Haihui prin Rimetea

Libertate, monstruleți și simbolism la UAD Cluj

Haihui prin Apuseni

Arta se întâmplă

Din subtilitățile naturii

Exerciții de autenticitate

Cauți să explorezi, să mai ieși din zona familiară sau stai „unde e călduț și bine”? Cum te raportezi la eșec – îl consideri sinonim cu învățarea sau îl lași să te doboare?

Acestea sunt doar două dintre temele despre care am vorbit cu regizorul Robert Kocsis. Vei descoperi perspective asupra vieții, asupra artei și rolului ei, asupra teatrului și sectorului cultural independent, asupra curiozității, eșecului și curajului. Mai mult, vei afla de multe cărți și filme care abia te așteaptă să le explorezi.

Bună, Robert! Mulțumesc pentru că ai acceptat invitația. Ziceai că ai cochetat cu teatrul încă de la grădiniță. De ce regie și nu actorie?

Nu știu. Am făcut liceul de actorie și mi-e dor uneori să mai joc, dar am simțit că regia e potrivită. Cred că după liceu nici n-aveam curajul și maturitatea necesare. Nu că le-aș fi avut la regie în primii doi ani, dar a fost mai ușor să-mi găsesc curajul.

Cred că meseria asta nu ține de talent – desigur, talentul ajută, dar e vorba de a lucra cu tine și a ajunge la un tip de relaxare. E foarte important să fii relaxat, să fii conștient că regia nu o înveți în totalitate în cei trei ani de facultate și doi de master, o înveți după facultate, făcând. Abia atunci descoperi mai mult decât în cei trei ani și poți să experimentezi.

Nu cred că ar fi sănătos ca toate proiectele tale să fie reușite și să aibă succes. E mai important procesul de lucru decât produsul final, atât în teatru, cât și în film. Dacă mă simt bine într-un proiect, mă simt bine cu echipa și începem să ne cunoaștem mai bine, pentru mine e deja o reușită, iar dacă produsul final e și el extraordinar sau coerent e un plus.

Nu cred în regizorul dictator, chiar dacă în unele proiecte simțeam că dacă nu sunt regizor dictator, proiectul nu merge mai departe. La început propun, întreb dacă actorii sunt comozi, dacă mi se răspunde „da” mergem mai departe. Îmi place să vină actorii cu propuneri.

Nu am mai lucrat cu caiet de regie din anul trei de facultate. Cum spunea și Ducu Darie: „Dacă îți faci caietul de regie înainte să înceapă repetițiile, arta ta se termină înainte să începi repetiția”. În prima zi de repetiții nu încep de la zero. Am niște gânduri, o parte din scenografie, niște principii pe care vreau să le lucrez cu actorii, dar e foarte important să descoperi lucrurile.

Tocmai de asta îi apreciez pe cei trei actori cu care lucrez acum la spectacolul „Înaintea erei MEGA” – Sabina Lazar, Alex Tudor și Diana Amitroaie. Sabina a mai lucrat cu mine în zona performativă, dar pentru Alex și Diana a fost prima dată și, cu toate astea, erau curioși, dacă nu se simțeau bine în acea zonă îmi spuneau și lucram să ajungă să le fie aproape zona performativă.

Cred că și actorii apreciază regizorul care le permite să vină cu aportul lor și să improvizeze.

Da, mie așa îmi place, chiar mi-a zis Diana la un moment dat că vorbea cu Alex că „Vrem și noi la un moment dat să ne simțim mai liberi, să putem lucra, să venim cu propuneri”, și după ce au lucrat câteva zile cu mine îmi zice Diana: „Da, Robert, ne lași libertate, dar acum nu știm ce să facem cu ea”.

„Îmi place cuvântul regizor în maghiară, care e <<rendező>> și dacă l-am traduce mot-a-mot ar fi „cel care aranjează”. Cred că asta e, de fapt, definiția regizorului.”

Care a fost primul spectacol cu care ai ieșit în public ca regizor, după facultate?

După facultate a fost „Cu Marte pe Marte călcând” care a fost tot în zona performativă. Mi-a plăcut super mult că am lucrat cu zona personală, să fim noi pe scenă și – chiar dacă a fost un proces oarecum stresant – pe mine m-a ajutat că a fost un declic și dintre produsele mele mi-e cel mai drag.

Când l-am jucat în martie la Cluj m-a bucurat, mă duceam la lume și întrebam: „Hei, cum ți se pare?”. Lumea mă întreba: „Despre ce-i spectacolul?” și eu le ziceam că e despre ce au simțit sau gândit în timpul spectacolului. Două lucruri foarte repetate la feedback au fost „E un spectacol foarte cald” și „se vede că vă simțiți bine și că sunteți prieteni”. E foarte valoros să aud asta, spune foarte mult despre spectacol.

E foarte important ca publicul să fie curios să vadă teatru. Dacă nu ești curios și te oprești la primul contact pe care l-ai avut ca spectator pierzi foarte mult. Cred că reacția, mai ales când dai de o zonă nouă de exprimare artistică, și ca artist, și ca spectator, nu ar trebui să fie „Nu-mi place”, ci ar trebui să fie „Ok, e ceva nou, hai să înțeleg”.

Dacă eu vedeam un film sau un spectacol regizat de mine când eram în liceu, aș fi spus „Asta e o prostie, nu e teatru, nu e film”. Am avut norocul să cunosc oameni, am avut oportunitatea să văd o gamă largă de teatru și film, iar asta m-a făcut să văd că sunt foarte multe zone.

Da, ești foarte tentat să zici „Nu înțeleg, asta nu e pentru mine, nu mai vin, nu mai încerc” și să stai în zona confortabilă și familiară în care te afli.

Da, de exemplu mă mai întreabă lumea – „te uiți la filme indiene?”. Normal că mă uit la filme indiene, mi se pare foarte greșit doar să râdem de acestea. E foarte greu să înțelegem în totalitate estetica respectivă dar, până la un anumit moment, mi se pare greșit să fugim de zone care nu ne plac.

Pentru mine e valoros când un film indian, de exemplu, ne provoacă o reacție. E mai valoros că zicem „Mamă, ce penibil” sau „Mamă, cum e” decât să ieșim de la un film și să zicem „ok”.

„Arta trebuie să producă o reacție.”

Din interviurile pe care le-ai mai acordat reiese latura ta exploratoare, de om curios. Cum te ajută asta în regie?

Dacă reducem la esență, regia ține de curiozitate, fiindcă așa descoperi, cunoști și îți creezi un limbaj. Ne putem exprima în atât de multe moduri încât ar fi bine să le cunoaștem pe toate și să asimilăm orice tip de informație, nu cred că ajută repulsia față de genuri de teatru, film, cărți sau muzică.

Înțeleg să nu îți placă, dar e important să ai o referință pentru că nu știi niciodată când îți vine în ajutor. Nu știi niciodată când un film care l-ai văzut acum cinci ani te-a pornit pe un fir al gândirii care ți-a dat o soluție acum.

Trebuie să ai un bagaj de referințe ca să știi cum să lucrezi. Uneori se comunică mai ușor cu echipa dacă aveți referințe, de la o chestie de genul „Uite, vreau să pornim de la asta” și le arăți clipul de pe YouTube. Trăim într-o lume foarte vizuală și cred că de asta e important să comunicăm la lucrul unui spectacol nu doar prin vorbe, cât și prin imagini.

