În timp ce tu îi ceri lui ChatGPT o glumă despre pisici, cineva din Filipine sortează sute de imagini cu animale maltratate pentru ca AI-ul să știe ce să ocolească. În timp ce tu folosești Gemini să rescrii un email într-un ton mai diplomat, o femeie din Kenya citește conversații toxice ca să învețe algoritmul ce-i ăla limbaj ofensator. În timp ce tu te bazezi pe o aplicație care îți anticipează rutele prin oraș, un operator de date din Vietnam analizează accidente și ambuteiaje, pentru a rafina algoritmul.

Noi ne scăldăm bine-mersi în mirajul pe care ni-l provoacă inteligența artificială, eficiența și ne îmbătăm cu iluzia unui viitor fără efort. Tastezi câteva cuvinte și primești un text, un rezumat, o imagine, o soluție. Ne place această magie algoritmică. Dar în timp ce noi ne jucăm cu interfețele și sărim din tool în tool în căutarea eficienței absolute, cineva face muncă murdară, grea, și deseori traumatizantă.

Inteligența artificială nu e doar cod. E efort uman, exploatat la scară industrială, în zone unde reglementările lipsesc, iar companiile profită de vulnerabilitățile oamenilor. Când citim că „AI-ul a fost antrenat pe milioane de imagini” sau că „a învățat să recunoască ce e periculos”, ce nu ni se spune este cine a făcut acest antrenament posibil.

Oameni din țări precum Brazilia, Filipine, Siria, Venezuela analizează, etichetează, clasifică și marchează conținut banal sau inofensiv, precum imagini cu apusuri sau pinguini, răspunsuri generate de AI la întrebări din diverse domenii sau videouri cu oameni la volan. Dar în marea asta de conținut, există și un strat întunecat, greu de conceput, pe care nici nu ți-l poți imagina: violuri, videouri cu copii molestați, sex cu animale, execuții filmate, violență, tortură, agresiuni, discursuri pline de ură sau discriminare extremă.

Cei mai mulți nu lucrează direct pentru giganții tech, ci pentru companii intermediare, subcontractori care își vând forța de muncă către Meta, Google, OpenAI, Amazon sau TikTok. Sunt angajați „invizibili”, legați de contracte stricte și acorduri de confidențialitate care le interzic să vorbească, uneori chiar și cu familia, despre ceea ce fac zi de zi.

Potrivit estimărilor Băncii Mondiale din 2023, între 150 și 430 de milioane de oameni sunt angajați, la nivel mondial, în ceea ce se numește „data work”, adică munca care alimentează inteligența artificială. Acest număr a crescut exponențial în ultimii zece ani, odată cu goana după modele din ce în ce mai sofisticate, mai „umane” și mai sigure.

Iar realitatea bate predicțiile. Nevoia de operatori de date nu va dispărea. Dimpotrivă. Tot mai multe companii au nevoie de oameni care să sorteze, eticheteze, analizeze un volum tot mai mare de date.

Mi-a deschis ochii despre acest subiect, vizavi de care recunosc că am fost ignorantă până acum, un film documentar văzut la TIFF 24, „În burta inteligenței artificiale”. M-am crucit, mi-a întors stomacul pe dos și m-a trecut printr-un amalgam de stări, de la tristețe, la revoltă și neputință.

Ce efect are tot acel conținut toxic asupra oamenilor? În două cuvinte, tot tacâmul. De la anxietate cronică, depresie, stres posttraumatic, până la insomnii, coșmaruri și chiar schimbări de comportament, inclusiv agresivitate și violență.

În unele cazuri, povara emoțională îi izolează social și îi face să reacționeze disproporționat în situații în care, altădată, nu le-ar fi provocat astfel de reacții. Nici nu-i de mirare că le e din ce în ce mai greu să-și controleze furia. Sau că echilibrul lor interior le e măcinat și distrus. Ori că le sunt afectate relațiile cu cei dragi.

Recent, organizația pentru drepturile omului Equidem a publicat un raport care aduce în prim-plan latura dureroasă a acestei industrii. Ce-am aflat din el e că unii lucrează chiar și 20 de ore pe zi în timp ce au de-a face cu volume imposibil de gestionat, chiar și 1.000 de imagini procesate zilnic.

Și ca să fie treaba treabă, acestora le este interzis să se organizeze în sindicate sau să apeleze la justiție. Cei care încearcă să semnaleze abuzurile se confruntă cu represalii, iar vocea angajaților e doar un mit.

Deși platformele interzic comunicarea între angajați pentru a preveni scurgerile de informații, mulți se organizează în grupuri pe Facebook sau WhatsApp, unde își împărtășesc experiențele și se avertizează unii pe ceilalți asupra sarcinilor periculoase. Aceste rețele devin un spațiu esențial de sprijin și protecție psihologică într-un mediu de lucru izolat și vulnerabil.

Companiile trase de mânecă de către Equidem au răspuns în mod diferit: Meta spune că le solicită partenerilor măsuri de asistență 24/7, OpenAI neagă existența unor abuzuri, Remotasks subliniază implementarea unor linii telefonice anonime, iar ByteDance s-a făcut că plouă.

