Știi acele bijuterii de care te îndrăgostești iremediabil deși le-ai purtat repetat? În cazul meu, acestea sunt create de Ioana Turdean. Mă fascinează prin simplitate, minimalism și atemporalitate. Și, deși am ajuns la a șaptea pereche de cercei cumpărată, în continuare reușește să mă surprindă cu forme și texturi noi.

Mai mult decât atât, bijuteriile create de Ioana sunt o idee extraordinară de cadou. Ușoare, neobișnuite și de efect. Iar acum te las să descoperi care este procesul creativ și care au fost primii pași ai acestui proiect curajos și frumos.

Bună, Ioana. Spune-mi câteva lucruri despre tine. Ce ai dori să știe cititorii?

Sunt arhitect, artist, handcrafter și persoana din spatele Luttier, o mică afacere creativă înființată în toamna anului 2020, un vis, o pasiune, care îmi aduce o bucurie și o satisfacție maximă. Încă din copilărie am fost pasionată de lumea desenului, de frumos, de artă și am știut că atunci când voi fi mare, această pasiune se va transforma într-o profesie.

Culoarea mea preferată este albastrul. Iubesc diminețile și cățeii. Am cinci tatuaje și planuri pentru altele. Sunt zodia leu. Iubesc cafenelele mai mult decât cafeaua. Anotimpul meu favorit este toamna.

Povestește-mi despre demersul tău ca tânără arhitectă.

În ceea ce privește principalul meu domeniu de activitate, arhitectura, am urmat studiile Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj-Napoca, facultate pe care am absolvit-o în anul 2022. După finalizarea studiilor, am luat o pauză de câteva luni în care m-am ocupat de proiectul Luttier și în prezent sunt angajată la un birou de arhitectură din Cluj, unde îmi realizez stagiul, un demers firesc pentru un tânăr arhitect.

Cum te simți atunci când creezi ceva handmade?

Lucrul manual mă relaxează, mă ajută să mă deconectez de la problemele vieții cotidiene și îmi oferă un sentiment de satisfacție.

De ce ai ales lutul polimeric ca material pentru bijuterii? Care sunt caracteristicile lui?

Nu există un motiv anume în ceea ce privește alegerea materialului. Am aflat de lutul polimeric încă din liceu, însă la momentul respectiv nu mi-a atras atenția, eram mai pasionată de desen decât de modelaj.

Povestea începe în 2020, cu o imagine de pe Pinterest în care era fotografiată o pereche de cercei, imagine care mi-a atras atenția și în descrierea căreia era precizat materialul utilizat, adică lutul polimeric. Din acel moment, totul s-a dezvoltat foarte natural și firesc, prin multe experimente fericite și mai puțin fericite, am descoperit versatilitatea materialului si ușurința cu care poate să prindă diferite forme.

Care este procesul creativ? Dar pașii de realizare ai cerceilor?

Primul pas în realizarea unei perechi de cercei este conceptul, care constă în partea de documentare și realizare de schițe incipiente. Realizez multe schițe până să ajung la o variantă care îmi place și care merită să apară în fața lumii.

Urmează modelarea cerceilor din lut polimeric, un material foarte versatil, ușor de folosit și care poate prinde orice culoare și textură. Pentru crearea formelor există pe piață cuttere metalice și mai nou, au apărut cuttere printate 3D, însă pentru autenticitate, personal prefer tiparele create de mine, pe foi de calc, după care decupez lutul polimeric. Etapa de coacere durează aproximativ 30 de minute la cuptor, la o anumită temperatură.

În continuare, cerceii trec prin procesul de șlefuire, prin șmirghele cu diferite granulații, astfel încât produsul final să aibă o textură cât mai fină. La final rămâne partea de aplicare a tortițelor din oțel inoxidabil; acestea sunt lipite cu un lipici industrial și apoi sigilate cu rășină UV.

Cum ai defini creativitatea?

Pentru mine, creativitatea este un proces distractiv, o joacă cu idei și concepte învățate și experimentate și o contopire a acestora într-un lucru complet nou și original.

Cum trebuie să avem grijă de bijuteriile din lut polimeric?