Tu activezi în sectorul independent. Care crezi că sunt problemele sau dificultățile cu care se confruntă artiștii din acest sector?

Evident, e problema finanțărilor. De la începutul anului o parte din scena culturală clujeană am mers la ședințele de Consiliu ca să discutăm de faptul că acum finanțările la Cluj vin pe legea 310, care e o lege foarte ciudată pentru că nu există o comisie avizată, nu știi exact suma pe care o primești și ar fi foarte sănătos ca finanțările să fie prin legea OG51, unde există o comisie avizată, poți să scrii ce sumă dorești, poți să ceri un feedback, poți să contești decizia etc.

Clujul e un oraș nemotivat de scump. Nu-ți permiți să închiriezi un spațiu în care să lucrezi și asta încurcă. Cred că lumea nu are idee de fapt cât de mulți regizori, regizoare sau oameni din domeniu au, de fapt, alte locuri de muncă pe lângă. Normal ar fi să putem trăi din meseria noastră principală nu să fim nevoiți să ne luăm alte joburi.

E o lipsă de spații în care să te manifești, e o lipsă de timp fiindcă nu apuci să asimilezi, să găsești persoanele cu care te simți comod să lucrezi, e o agitație foarte mare. Uneori stai și te gândești că nu mai ai viață personală.

Produsul artistic, spectacolul de teatru, nu are mai puțină valoare dacă e jucat într-un apartament. Dar problema e că nu poți trăi doar din bilete dacă ai un spectacole numai în apartament. Ar trebui să putem face teatru fără să ne gândim că facem bani din bilete și ar trebui să fie normal ca finanțările să fie accesibile, să existe un sistem care să ne susțină.

Cred că nu conștientizăm cât de important e să existe produse artistice. Teatrul ar trebui să fie locul în care se strânge comunitatea, locul în care oamenii simt că pot merge să vorbească de probleme sau simt că acestea sunt reprezentate. De asta e foarte important să existe produse culturale cât mai vaste, e important să avem ocazia să le producem, să experimentăm, să găsim limbaje noi și să nu rămânem cu ceea ce ne-am obișnuit.

Chiar nu-mi dau seama ce se vinde și ce-și dorește publicul. Cred că încă mai e nevoie de teatre cu estetică nouă în Cluj. Să existe două teatre de stat, o mână de teatre independente și o mână de case de producții de film sau de produs vizual e semn că suntem departe de a fi un oraș european. Faptul că dintre cei 40 de absolvenți din generația mea (regie, actorie, teatrologie) doar doi își fac meseria în Cluj, restul au plecat spre București, spre alte orașe, e semn că mai e mult de construit în Cluj.

De exemplu, „Morning Routine”, filmul meu de disertație de la facultate, un produs 100% clujean, a fost nominalizat la premiile Gopo având un buget zero. În echipă suntem trei băieți, doi care trăiesc în București fiindcă au spus „În Cluj nu pot să trăiesc făcându-mi meseria”, unul dintre ei fiind clujean. Și chiar dacă filmul a avut un oarecare succes, noi am făcut zero lei, l-am făcut de drag, ne-a plăcut.

Uneori e un miraj faptul că la București e mai bine, dar cred că ar trebui să rămânem în Cluj și să luptăm. De asta eu încă mai am răbdare să rămân în Cluj și să sper că pot să-mi fac meseria aici. Nu îți dă nimeni siguranța că dacă te-ai mutat la București îți faci meseria. Una dintre probleme e că toți ne gândim să mergem la București și suntem prea mulți.

Apreciez mult persoanele care se duc într-o comunitate în care nu există teatru și reușesc să facă ceva sustenabil. Pentru că toți ar trebui să avem acces la produse culturale și toți ar trebui să putem să le facem. Nu ar trebui să faci regie de teatru sau regie de film doar în momentul în care ai cele două facultăți.

Cât de importante crezi că sunt nominalizările, precum premiile Gopo, în cariera unui artist?

Cred că ajută. Pentru o perioadă scurtă de timp, o nominalizare sau un premiu e o carte de vizită. Dar nu ar trebui niciun moment să validăm pe cineva pe baza premiilor sau nominalizărilor pe care le-a luat.

Faptul că spunem că cineva a făcut un lucru bun doar când a luat un premiu cred că e o gândire 100% românească. Și eu am gândirea asta și mi-e ciudă că nu pot scăpa de ea uneori.

Recent ați scos la lumină proiectul AUZIT, spațiu de învățare și de joc cu sunetele. Am ascultat și eu „Ce vrei să te faci când crești mare” și mi-a plăcut enorm, ba chiar aș zice că e o experiență senzorială în sine. Cum a fost primit primul spectacol? Cum e perceput teatrul radiofonic în România?

Eu am mai lucrat cu sunetul înainte, compun muzică, am avut o emisiune la radio, aveam experiență în a lucra cu sunetul. Aici, lucrând mult cu emoția, mi-am dat seama cum dramaturgia și regia sunetului pot să ajute produsul.

E primul meu spectacol radiofonic, dar am avut noroc că aveam niște principii, aveam workshopuri de teatru radiofonic, workshopuri de sound design, cunoșteam limbajul și principiile și la Auzit am început să punem în practică ceea ce știm.

În România nu e foarte căutat teatrul radiofonic, nu-mi dau seama de ce, că nu e ca și nu s-a consumat teatru radiofonic. Mai erau momente în care mă întâlneam cu lumea, le spuneam că sunt regizor de teatru și de film și mă întrebau „Ai ceva radiofonic?”.

Cred că e vorba de acces, radiofonicul nu ajunge atât de ușor la lume cum nu are componenta vizuală de a te promova, de a te face văzut. Cred că există curiozitate, boom-ul ăsta de podcasturi și de documentare audio din ultimii patru ani a deschis apetitul pentru produsul artistic sonor și de asta e important să avem curaj să facem. Trebuie să fim conștienți că momentan lumea are nevoie de puțin timp să se obișnuiască cu acest produs artistic.

Eu de la podcast am ajuns să consum radiofonic. Știu că e ciudat doar să stai și să asculți, dar e foarte valoros să luăm pauze în care să facem asta. În același timp, noi încurajăm oamenii să ne asculte produsele cât timp fac altceva – spală vasele, fac cumpărături etc. E mai ușor să consumăm produse sonore e atunci când facem ceva mecanic, dar e important și doar să stăm și să ascultăm.

Care e diferența dintre teatru radiofonic și spectacolul-lectură?

În primul rând, în teatru radiofonic îți folosești imaginația completând ceea ce nu îți oferim noi. Și nu e numai citit, ne jucăm cu limbajul sunetului, uneori poate nici nu-ți dai seama, dar lucrăm foarte mult cu vocea actorului. Mai mult, în momentul în care apare imaginea nu mai poate fi vorba de teatru radiofonic.

Ești co-fondator, alături de Dan Boldea și Iustin Filip, al festivalului Nopțile scurt-metrajului românesc care are loc în perioada asta (16-19 mai 2024). Cum a evoluat proiectul și ce ați pregătit pentru a treia ediție?

Anul acesta competiția e pe plan național, până acum erau doar filmele de la Cluj, acum intră filme din orice facultate. M-aș bucura să avem filme de la masterele de antropologie, dar cred că încă nu știu de noi.