Acum, ce-ar fi ca atunci când ne mănâncă degetele să deschidem ChatGPT să întrebăm tâmpenii, inutilități și lucruri pe care n-avem nevoie să le știm ne-am gândi de două ori? Ce-ar fi să facem și noi efortul de a ne pune mintea la contribuție și a nu căuta pe Google orice mură-n gură?

Cât de mult suntem dispuși să ignorăm nedreptatea pentru confortul și eficiența aduse de inteligența artificială? Cum rămâne cu faptul că dezvoltarea sa depinde de trauma și sacrificiul unor semeni de-ai noștri?

Putem vorbi cu adevărat despre „progres” și de „o societate mai bună” atunci când aceste narative sunt clădite pe suferința a milioane de oameni? În ce măsură ne îndepărtează dependența de AI de propria noastră capacitate de gândire critică, efort și empatie?

Și asta nu e tot. Nici pe departe. Nu am vorbit deloc despre impactul inteligenței artificiale asupra mediului. Adică despre rolul AI-ului în schimbările climatice, despre metalele și minereurile extrase din subteran, despre apă, electricitate și spațiul folosit pentru marile centre de date.

Doar antrenarea modelului GPT-3 a avut nevoie de electricitate cât consumul anual a 120 de gospodării din Statele Unite și a generat emisii de circa 552 de tone de CO₂. În cazul GPT-4, costurile sunt și mai mari, dar mai greu de estimat din cauza ascunzișurilor. O singură întrebare pusă lui ChatGPT consumă de cinci ori mai multă energie decât o căutare clasică pe internet.

O altă problemă sunt centrele de date. De exemplu, Amazon deține peste 100 de centre de date în întreaga lume, fiecare având aproximativ 50.000 de servere. Un cluster destinat antrenării modelelor AI poate consuma de 7–8 ori mai multă energie decât un proces informatic obișnuit. În America de Nord, consumul centrelor de date aproape s-a dublat într-un singur an, de la 2.688 MW în 2022 la 5.341 MW în 2023.

Mai mult, consumul de energie electrică al centrelor de date se va dubla până la 4% din consumul global de energie electrică până în 2030, potrivit raportului Deloitte Technology, Media and Telecommunications (TMT) Predictions. Împreună, Statele Unite, Europa și China reprezintă, la momentul actual, aproximativ 85% din consumul de electricitate al centrelor de date.

În 2024, Google a comandat șase sau șapte reactoare nucleare modulare mici (SMR) de la Kairos Power, devenind astfel prima companie de tehnologie care pune în funcțiune noi centrale nucleare pentru a furniza energie electrică cu emisii reduse de carbon pentru centrele sale de date. În plus, a semnat un acord cu dezvoltatorul de energie nucleară Elementl Power pentru construirea a trei centrale nucleare avansate în Statele Unite.

Consumul de apă este un alt factor de mediu important. Apa este esențială pentru răcirea echipamentelor din centrele de date, iar pentru fiecare kilowatt-oră de energie consumată se pot folosi până la doi litri de apă. Cererea de AI va duce la o creştere a extracţiei de apă subterană sau de suprafaţă cuprinsă între 4,2 miliarde şi 6,6 miliarde de metri cubi până în 2027, informează ANSA.

Inteligența artificială, cu toată promisiunea ei de progres, eficiență și automatizare, are un preț ascuns pe care rareori îl vedem: munca invizibilă, istovitoare și adesea traumatizantă a celor care o fac posibilă.

Iar de fiecare dată când ne minunăm de „inteligența” unui model, ar fi onest să ne întrebăm câtă suferință umană și cât consum de resurse naturale se află în spatele acelei performanțe. Nu-i puțin absurd cum în timp ce pentru o parte dintre noi munca devine mai ușoară, pentru alții realitatea apasă tot mai greu pe umeri?

Eu am un sentiment de neputință legat de toată povestea asta. Oricât am încerca, e aproape imposibil să nu folosim AI. Asta pentru că devine parte integrată din orice ne înconjoară. E parte din platformele de social media, din aplicațiile de la muncă, din sistemele medicale sau din serviciile de relații cu clienții.

Când folosim Google Maps pentru a evita traficul, primim recomandări personalizate pe Netflix sau ascultăm muzică pe Spotify, AI-ul lucrează în fundal pentru a analiza preferințele noastre și a ne oferi soluții rapide și adaptate. Asistenții virtuali precum Alexa sau Google Assistant ne ajută să primim informații în timp real, în timp ce aplicațiile de traducere sau corectare gramaticală folosesc AI pentru a ne face comunicarea mai ușoară.

În mediul profesional, AI-ul automatizează sarcini repetitive, optimizează procese, contribuie la diagnosticarea bolilor și la dezvoltarea de medicamente, ajută la siguranța rutieră și la funcționarea vehiculelor autonome.

E o spirală care pare inevitabilă: cererea de automatizare crește, competiția tehnologică se intensifică, iar companiile vor modele tot mai performante. Asta alimentează și mai mult nevoia de lucru cu date și alimentare a algoritmilor. Iar noi, consumatorii finali, suntem parte din acest sistem.

Nu știu ce-am putea face.

Poate să nu ne lăsăm amorțiți. Să nu luăm totul de-a gata. Să vorbim despre cine plătește cu adevărat prețul „progresului” și să cerem mai multă transparență și responsabilitate din partea celor care construiesc aceste tehnologii.

Sursă imagine cover: Daniel Reche on Pexels.