-l vedem pe Sisif fericit pentru că deși știe că stânca se va rostogoli, el a ales să facă asta. Iar astfel e liber. Iar libertatea e o formă absolută a dreptății.”

Linda Greta Zsiga: „Accesul la o locuință decentă nu ar trebui să fie un privilegiu”

De 15 ani, Linda se implică în comunitatea Rampă, una dintre comunitățile din zona Pata Rât, Cluj. Asta pentru că și-a dat seama că istoria romilor continuă să afecteze enorm de multe familii. Pentru că a privit sărăcia în ochii și nu s-a lăsat intimidată de ea. Pentru că a văzut copii care nu știu ce înseamnă să aibă nu vis și care n-au avut niciodată un loc de joacă. A văzut cum arată sărăcia în tălpile goale.

Așa că s-a pus pe treabă. A gândit un proiect prin care să asigure nevoile comunității – accesul la educație și locuințe decente.

„În România, se practică foarte mult segregarea asta spațială. Adică unde încep comunitățile de romi se termină apa curentă, electricitatea, asfaltul și transportul în comun. De aceea, eu susțin cu tărie că accesul la o locuință decentă nu ar trebui să fie un privilegiu. Indiferent de etnie, de culoarea pielii, de orientarea sexuală și așa mai departe, acesta trebuie să fie un drept fundamental.”

Când am auzit asta, m-am gândit la localitatea din care provin și la comunitatea de romi de acolo. Treceam zilnic pe lângă acea zonă în drum spre școală și spre casă. Și pot să confirm că unde începeau străzile locuite de romi se termina asfaltul și probabil și canalizările.

Mulți ani mi-a fost teamă să trec pe acolo, mai ales dacă eram singură. Și de cele mai multe ori se nimerea să fiu. Asta pentru că era rar să nu te alegi cu o mână pe fund, cu vreun apelativ adresat aiurea, cu vreo batjocură primită gratuit ori cu vreo îmbrânceală doar pentru că exiști.

Niciodată nu ripostam. Știam că dacă schițez orice gest, lucrurile vor degenera. Țineam capul în pământ și încercam să trec cât mai repede și mai neobservată prin acea zonă. Mă rugam în sinea mea să nu dau de nimeni gata să-mi servească niște bullying pe tavă.

Când am devenit adult, am înțeles câte ni se trag de la lipsa educației. De la neajunsuri, de la mediul din care ne tragem. Tocmai de-asta cred că ceea ce construiește și repară Linda e absolut necesar ca să fim mai bine, să trăim într-o societatea mai sănătoasă și mai dreaptă.

Vlad Zaha: „Traficanții reali sunt cei care-și investesc profiturile din substanțe în trafic de ființe umane sau de arme.”

Vlad a pus degetul pe-o rană adâncă: cum ar trebui, de fapt, o țară să controleze consumul de droguri și diminuarea acestuia. O rană pe care s-a presărat constant sare, în loc să fie tratată de la rădăcină.

Cred că și la mine la școală au avut loc intervenții împotriva consumului de droguri. Adică oameni care veneau să ne povestească despre riscuri și pericole, înșirând niște termeni cu care noi, elevii, ne întâlneam pentru prima dată. N-am cum să spun că nu începeai să fii curios.

Organizația Mondială a Sănătății ne-a atenționat că aproape tot ce face România în materie de prevenție este greșit. Poveștile gândite să sperie și să creeze panică, testimonialele celor care au trecut prin dependență, discursurile din școli privind substanțele, vizitele în închisori, campaniile „spune nu” au avut 0 succes în a preveni consumul. Ba chiar au stârnit curiozitatea celor cărora li s-au adresat sau i-au făcut pe cei care consumau să se pitească.

Deși România a încercat inutil să reducă consumul de substanțe, la fiecare 7 ani acesta se dublează. Mai marii instituțiilor au eșuat în „războiul împotriva drogurilor”.

Mai mult, Vlad ne-a vorbit despre soluțiile reale, despre cum trebuie regândit totul, despre cine trebuie pedepsit penal și cine nu, ce înseamnă consumul responsabil și tratamentul voluntar.

„Realitatea este că concentrarea resurselor de forță trebuie să fie strict asupra elitei crimei organizate. Traficanții reali sunt cei care-și investesc profiturile din substanțe în trafic de ființe umane sau de arme.”