Bijuteriile din lut polimeric trebuie tratate ca orice alt tip de bijuterii, nu necesită o îngrijire mai deosebită. Totuși, sunt câteva lucruri de care trebuie să ținem cont:

• Deși este un material flexibil, este recomandat să nu purtăm bijuteriile în timp ce dormim, acestea se pot rupe în timpul somnului;
• Evită parfumul sau alte substanțe chimice – bijuteriile trebuie purtate după aplicarea machiajului si a parfumului;
• Evită purtarea bijuteriilor în timpul dușului;
• Atunci când nu sunt purtate, bijuteriile trebuie depozitate cu grijă, într-un loc uscat, unde să fie ferite de posibile surse care pot provoca zgârierea sau ruperea lor;
• Bijuteriile pot fi curățate cu o cârpă moale și puțină apă și săpun sau cu un șervețel umed fără parfum.

Te inspiri de undeva pentru formele cerceilor?

Cred că tot conceptul Luttier este puternic influențat de background-ul meu personal și de formarea mea profesională. De-a lungul acestei călătorii am încercat diverse teme ca sursă de inspirație. Dacă la început am învățat prin copiere pentru a deprinde tehnica de lucru și micile secrete ale lutului polimeric, cu timpul am reușit să-mi creez un stil propriu care să mă caracterizeze și cu care să mă identific 100%.

Minimalismul și simplitatea, nonculorile și culorile neutre, lumina și umbra, traseul creionului pe foaia de hârtie, prima gură de cafea, primele raze de soare, muzica preferată pe fundal sunt câteva dintre lucrurile care mă inspiră să creez în fiecare zi. Iar arhitectura, arhitectura de interior și designul de produs (domeniile mele de activitate), natura și formele abstracte se transformă în adevărate opere de artă prin multă pasiune, răbdare și atenție la detalii.

Care sunt gândurile tale la începerea unui nou proiect? Ai temeri?

Încă de la început mi-am propus să mă bucur de întreaga experiență, de fiecare etapă din procesul de realizare al obiectelor, iar această bucurie să o pun mai presus de reacții și opinii. Și da, am temeri și cred că este normal să ai temeri la începutul unui proiect, în fond îți expui sufletul în fața lumii și nu îți garantează nimeni că rezultatul este unul pozitiv întotdeauna.

Dar cred că este mai mult un sentiment de frică combinat cu entuziasm. În cazul meu, de abia aștept să gândesc și realizez noi modele de cercei, pe care să le expun în fața lumii și să aflu păreri și opinii, pe care să le adaptez pe urma afacerii.

Ce ai descoperit despre tine de când ai început acest proiect?

Că e suficient să ai un gând și poți schimba lumea.

Ioana din anul 2020 (anul înființării proiectului Luttier) era o persoană timidă, cu multe temeri și cu o încredere în propria persoană foarte scăzută.

Proiectul Luttier a început mai mult ca o încercare, o evadare, un hobby, care între timp s-a dezvoltat atât de natural și firesc, iar eu împreună cu el. Acesta mi-a dat încredere in mine, în munca mea și în talentul meu, m-a învățat ce înseamnă o mică afacere din punct de vedere creativ, administrativ și financiar.

În plus, am descoperit că îmi place să fac fotografie de produs și identitate de brand, lucruri de care mă ocup personal pentru mica mea afacere.

Cum se simt mesajele de mulțumire?

O infinită bucurie. Sunt atât de recunoscătoare în ceea ce privește proiectul Luttier; fiecare mesaj de mulțumire, apreciere, încurajare îmi umple sufletul de fericire și îmi dă o deosebită încredere în mine și în munca mea.

De unde provine numele?

Am căutat un nume simplu, care să aibă o amprentă personală și după nenumărate încercări am ajuns la o varianta: Luttie, adică lut (materia primă din care sunt făcute produsele) + tie (adică numele meu, Turdean Ioana Emanuela), respectiv atelier Luttie. Din motive de pronunție, cuvintele atelier și Luttie s-au contopit, rezultând cuvântul Luttier.