Echipa NSS e formată din trei persoane – eu, Sabina Lazăr și Dan Boldea. Da, mai sunt persoane care ne ajută, dar e foarte greu să faci un festival cu doar trei oameni. Nu îl facem pentru bani, ci pentru că vrem ca studenții să aibă ocazia să își cheme prieteni să le vadă filmul într-un cinematograf, nu pe canapeluță, acasă. Și dorința noastră e să crească festivalul să putem aduce toți participanții în oraș să se cunoască. Încurajez lumea să vină la proiecții, intrarea e liberă.

Super! E foarte valoroasă oportunitatea asta.

Da, dar în același timp e la fel de valoros dacă tu și încă cinci colegi vorbiți cu o cafenea și le zici că vrei să faci o seară de film cu filmele tale. Filmele mele au fost proiectate în niște dughene și în niște locuri care nu erau de cinema, dar pe mine mă bucură.

E important să ai curajul, chiar dacă știi că produsul nu e bun, să-l arăți publicului. Înveți mai mult din asta. Un produs prost e foarte posibil să nu te definească. Și dau două exemple.

Denis Villeneuve a ajuns să fie unul dintre cei mai importanți regizori de film din lume. În anii ’90 a făcut două lungmetraje de care era conștient că sunt slabe, le-a scos la public declarând că nu mai face niciun film. Timp de nouă ani a stat acasă și a avut grijă de copii. Mai făcea câte un scurtmetraj din când în când, dar se dedica în principal copiilor. După nouă ani a lansat Polytechnique, film care i-a lansat cariera. Apoi a urmat Incendies, film nominalizat la Oscar.

Un alt exemplu este scenaristul serialului Cernobîl, unul dintre cele mai apreciate seriale din ultimii 10 ani, considerat chiar unul dintre cele mai bune. Dacă ne uităm pe IMDB ce a făcut înainte de Cernobîl, vom găsi Scary Movie 3, Scary Movie 4, comedii, parodii care aveau note sub 6. A stat un pic, s-a perfecționat, a învățat și a creat Cernobîl.

Trebuie să ai curajul să-ți arunci produsele artistice spre public. Doar făcând și ducând la public înveți, te dezvolți, îți găsești vocea și îți dai seama cu ce ești comod. Pe lângă asta, ideile noi vin doar dacă ai pus în practică ideile pe care le ai.

Într-un interviu din 2020 Răzvan Rocaș te întreba dacă tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru și ziceai că te vei gândi la întrebarea asta. Ce ai răspunde acum?

Dacă cel care a creat produsul artistic zice că e artă, atunci e artă. Sper să mai primesc întrebarea peste cinci ani, sunt foarte curios ce aș răspunde, căci părerile ni se schimbă, gândirea ni se schimbă, trecem prin experiențe noi.

Ai vreun vis artistic pe care îți dorești să îl realizezi într-o zi?

Mi-ar plăcea să fac spectacole de teatru foarte lungi, de peste opt ore. Vorbeam la un moment dat cu un prieten cum vindem un spectacol de 8 ore. Și răspunsul a fost „Nu zicem durata”. Cred că încă nu suntem obișnuiți cu spectacolele duraționale și nu cred că ar strica să avem curiozitate.

În ce alte modalități artistice te exprimi?

Poate mai fac și altceva, nu-mi dau seama. Dar asta voi spune tot timpul: dacă simți nevoia să te exprimi într-un mod artistic și nu e ce ai studiat sau ce ai lucrat, exprimă-te. Nu ar trebui să te lași definit de facultatea pe care ai absolvit-o sau de domeniul în care activezi.

Aș fi curios de dans, să învăț coregrafie, dar sunt foarte aritmic și când fac muzică dacă îmi zice cineva „dă-mi un fa, dă-mi o si”, nu știu să dau, nu știu să cânt la niciun instrument, compun foarte mult din sampling, de fapt așa fac muzică.

Ce ai mai citit în ultima vreme?

Am început să citesc cărțile cu și despre Walter Murch, monteur și om de sunet de film. Felul în care vede el arta mi se pare foarte sănătos, e de studiat chiar dacă nu faci film. Am citit de curând „In the blink of an eye” și acum citesc „The Conversations”, unde el e în conversație cu Michael Ondaatje.

Citesc cărțile lui James Bridle, am citit „Femeia minimarket” de Sayaka Murata ca inspirație pentru spectacolul pe care îl montez acum. Am mai citit o carte super bună anul ăsta – „Regizori regizând”, unde sunt interviuri cu diferiți regizori.

E sănătos să citești și ce nu e din domeniul tău sau pentru domeniul tău. Mi-e dor să citesc benzi desenate. Este o carte despre benzi desenate făcută ca o bandă desenată despre care am făcut o cronică și știu că există dezbaterea despre cât de mult îți folosești imaginația când citești benzi desenate, iar autorul cărții spunea că o folosești completând ceea ce e între căsuțe.

Recomandă-ne trei filme interesante, documentare sau nu.

Uite, la București a fost One World Romania, festival de filme documentare, și o să zic cele două pe care am apucat să le văd – Fairy Garden și As the Tide Comes In. Și un film documentar pe care nu l-am recomandat demult, dar e unul dintre cele care m-a făcut să-mi doresc să fac film documentar e Midnight Family, regizat de  Luke Lorentzen.

De ce ți-e dor când ți-e dor?

Cred că de o discuție bună, de a simți un anumit tip de liniște, de a fi bucuros că vezi un produs bun, de oameni, de un sentiment.

Ah, mi-era super dor să descopăr o trupă nouă pe care să n-o mai las din căști și am pățit-o de curând cu trupa Idles.

Dacă îți dorești să vezi filmul Morning Routine, te rog să-i trimiți lui Robert un mesaj, îți va da link-ul cu plăcere. Stai cu ochii în patru și cu urechile ciulite pe profilul lui Robert pentru noutăți despre spectacole, filme și teatru radiofonic.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Recent am fost la expoziția de semestru a studenților de la UAD Cluj. Ce explozie de texturi, mirosuri, culoare, materiale și creativitate! Deși merg frecvent la expoziții și vizitez muzee, să pășesc în atelier, să simt acele mirosuri, să văd încăperea plină de materiale, de lucrări începute e o experiență mult mai bogată.

Persoana care mi-a ghidat pașii în călătoria asta este Axenia Roșca, artistă și profă la universitate. Pe lângă asta, creează niște inimi și semințe de curaj absolut minunate, pe care odată ce le vezi vei vrea să le porți sau să le dăruiești. Te invit să te încarci cu inspirație dintr-o discuție despre vulnerabilitate, artă (în România), lucrul cu studenții și creativitate.

Bună, Axenia. Pentru început spune-mi cum echilibrezi cariera de profesor universitar cu activitatea de artist.

Simt și eu că energia mea e împărțită între ele, dar îmi plac ambele cu aceeași intensitate și fiecare are capacitatea de a activa părți diferite din ființa mea.

În ce măsură experiența academică te-a ajutat în evoluția artistică?

Educația artistică mi-a oferit o bază solidă de cunoștințe și abilități și am avut ocazia să experimentez diverse tehnici, materiale și stiluri sub îndrumarea profesorilor.

Consider că ceea ce a contribuit în mod particular la dezvoltarea mea artistică este curiozitatea de a înțelege sufletul uman, iar asta a condus la interese în zona psihologiei și experiența mea din anii de terapie și coaching. Mi-am dorit să îmbin aceste două lumi în munca mea, să exprim conceptele pe care le-am integrat de-a lungul anilor, într-un mod artistic și creativ.