În calitate de criminolog specializat în politicile publice din domeniul drogurilor și criminologie publică intervenționistă, Vlad vorbește, ori de câte ori are ocazia, despre cum lucrurile trebuie să se schimbe și luptă pentru acest lucru.

Lumea e încă frumoasă și de noi depinde încotro se îndreaptă

Pe scena „Oamenii dreptății” de la Cluj au mai urcat Vlad Adamescu și Răzvan Petri de la Politica la minut. Ei au pus punctul pe „i” și ne-au atras atenția despre cât de important să vorbim despre politică, să avem dezbateri pe acest subiect, să ne enervăm, să îndrăznim, să participăm. Oricât ne-am ascunde noi după deget, politica ne afectează pe toți și e de datoria noastră să ne implicăm când vine vorba de prezentul și viitorul nostru.

Multă vreme am fost ignorantă. Nu mă interesa politica, ziceam că „nu-i de mine”. Că ea și cu mine suntem două linii paralele care nu se vor intersecta niciodată. Poate pentru că nu o înțelegeam. Poate pentru că în școală n-a existat educația civică. Poate pentru că n-am avut de la cine să-nvăț cu ce se mănâncă, de ce mă privește și pe mine și de ce e importantă. Poate pentru că credeam că e plictisitoare și rigidă.

În ultimii ani, am devenit mai interesată de încotro se îndreaptă lumea asta. Și inevitabil de ce se întâmplă în politică. Mă informez din surse de încredere, încerc să discern lucrurile, să aleg cu discernământ, să vorbesc cu cei din jurul meu, să dezbat și să nu mai stau cu capul în nisip, că nepăsarea sigur nu ne face bine.

Anda Culișir e profa altfel pe care ai fi vrut mereu s-o ai. Are o energie molipsitoare, iar prin felul în care a vorbit despre elevi și despre Ethnicity, proiectul lor, a transmis implicare, entuziasm și multă determinare în a-i ajuta pe tinei să devină autonomi și curajoși și a-i pregăti pentru viață. Ne-a povestit cu sufletul deschis cum se organizează elevii, cum lucrează în echipă, cum stau la masa dezbaterilor prin primărie, cum îndrăznesc să viseze înalt și să muncească pentru asta, cum au grijă de logistică, cum trag cabluri prin oraș și învață despre electricitate din dorința de a aduce împreună oameni din culturi diferite și a face ceva cu și pentru comunitate.

István Téglás și-a pus sufletul pe scenă prin povestea sa de viață. A fost vulnerabil și ne-a arătat tot ce e el: talent, identitate, frică. A vorbit despre teatru și tot ce i-a luat acesta, despre copilărie și părinți, despre alegeri și schimbare. A protestat, a făcut voluntariat, s-a răzvrătit, a făcut terapie, a fost gazat la protestele din 10 august 2018. S-a maturizat, și-a pus întrebări dificile, a văzut ce e important pentru el.

„După pandemie mi-am făcut coming-outul public și voluntar. Mi-am declarat orientarea sexuală într-un interviu. Nu am făcut-o doar pentru mine. Am făcut-o pentru generațiile care vin din urmă, dar și pentru colegii mei care trăiesc o viață dublă, o viață plină de minciună. Eu nu mă simt liber nici în ziua de astăzi. Mi-e frică să mă țin de mână pe stradă cu un alt băiat. Am o senzație constantă de frică. Dar mi-am dat seama că nu prea mai am timp, că ce am de zis, acum trebuie să spun.”

Am ascultat atât de multe povești despre dreptate, dezinformare, justiție, umanitate, voluntariat, perseverență, implicare, frumosul din noi și puterea nemărginită pe care o avem în a face bine și de a pune cărămidă peste cărămidă pentru un mâine mai bun de la ceilalți invitați – Codruța Simina, Bianca Poptile și Filip Cosma – încât am venit acasă cu gândul că lumea e (încă) frumoasă și că de noi depinde direcția în care ne ducem.

Mă bucur enorm că am putut contribui și eu puțin la a aduce acest eveniment mai aproape de oameni și că, prin mine, au aflat de acest proiect și persoane care nu știau de el până acum. Am apreciat și mai mult atenția și grija pe care echipa Oamenii dreptății a avut-o în colaborarea noastră. Am fost total surprinsă când mi-am văzut numele (și CooltCluj) proiectat pe un ecran într-o sală de cinema plină ochi, la secțiunea Mulțumiri.