Mă bucur nespus de acest interviu și sper ca ceea ce tocmai ai citit să îți dea curajul de care ai nevoie pentru a duce acea pasiune pe care o ai la nivelul următor și de a începe să construiești în jurul ei.

Nu-ți fie teamă să încerci, privește greșeala ca pe o oportunitate de învățare și continuă să perseverezi. Lucrurile se întâmplă.

Te invit să urmărești ce creează Ioana pe pagina Facebook sau Instagram.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Cel mai frumos și sensibil mod în care poți citi acest interviu este să o faci la fel cum l-am scris eu: ascultând muzica lui Andrei Irimia. Iar pentru asta nu trebuie decât să faci o simplă căutare pe YouTube. Va fi o experiență mult mai profundă și completă.

Bună, Andrei! Am citit că albumul „All Strings Attached” este o reconectare cu trăiri uitate sau o descoperire a unor noi emoții. Ce ai descoperit despre tine în compunerea acestuia?

Albumul a fost compus în vremuri marcate de incertitudine, pe care cred că le-am trăit cu toții în mod diferit, vremuri care ne-au reamintit că totul este schimbător, și că în fiecare zi se poate întâmpla ceva de care să nu avem control. Am descoperit importanța de a trăi în prezent și de a ne conecta mai mult la lucrurile care contează cu adevărat, la persoanele și valorile esențiale, și bineînțeles, la propria persoană.

Ai lansat „Pasărea fericirii” în noiembrie 2021. Fiind printre preferatele mele, te întreb cum s-a concretizat colaborarea cu actorul Marius Manole și cum ați ales versurile de la început?

După ce am terminat de compus piesa, am simțit nevoia de o intervenție lirică, ca un mic preludiu. Voiam ceva scurt, dar care să transmită mult, și prima persoană care mi-a venit în gând a fost Marius. I-am propus, a acceptat, am ales împreună versurile și restul a decurs natural. Îmi place să cred că intervenția sa a susținut melodia și invers.

Ai avut concerte în mai multe orașe din țară în cadrul turneului „All Strings Attached II”. Cât de importante crezi că sunt concertele și participarea la festivaluri precum Classix Festival în ascensiunea unui artist?

De aproape un an și jumătate călătorim cu acest album și am cântat în cele mai frumoase săli de spectacole din România (Sala Mare a Teatrului Național București, Filarmonica Iași, Filarmonica Brașov, Opera Română din Timișoara etc.). Mă simt recunoscător și chiar norocos că am găsit un public pentru acest gen muzical. Invitațiile la diverse festivaluri de prestigiu, precum Classix, Eurosonic sau Sziget Festival, ne validează cumva munca și ne oferă o extra energie de a merge înainte cu viitoarele proiecte.

Ai avut vreodată vreun blocaj creativ? Dacă da, cum l-ai simțit și cum l-ai depășit?

Bineînțeles, chiar recent am trecut prin asta. Face parte din procesul de creație, așa că mă feresc să-i mai spun blocaj. Dacă stau în fața pianului două ore gândindu-mă la următoarea piesă, fără să apăs măcar o clapă, pentru mine este tot compoziție.

După cum spuneai și tu într-un alt interviu, minimalismul a apărut ca un răspuns la complexitatea stilului clasic. Ce semnifică pentru tine minimalismul?

Minimalismul în muzică l-am simțit întotdeauna ca pe o provocare, aceea de a transmite anumite trăiri cu resurse puține, în cazul muzicienilor, resursele fiind sunetele. Pare o misiune destul de ușoară la prima vedere, dar este puțin mai complicat de atât.

Fie că minimalismul a fost transpus în muzică sau cinematografie, atunci când era făcută cu cap, cuvintele nu-și mai aveau rostul.

Care consideri că este cel mai provocator aspect al vocației de compozitor?

Probabil ține de un mic paradox: trebuie să aduci ceva nou la fiecare proiect, să te reinventezi, rămânând însă fidel muzicalității tale. Fiecare compozitor cred că se luptă cu această balanță a ideilor.

Care sunt compozitorii moderni care ți-au influențat propriul limbaj muzical și de ce?