În atelier ai nevoie de o anumită stare ca să poți crea sau inspirația vine de la sine când începi să lucrezi?

Evit să lucrez atunci când nu am o stare bună sau sunt obosită, deoarece există riscul să fac greșeli și să fie nevoie să o iau de la capăt. Îmi creez un mediu plăcut și curat, aprind un bețișor parfumat și ascult muzică sau un podcast în fundal pentru relaxare și inspirație.

Îmi vin idei noi constant, dar pe parcurs am redus timpul petrecut în starea în care aceste idei vin și am început să le pun în practică. Așa evit acumularea unui număr mare de idei nefăcute.

Cum ți-a venit ideea de inimă anatomică?

Prima inimă anatomică a venit ca subiect pentru o temă de terapie. Vorbeam atunci cu terapeutul meu că simt nevoia de o nouă direcție în creația mea. Voiam să schimb niște lucruri, simțeam să fac mai mult pentru oameni, pentru suflet, să fac ceva frumos care să ajungă la cât mai multe persoane. Iar el îmi propusese să încep să creez ceva mai real și mi-a zis să fac o inimă fix așa cum consider eu.

Am avut oportunitatea să fiu îndrumată de un mentor specializat în artiști și oameni creativi, așa că m-a înțeles și am făcut atunci o inimă. I-am făcut și lui una, însă am uitat de ea vreun an și jumătate, că nu eram mulțumită de cum a ieșit.

Apoi am lucrat la un atelier de ceramică și am început să mă joc cu forma inimii. La început nu știam care e scopul, dar încercam să exprim prin formă și culoare anumite stări, emoții, probabil multe dintre ele inconștiente.

După ce am făcut câteva zeci de inimi, deja îmi plăcea cum se contura forma. Voiam să fie un simbol, o metaforă a inimii anatomice și de aceea nu am vrut să fie prea descriptivă în detalii, dar în același timp să se înțeleagă că este o inimă anatomică. A durat cam 3 ani procesul, cam atât durează uneori să se așeze și să se materializeze unele idei.

Ce te-a determinat să alegi rășina ca material principal pentru bijuterii?

Am experimentat diverse materiale, iar rășina este suficient de solidă pentru a rezista în timp și la șocuri mecanice. Poate fi colorată și poți crea efecte spectaculoase.

Am dorit să creez un produs sustenabil, care să reziste în timp și să se potrivească oricărui eveniment, un accesoriu pe care să-l poți purta în orice moment al zilei. Clientele mele îl poartă în diverse contexte: la sală, la birou sau la evenimente speciale. Am avut mirese care au ales inima ca accesoriu, iar acesta s-a integrat perfect în orice stil vestimentar.

În ce constă procesul creativ? Care sunt pașii de realizare și cât durează?

Procesul îmbină mai multe tehnici pe care le-am învățat la universitate cu tehnici pe care le-am descoperit experimentând în atelier. Nu pot spune că am un proces clasic, ci mai degrabă este o combinație de tehnici.

Ce dificultăți ai întâmpinat în procesul de transformare a pasiunii tale într-un proiect antreprenorial?

Una dintre principalele dificultăți a fost lipsa cunoștințelor despre antreprenoriat. Am descoperit singură cum să gestionez lucrurile și cum să aliniez aspectele astea cu identitatea brandului meu.

Trebuie să-ți identifici piața, să stabilești un avatar de client și să găsești metode pentru a ajunge la acești oameni. Pentru mine a fost o provocare să lansez un produs nou pe piață, deoarece nu știam dacă oamenii îl vor înțelege și dacă îl vor achiziționa.

O altă dificultate a constat în stabilirea prețului, mai ales într-o piață în care nu există prea multe puncte de referință. Să determini corect prețul unei lucrări handmade înseamnă să găsești un echilibru între valoarea lucrării și suma pe care oamenii sunt dispuși să o plătească.

Ce ai descoperit despre tine de când ai început proiectul Axenia Roșca Artist?

Pe măsură ce proiectul a crescut, am crescut și eu odată cu el, câștigând încredere și curaj. Unul dintre avantajele majore este că intru în contact cu o mulțime de oameni valoroși. Îmi plac oamenii, dar nu sunt întotdeauna persoana care inițiază discuții, iar inimile devin un liant între mine și cei din jur.

Mi-am consolidat valorile și identitatea. La început, am lucrat intuitiv, fără să pot articula cu claritate conceptele. Aveam o direcție generală în minte, dar nu era definită în mod clar. Cu trecerea timpului, lucrurile s-au limpezit și am realizat că ceea ce am creat intuitiv la început se bazează pe valorile mele profunde și autentice.

Cum îi inspiri și motivezi pe studenți să își exprime creativitatea și să își dezvolte propriul stil artistic?

Încerc să descopăr la fiecare la ce excelează și să-i încurajez în direcția respectivă. Unii au un simț cromatic bine dezvoltat, alții au o manualitate foarte bună, unii pot dezvolta idei conceptuale, alții sunt mai buni în lucrul digital, iar alții sunt extrem de creativi când experimentează. Încerc să identific nevoile fiecărui student și să îi ofer sprijinul de care au nevoie sau – am un motto :)) – dacă nu pot să-l ajut, măcar să nu-l încurc.

În februarie ați avut expoziția de semestru. În ce a constat aceasta, pe ce tehnici s-au bazat lucrările studenților tăi și când e următoarea expoziție?

În departamentul nostru, studenții sunt expuși la o varietate de tehnici textile: țesut, împâslire, tehnici artistice precum tehnica batik și shibori, care au rezistat testului timpului, dar și tehnici moderne ca tufting-ul sau decolorarea. Studenții explorează tehnicile digitale și creează ornamente și compoziții care sunt folosite în designul textil de interior.

Mai mult, nu ne oprim la planul bidimensional al materialului textil, ci implicăm studenții și în crearea obiectelor tridimensionale, sculptând forme și conturând idei în spațiu prin instalații artistice. Arta textilă nu se limitează doar la creații statice, ci explorăm și lumea scenografiei și a costumelor.

Următoarea expoziție va avea loc la Turnul Pompierilor pe data de 18 aprilie 2024, iar în cadrul Nopții Muzeelor, vom găzdui o expoziție la Muzeul de Artă din Dej, care va fi vernisată pe 17 mai 2024.

Prezintă câteva lucrări care au făcut parte din expoziția de semestru și explică-ne tehnica pe care o au la bază și materialele folosite.

O să încep prin lucrările în tehnica shibori care au fost realizate în cadrul cursului susținut de mine cu studenții anului 1, nivel Licență. Shibori este o tehnică tradițională japoneză de vopsire a textilelor, care implică crearea de modele prin tehnici speciale de pliere, legare, strângere sau cusătură a materialului înainte de a fi vopsit. Aceste tehnici generează modele unice și complexe pe țesături, bazându-se pe efectele de rezistență la vopsea obținute în timpul procesului de vopsire. Prefer această tehnică deoarece oferă studenților oportunitatea de a experimenta și de a lucra cu culoarea în mod intuitiv, iar rezultatele sunt spectaculoase.

Următoarea tehnică este predată de colega mea conf. Univ. Dr. Livia Petrescu studenților de anul 1 și 2 și este vorba de împâslirea cu acul. Procesul implică înțeparea cu un ac special a fibrelor de lână într-o bază textilă cu scopul de a le fixa împreună și a forma structuri solide. Cu cât este mai mare numărul de înțepături, cu atât fibra devine mai densă și mai solidă. Împâslirea cu acul este apreciată pentru versatilitatea sa și pentru faptul că permite artistului să creeze forme și texturi complexe, cu detalii fine.

Următoarele lucrări sunt realizate în tehnica tradițională de țesere, curs predat de Conf. Univ. Dr. Anca Pintilie pentru studenții de anul 2. Tehnica țeserii este un proces de realizare al tapiseriilor în care noi folosim un cadru, pe care sunt întinse firele longitudinale, cunoscute sub numele de fire de urzeală. În următoarea etapă, firele transversale, sunt introduse în mod alternativ deasupra și sub firele de urzeală pentru a forma modelul și textura țesăturii.

Care sunt lucrurile pe care le-ai învățat din rolul de profesor în cadrul UAD?

Universitatea ne permite să adoptăm o abordare individualizată. În special la cursurile desfășurate în atelier, ne luăm timp să cunoaștem fiecare student și să purtăm discuții individuale cu ei. Am învățat că progresul este diferit pentru fiecare persoană, iar ritmul de învățare variază în funcție de particularități.

„Cred că este esențial să fii flexibil și să nu îți dorești să controlezi fiecare aspect al procesului și rezultatului.”

Prin această libertate, studentul are oportunitatea să-și găsească propriul mod de exprimare. Învățarea este un proces continuu, chiar și pentru mine și fac tot posibilul să țin pasul cu noutățile și să rămân mereu informată.

Ce rol crezi că joacă arta în societatea contemporană și cum contribuie la schimbare și evoluție?

Arta are un rol vital în societate și contribuie la schimbare și evoluție. Este adesea un mijloc prin care artiștii pot aduce în atenția publicului teme sociale, politice, culturale și ecologice, provocându-i să gândească critic și să își schimbe perspectivele.

Arta are puterea de a crea conexiuni emoționale între oameni și de a stimula empatia. Aici mă regăsesc și eu. Arta este mijlocul prin care oamenii se conectează cu ceilalți și cu ei înșiși. În plus, arta încurajează inovația și creativitatea și alimentează schimbarea și evoluția în societate.

Cred că arta este o forță vitală în societate care are puterea de a inspira, de a provoca gândirea critică și de a contribui la schimbare și evoluție în multiple moduri.

Cum vezi dificultățile cu care se confruntă artiștii în România?

În România avem nevoie de o recunoaștere mai mare a valorii culturii și artei. Mi-am dat seama destul de repede că artiștii sunt pe cont propriu, iar fiecare trebuie să își găsească propriul mod de a reuși deoarece nu există prea multe finanțări și resurse de la guvern, există în schimb multe reglementări și birocrație, iar locuri de muncă sunt puține. De obicei oamenii creativi au două joburi ca să se poată întreține.

Mi-am dat seama de minusurile care sunt în acest domeniu dar nu mă vedeam făcând altceva, așa că am făcut tot ce am putut eu ca să construiesc ceva. În opinia mea ca să reușești ca artist trebuie să îți dezvolți multe alte laturi pe lângă creativitate, să îți dezvolți spiritul antreprenorial, să te adaptezi ușor, să nu te sperii de birocrație și să fii activ în social media.

Ce înseamnă pentru tine vulnerabilitatea?

Când mă gândesc la vulnerabilitate, mă gândesc la umanitatea noastră. Societatea ne învață să fim exact opusul, iar social media amplifica presiunea.

Pentru mine, vulnerabilitatea înseamnă capacitatea de a fi sincer și autentic în fața celorlalți chiar și atunci când acest lucru implică expunerea la riscuri sau la posibilele consecințe negative. Este capacitatea de a-ți arăta adevăratul sine, fără a te ascunde în spatele unui zid de aparențe sau de protecție.

Vulnerabilitatea implică recunoașterea și acceptarea faptului că toți avem slăbiciuni, frici, emoții și nevoi umane. Este să îți asumi că poți fi rănit sau respins, dar să alegi totuși să fii deschis și autentic în relațiile tale.

Cred că vulnerabilitatea este o sursă de putere și autenticitate. Atunci când ne permitem să fim vulnerabili, ne oferim șansa să avem relații mai profunde și mai autentice, de a ne conecta cu alții într-un mod sincer și de a crește ca ființe umane.

Vulnerabilitatea înseamnă să fim umani, să ne recunoaștem și să ne acceptăm imperfecțiunile și să ne îndreptăm către o conexiune mai profundă și mai autentică cu ceilalți.

Mai multe informații despre Axenia și creațiile sale găsești aici. Fii la curent cu lucrările studenților de la UAD Cluj aici.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Recent, am fost la spectacolul „Sub apă”, pus în scenă de Reactor de creație și experiment din Cluj, un spațiu dedicat artelor performative. Pentru mine a fost una dintre acele experiențe care au puterea nebănuită de a-ți răscoli sufletul și de a trezi în tine întrebări profunde. Am plecat de la spectacol gândindu-mă câtă nevoie avem de artă, de cultură și câtă nevoie are arta de noi și de susținerea noastră.

La scurt timp, a încolțit în mintea mea ideea unui interviu cu unul dintre actorii din distribuția spectacolului. Astfel, te invit să o descoperi pe Oana Mardare, actriță și co-fondatoare a Reactorului.

Să începem cu teatrul. Cum ți-a fost până aici, care sunt cele mai importante lecții învățate și de la cine?

Primele și cele mai importante lecții cred că au fost cele care mi-au dat impulsul de a activa în sectorul independent. Mi-am dat seama destul de repede după terminarea facultății că nu vreau să tot aștept „o șansă” de la nimeni, prefer să îmi fac singură șansele, și că nu vreau „să mi se dea”, îmi place să cresc, să cultiv, să construiesc, ca să am de unde lua.

Despre teatru, am învățat din toate întâlnirile câte ceva, experiența școlii din Cluj a fost completată de cea a școlii din Barcelona, dar cred că cele mai importante lecții le-am învățat la Reactor, de la colegii mei. Am învățat că sunt multe feluri de a face și de a desface teatrul. Și că teatrul e ceva viu, ce ține de prezent. Schimbarea ține și ea de prezent.

Ce înseamnă pentru tine, de fapt, să fii actriță?

Să explorez lumi, interioare și exterioare, individuale și colective, emoționale sau intelectuale, să joc în echipă, să ader la o idee, o estetică, o lume posibilă, să am încredere, să mă las, să găsesc spațiile proprii de libertate, să fiu văzută, să mă arăt în timp ce mă ascund.

Cum te pregătești pentru roluri și cu care ai rezonat cel mai profund până acum?

Rolurile – în sensul de „personaje” presupun un tip de pregătire, iar rolurile – în sens de „funcție ca parte dintr-un proiect”, presupun o altă pregătire și disponibilitate. Referitor la primul sens, pregătirea mea pornește de multe ori de la o apropiere emoțională. Caut ceva din mine care înțelege acel personaj. Am nevoie să simt, să apropii de mine. Rezonez mai tare cu persoanjele în care mă recunosc.

În mătușa Cornelia, din (In)corect, de exemplu, mă regăsesc din prisma familiarității. O recunosc în femeile cu care am crescut – mama, mătușa, bunica, dar o recunosc și ca o posibilă variantă a mea într-un univers în care aș putea crește sau deveni și eu ca mama, mătușa, bunica.

În F din Sub apă mă regăsesc din prisma proximității pe care am avut-o cu depresia, din diferite unghiuri. Uneori rolurile care vin către actori au o cârjă înspre aceștia, se agață de ceva din ei. Încerc să găsesc în primul rând cârja aia, după care începe un proces de distanțare, în care mă îndepărtez de această identificare și construiesc pe diferențe, pe specificități ale personajului etc.

Cum crezi că această versatilitate artistică a ta – abilitatea de a intersecta teatrul cu performance, teatrul-mișcare sau poemele performative – își pune amprenta asupra creativității?

Când am terminat studiile din Barcelona, la școala ESTUDIS de Teatre a profesorului Berty Tovias (care urma pedagogia lui Jacques Lecoq), acesta ne-a zis că am primit un set de instrumente pe care să le ținem aproape și din care să alegem când avem nevoie.

La scurt timp, ne-am întors în România și am deschis Reactorul unde am întâlnit un grup de artiști și artiste care explorau teritorii noi și care mi-au oferit, prin procesele la care am lucrat, multe instrumente noi. Acum îmi place să îmi imaginez că le am pe toate undeva, la îndemână și mă joc cu ele. Îmi place foarte mult să simt că mă joc când fac teatru, și că în joaca asta testez cât mai multe „jucării” și încerc să le explorez diferit în fiecare proiect.

M-a impresionat modul în care ai îmbinat mișcarea cu lirismul textului în spectacolul „Sub apă”. Cum ai abordat procesul creativ pentru acest rol? Te-ai regăsit în personaj?

E un personaj față de care am simțit o mare proximitate, și nu doar pentru că mă regăseam pe mine, dar le regăseam sau le intuiam și pe co-creatorele spectacolului – Ioana Toloargă (autoarea textului) și Olivia Grecea (regizoarea), așa că am pornit de la un tip de sensibilitate pe care îl observ și percep la anumite femei.

Spectacolul explorează elementul apei - care este unul foarte ofertant, inclusiv pentru partea de mișcare. Un alt rol important l-a avut Ferenc Sinkó, care a făcut mișcarea scenică.

În procesul creativ am lucrat mult cu gândul la suprapunerile dintre planuri – există un plan realist al unor situații concrete prin care trece F, apoi există un plan al universului ei interior, al percepțiilor, cel care conține și partea lirică a textului, și mai există și un plan fizic, al mișcării, care este pentru mine planul apei, care de fapt le amestecă pe toate. Îmi imaginez acest spectacol ca un acvariu în care lumea lui F este mișcată permanent de apă.

Care au fost principalele motivații din spatele înființării Reactorului împreună cu Doru Taloș în 2014?

După ce am terminat facultatea în Cluj, în 2009, ne-am dorit foarte mult să ne facem meseria, să o descoperim în toată complexitatea ei. Și nu vedeam nicicum vreo perspectivă prin care asta să se întâmple de la sine, așa că ne-am apucat să ne facem noi o perspectivă și am plecat din țară.

Ideea de revenire în Cluj și de deschidere a spațiului a fost a lui Doru, care este mult mai curajos decât mine (probabil pentru că știe să piloteze). A intuit că ar putea fi un moment bun să ne întoarcem cu tot bagajul de experiențe și să pariem pe cartea asta. Iar eu, care eram pe principiul „fac orice ca să joc” am zis sigur, fac orice ca să joc.

Cum percepi impactul Reactorului asupra comunității din Cluj?

Recent, colega mea Ioana Hogman a demarat un proiect de rememorare a unor spectacole de la Reactor, sub forma podcastului Sonar: Reactor de reinventare a memoriei pe care îl ascult cu foarte mare emoție și bucurie, pentru că surprinde niște procese interioare care au avut loc în spectatori prin intermediul unor spectacole.

Anul acesta aniversați 10 ani de Reactor. Care au fost principalele reușite și provocări în acești 10 ani? Cum se simt acești ani acum, privind retrospectiv?

E o reușită în sine să ajungem la acest prag. A fost o reușită faptul că anul trecut am reușit să angajăm (cu jumătate de normă) echipa de bază, cea care se ocupă de administrativ si tehnic. Am lucrat 9 ani total descoperiți din punctul ăsta de vedere. Provocarea este să putem acoperi în continuare aceste posturi și să putem crea altele, pentru restul echipei. Altfel, devine foarte greu de susținut acest tip de proiect.

A fost o provocare continuă să ne adaptăm schimbărilor, dar și să „forțăm” niște schimbări care erau necesare. Am învățat și învăț în continuare să las anumite lucruri să se termine, sau să nu se împlinească, să las loc să se așeze așa cum se poate, dincolo de forma pe care am proiectat-o. Privind retrospectiv, anii ăștia se simt ca niște ani plini, de creștere, ca o adolescență care conține mult bagaj emoțional și multe lecții învățate și desigur, vreo 2-3 traume pe care să le rumegi mai târziu la maturitate. :))

Ce planuri sau dorințe aveți pentru 2024?

În primul rând, eu îmi doresc foarte mult să mă bucur și să îi văd și pe cei din jur că se bucură de ce am reușit împreună. Avem nevoie de asta, pentru că nu a fost deloc ușor, mai ales după pandemie. În al doilea rând, planul este să ne facem în continuare treaba, așa cum am învățat să o facem și să continuăm să îmbunătățim ce se poate.

Dorința cea mai mare însă este să punem în discuție ce înseamnă o aniversare de 10 ani pentru un spațiu cultural independent. Vrem să atragem atenția asupra faptului că îmbătrânirea în acest sector este aproape un caz excepțional. Organizațiile care reușesc să facă asta au o contribuție importantă în sectorul cultural, care ar trebui susținută de către autoritățile finanțatoare prin programe dedicate, adaptate nevoilor lor – adică să acopere mai mulți ani de activitate, să susțină echipele administrative, să ofere minimul necesar pentru ca aceste inițiative să continue.

Pentru ca acest sector să se dezvolte, avem nevoie de o treapă nouă pe care să pășim, altfel rămânem îngrădiți de aceleași limitări. Dorința noastră pe 2024 este să putem consolida un cadru care să ne asigure măcar încă 10 ani de muncă, fără să simțim în fiecare an că riscăm să nu putem acoperi nevoile oameni care lucrează aici.

Cum vezi dificultățile cu care se confruntă zona independentă a teatrului românesc?

E foarte greu să demarezi, e și mai greu să te menții și devine uneori imposibil să îmbătrânești în acest sector. Oamenii construiesc ce pot pe nisipuri mișcătoare, atât cât au resurse, sperând că ceva din munca lor va rezista timpului.

Pe plan local, ne afectează lipsa (sau tipul) de viziune care există asupra rolului pe care îl poate avea cultura într-o comunitate. Clujul – orașul european, se mândrește atât de mult cu imaginea sa și cu ce face, încât nu mai există loc de dialog, de schimbare sau de o adoptare reală a unor practici chiar europene. Cultura e doar o fațadă. Direcția pe care mergem nu e cea pe care o semnalăm noi, cei din sector, ca fiind cea necesară. Ba chiar e o direcție care pare că încet, încet ne împinge pe margini.

Care e poziția actriței în România – ți se pare că pleacă pe picior de egalitate cu actorul? Sunt suficiente roluri pentru ea, este tratată și plătită corect, cum arată toate astea din perspectiva ta?

Istoria teatrului universal a lăsat o moștenire predominant masculină. Personajele sunt preponderent masculine și de cele mai multe ori reprezintă niște tipologii mult mai complexe decât cele feminine. Problema mea cu rolurile feminine e legată de tipologiile create în jurul personajelor feminine, care sunt de multe ori limitative. Resimt mai puțin aceste lucruri de când lucrez la Reactor, unde aducem teatrul înspre contemporan. Cred că au apărut multe voci necesare de autoare și regizoare, cred că apar tot mai multe povești care au în centru personaje feminine complexe.

Uneori am impresia că acum începem, cu adevărat, să vorbim despre femeie din prisma complexității sale și a multitudinilor de nuanțe care există în condiția acesteia. Și cred că poziția noastră este în curs de schimbare, de negociere, de redefinire. Mai e mult de lucru.

În ce privește meseria de actriță, mă preocupă mult în această perioadă tot ce ține de felul în care li se permite actrițelor (sau își permit ele) să îmbătrânescă pe scenă și în afara ei. De la atitudini care pun presiune să „te menții tânără, să arăți tânără, să nu se vadă că îmbătrânești” până la felul în care se lucrează în plan artistic cu asta – e ceva ce adresăm, ce lăsăm să existe firesc sau e ceva ce acoperim? Women should allow their faces to show the lives they have lived, zice Susan Sontag. Deci schimbarea începe tot de la noi. Îmi zic mie, ca să îmi fac curaj, în timp ce realizez că încep să cheltui tot mai mult pe produse antiaging.

De ce crezi că are nevoie societatea românească?

Cred foarte tare că viața e ca în Star Wars, cu forța binelui care se luptă mereu cu forța răului. Aș vrea ca forța binelui să fie mai puternică decât cea a răului. În societatea românească și în general. 🙂

Ce rol crezi că are arta? Are puterea de a mângâia și vindeca suflete?

Pentru mine, arta e un spațiu în care poți reflecta la ce înseamnă să exiști, ca om, într-un context dat. Și în care poți afla ce înseamnă și pentru alți indivizi să existe în alte contexte. Să avem acces unii la alții astfel e un mod de a ne conecta. Să reflectăm la ce ni se întâmplă, e un mod de a crește.

Care este relația ta cu răsplata și eșecul?

Nu este foarte echilibrată, din păcate. Eșecurile cântăresc mai mult decât răsplățile. Încerc să corectez asta. Din unele eșecuri am învățat niște lucruri foarte bune, dar a durat destul de mult până să pot face asta. Dar în general, dacă se poate, prefer să nu eșuez în nimic.

De ce ți-e dor când ți-e dor?

De soare, de nisip, de Marea Mediterană, de dansat și de hula-hoop.

Dacă locuiești în Cluj sau treci prin oraș te invit să poposești la Reactor, să trăiești și să te lași purtat/ă de emoție.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Victor Fală este un tânăr poet debutant din Republica Moldova a cărui poezie provoacă, stârnește și sensibilizează totodată. Te invit să descoperi zvâcnetul unui poet efervescent, ludic și erotic, definit de o sensibilitate artistică devoratoare.

Cine este Victor Fală?

Cred, sincer, că îmi va mai lua ceva ani până voi afla cine este cu adevărat Victor Fală.

Pot enumera doar niște frânturi de situații sau poziții în care m-am simțit confortabil în ultimii doi-trei ani (că mai departe mi-e jenă să mă bag), în care îl pot găsi pe Victor Fală librarul mustăcios sau băiatul care vorbește cu pasiune despre cărți pentru copii, Victor Fală pictorul de „voyeuri”, Victor Fală poetul Zvâcului, Viermele Valeamoric care se jăluie și tânguie.

Mă complac atât de mult în tot ce fac, încât mi-e greu să strâng un Victor Fală comun. Sunt un continuu Victor Fală care-l caută pe Victor Fală.

Ce semnifică Zvâc, titlul volumului de debut și care este povestea acestuia?

Povestea e destul de simplă și totuși se-nmlaștină Tityre.

Am avut un mare noroc să nu fiu stricat de școală în privința lecturilor. N-am citit, pur și simplu, nicio carte până la 18 ani. Iar când am început, la scurt timp – să fi trecut vreo trei ani – am vrut să pot scrie și eu la fel ca Eugen Cioclea, Emil Brumaru, Emilian Galaicu-Păun, Marin Sorescu, William Faulkner, Henry Miller, Fernando Pessoa și lista poate continua la nesfârșit.

Așa am început să frecventez atelierul lui Dumitru Crudu, iar acolo – țin minte bine momentul pentru că m-a marcat mult și o spun abia aici deschis – Dumitru mi-a zis că dintre actualii (la acel moment) poeți de la atelier, sunt poate singurul care reușește să imite cu îndemânare toți poeții pe care-i citește în timpul de față.

Aceasta m-a motivat și îngândurat (poate chiar supărat un pic atunci): trebuia să mă scutur de acele influențe așa cum te-ai scutura de pietrele care ți se lipesc de piele pe o plajă. Vreau să cred că mi-a reușit, cât de cât. Dar știu și că oricât te-ai scutura de nisipul de pe plajă, oricum aduci niște pietricele simpăticuțe acasă, în chiloți.

Zvâc pentru mine e la fel precum TAO pentru taoiști. Poate să însemne orice în diferite contexte. Zvâcul le cuprinde pe toate chiar dacă nu apare propriu-zis în niciun poem. Adică El arată, nu vorbește despre. Literatură, ce mai!

Pe copertă este chipul unui bărbat. Este un autoportret? Care este semnificația acestei coperți?

În primăvara anului 2023, în același timp cu lucrul asupra cărții la Editura Cartego, în Galeria de artă a acesteia, se închega o expoziție fulminantă de Autoportrete. O expoziție în care unii din cei mai recunoscuți pictori moldoveni tineri, alături de alți potențiali pictori (printre care mă număram și eu) au expus în același spațiu. Mai exact, peste 25 de pictori.

A fost chiar un fenomen expoziția și mă bucur că am reușit să fac parte din ea. Pictura este, oarecum, visul meu nerealizat sau realizat acum pe cont propriu, fără școala pe care mi-o doream.

În această expoziție am avut două lucrări: una pe care am pomenit-o mai sus, Voyeur, și lucrarea care înfățișează coperta cărții. Iar decizia de a o alege mi-a fost influențată de amicul meu, Vadim Popuiac, și editorul meu, Natalia Blanari, cărora le mulțumesc cu această ocazie.

Care sunt temele recurente pe care le explorezi în poeziile tale?

Tinerețea. Muzica. Femeile. Cartea.

Ce semnificație au ludicul și eroticul în poezia ta?

Ludicul a luat naștere în urma a zeci de volume de poezie contemporană seacă pe care le-am citit și care m-au plictisit, enervat și pe care n-am vrut să le urmez.

Erotismul e însăși pâinea tinereții. Tinereții fără bătrânețe, dacă vreți. Erotismul este luminița aia din fruntea oricărui Pește Pescar, sub supravegherea căreia penetrează marile adâncimi (iertați-mi calambururile din calea acestei exprimări).

Așadar, Ludicul – aerul, Eroticul – lumina; ca să mă apropii de ceea ce spuneam și într-un poem: „mănânc aer/ lumină/ aer/ lumină zic/ aer/ lumină”.

Ce impact a avut poezia asupra ta?

Mi-a stricat viața, sincer. Nu mă mai pot exprima normal în afara ei. Practic, nu mă mai înțeleg în vorbă cu părinții. Iar dacă mă părăsește iubita, nu-mi mai găsesc o parteneră în veci! Prea mă port cu slove înălțătoare, încât vor fugi toate femeile de mine, oricât de superbe ar fi și voi fi sortit căutărilor năprasnice ale Detectivului Mentolat Prăsadă, până moartea ne va despărți.

Sper altora să le provoace doar plăceri. Plăceri cu duiumul.

Ce te-a apropiat de poezie?

Mai degrabă nu „ce”, dar „cine?”. He, he. Taina a tras plapuma peste noi. Până azi ne ține goi acolo.

Cum și când scrii? Care este ritualul tău?

Cel mai activ și productiv (dar și maladiv) scriu atunci când ulcerul meu duodenal superbisim mă trezește în cele mai crunte dureri la doar o oră de la culcare și mă chinuie așa până dimineața cu o veghe continuă, halucinantă, cu bruște treziri în lumea lui Maxim Mărturisitorul, pe care-l găsesc, spre surprinderea mea, de fiecare dată în brațele lui Anaïs Nin, și cu care dezbatem cele mai coapte, dar proaspete, povești chișinăuiene trăite neapărat de amândoi.

Îmi poți împărtăși un moment definitoriu care te-a influențat în mod deosebit ca poet?

Momentul în care, la lansarea cărții, Emilian Galaicu-Păun ne-a proorocit nașterea poeziei falice.

Cum te-a schimbat experiența publicării primului volum de poezie?

Experiența m-a făcut să nu pot scrie aproape jumătate de an, dar mi-am revenit, slavă lecturilor.

Care sunt dificultățile cu care se confruntă tinerii scriitori și cum le-ai depășit tu?

Din punct de vedere al publicării nu cred că există provocări astăzi. Provocări, piedici, lipsă de oportunități, nu.

Marea provocare a oricărui scriitor este aceea de a-și găsi vocea în scris sau de a și-o antrena. Nu știu dacă eu mi-am găsit-o, nu știu dacă am o voce deja, n-am habar dacă am depășit această provocare, dar am tăiat dureros de mult din volumul inițial de texte pentru a lăsa ca un tot întreg ceea ce am publicat la final.

Cum gestionezi critica literară și feedbackul privind munca ta creativă?

Oh, mă tem că nu m-am ciocnit nici o câtime cu vreun soi de avalanșă critică în raport cu scriitura mea. Am doar câteva cronici splendide scrise de critici și scriitori din Chișinău, care mă onorează și bucură. Acum mi-am amintit de ele și m-am bucurat din nou, și e frumos și bine.

„Marea provocare a oricărui scriitor este aceea de a-și găsi vocea în scris sau de a și-o antrena.”

Ce îi motivează pe tineri să scrie și să publice cărți?

Aceleași instincte care îi motivează să facă bani, să obțină partide frumoase de sex, să mănânce scump și gustos, să…

Care crezi că este rolul poeziei în societatea contemporană?

Ca și în toate timpurile: acela de a provoca plăcere.

În librărie, îi întreb mereu pe oameni dacă citesc poezie – nu pentru a ajunge să le propun cartea mea, dacă e în stoc, ci pentru a promova alți poeți minunați care-mi plac — și de cele mai multe ori primesc răspunsul negativ, care nu mă mai uimește și sperie în niciun mod. Atunci le vorbesc oamenilor despre elementul care-i face tot pe ei – care îmi zic că n-o înțeleg și nu o citesc – să le placă proza. Elementul se numește poezie.

Mai bine de jumătate se lasă convinși să răsfoiască, apoi să li se citească, să citească ei, să cumpere și să revină pentru recomandări de poezie.

Aceeași oameni îmi spun mai apoi că: „Stai, păi, în ordinea asta de idei, tot ce ne place, când ne place, are efectul acesta asupra noastră deoarece conține un gram de poezie?”. Da, eu așa cred.

E poezia o formă de a-ți expune vulnerabilitățile?

Nu neapărat. Detest poezia plângăcioasă, care încearcă să-ți excite glandele lacrimale. Se cam confundă poezia cu smiorcăiala, e practic un trend să scrii poezie sumbră, plină de tragism și ratări amoroase sau ruine familiale; în cazurile astea pasez pur și simplu cartea și refuz să-mi spun părerea în raport cu ea sau zic ca Brumaru: „E o chestie”.

Am și eu o doză de tristețe în unele poezii, nu neg că există poezie și în tristețe și-n bocete, dar încerc să-mi transmit îndeosebi veseliile, excitațiile și stările controversat de plăcute. Sexul. Viața. Tinerețea. Rămășițele de boemie studențească și, sfinte martir Balaam, scriitoricească.

Ce sfaturi ai oferi tinerilor poeți care își încep călătoria în lumea literară?

Să citească.

Ce proiecte sau planuri de viitor ai?

Să nu lucrez, să trăiesc mai mult și să scriu mai bine decât Alexandru Bordian și Valentina Șcerbani, de care mi-e dor.

Spune-ne trei cărți pe care le recomanzi.

• Cântarea Cântărilor, deoarece de-acolo-i preaiubita mea.
• Zgomotul și furia de William Faulkner, pentru vocea narativă a lui Benjamin.
• Bobok, povestirea lui F.M. Dostoievski, pentru originalitatea ideii și frumusețea și laconicitatea textului.
• Plăcerea textului de Roland Barthes, pentru a înțelege ce voiam să spun prin plăcerea poeziei.
• Paludes de Andre Gide, pentru că așa simt eu, că trebuie să o citiți.

Mi-e al naibii de greu să mă rezum la trei cărți. Mi-e ciudă de fiecare dată când o scriu pe una, știind că nu pot să scriu alte trei în locul ei, iar în locul fiecăreia dintre cele trei, altele trei.

молочный мальчик (Băiat de lapte sau Bălăiorul)

În casa de ospăț…dragostea era steagul fluturat peste mine.
Doi, din care una-i ea. O, nu pleca, vino.
Preaiubita mea pe care-o
Vreau, vreau-vreau-vreau-vreau.
Tare e carnea (e) pe care sta (ea)
Și se legăna-desfăta!

Prea iubitul meu îmi este ca un mănunchi de mir, care se odihnește între țâțele mele.
Ăsta e iubitul meu,
Pe care-l
Vreau, vreau-vreau-vreau-vreau.
Umed e locul ăsta-n care stau (și aștept).
Umed mi-e părul și stă ridicat în sus.
Umed mi-e jos (mi-e),
Umed mi-e sus (e).

Tu bea, tu amestecă vinul, tu,
Cântă, tu pleacă, tu vino!
Nu pleca, vino, tu, nu pleca, vino.
Nu pleca, vin’, o!
Nu pleca, vino.

Găsești volumul de poezii Zvâc la Cărturești, eMAG sau Cartego, iar pe Victor poți să-l urmărești aici.

Imagine copertă: © Sergiu Rotaru.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

poezia mea
respiră viață
caută emoție
așteaptă răspuns
răscolește suflete
pulsează feminitate
tânjește după sinceritate.

poezia mea
e mâna pe care o întind spre tine
e doar o altă formă de a-ți spune ce simt
e sufletul meu dezgolit așezat la picioarele tale
e nebunia care încă n-a încetat să te fascineze
e trupul care se topește sub gura ta flămândă
e femeia în care descoperi mereu noi înțelesuri.