Steve Reich, Arvo Pärt, Philip Glass, Max Richter sunt doar câteva nume care au reușit să-mi cucerească atenția prin ceea ce au lăsat în urmă. Filozofia de „less is more” în muzică a fost cu adevărat desăvârșită de ei și nu poți rămâne indiferent la asta, indiferent de genul muzical pe care-l preferi.

Tu cum ai descrie muzica secolului XXI?

Pentru unele persoane, secolul modernității a instituit în evoluția limbajului muzical acea ruptură cu tradiția. Muzica actuală o simt într-o continuă dezvoltare, dar încă o simt interconectată de cea din trecut. Unii compozitori moderni reușesc să se folosească de acest aspect și asta cred că reprezintă și pentru mine frumusețea muzicii secolului XXI, șansa de a pune în aplicare viziuni moderne pe structuri muzicale clasice.

Îmi poți spune care este povestea compoziției „It comes at night”?

Este o piesă contrastantă față de restul compozițiilor de pe album, dar asta am și căutat: să găsesc muzicalitate într-un context diferit, mai întunecat și poate lipsit de speranță. Muzica pe care o fac deseori este melodioasă, alteori mai puțin, cu scopul de a evidenția și părțile vulnerabile și mai puțin plăcute din noi, pe care la un moment dat, trebuie să le confruntăm și să le acceptăm. „It comes at night” se joacă mult cu ideea asta și îmi place să-mi duc publicul și în astfel de zone.

Ce faci atunci când nu creezi muzică?

Îmi place să improvizez în bucătărie și să mă joc cu tot felul de rețete, și bineînțeles să călătoresc, probabil cea mai bună investiție pe care o putem face în noi.

25% din încasările concertului din 19 aprilie din București vor fi donate Asociației CultiVezi, care promovează lectura și accesul la cultură în zonele defavorizate. Cât de importantă este pentru tine această latură socială?

Atunci când avem ocazia și putem face un bine, este necesar să ne gândim și la alte persoane. Majoritatea evenimentelor din București au loc în zona centrală, foarte puține locuri și activități culturale au loc în cartierele defavorizate. Cât despre orașele mai mici din țară, situația se prezintă și mai rău. Sunt multe persoane, de la copii la adulți, care dacă ar intra mai des în contact cu actul artistic, viața lor cu siguranță ar căpăta puțină culoare, și de ce nu, poate mai multă determinare pentru a-și atinge visele.

Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit și care te-a ajutat să te dezvolți muzical?

Nu cred că am primit un sfat anume, dar ce m-a ajutat cu adevărat în traseul meu artistic a fost să am repere. Am crescut cu oameni pe care i-am admirat mult, pe câțiva i-am menționat puțin mai sus și pe care i-am și cunoscut personal. De la aceștia am avut ce învăța, nu doar din punct de vedere muzical, ci și uman. Puterea exemplului a funcționat.

Te invit să descoperi muzica pe care Andrei o creează, să o trăiești, să o lași să-ți cuprindă sufletul și să ți-l umple cu emoție și vibrație. Pe lângă asta, te încurajez să mergi (măcar) la unul dintre concertele sale.

Acest interviu a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă, ca articol de blog.

Nu-i așa că este fascinant cum putem capta eternitatea într-o fotografie? Da, tocmai ai ghicit ce vei descoperi și ce te va inspira citind acest articol. Mai mult de atât, nu este un articol despre fotografie în general, ci îl vei cunoaște pe Adalbert Dohotariu, fotograf de modă și portrete. Însetat de creație, se lasă transpus în poveștile de viață ale oamenilor și dă frâu liber emoțiilor, ajutându-l în procesul creativ.

Minimalismul și emoția din spatele fotografiei

Cu un nume sonor, ușor de recunoscut și deloc comun, Adalbert crede cu tărie în armonie și estetică, două concepte care se împletesc melodios în fotografiile sale. Frumusețea este un concept care denotă o particularitate aparte și este percepută și interpretată distinctiv de fiecare dintre noi, consideră Adalbert.

Minimalismul sau, altfel spus, întrepătrunderea unor elemente aflate într-o relație directă, echilibrată, îi transmite un sentiment de liniște și de calm. Nu caută să surprindă frumosul în fotografii, ci se concentrează pe transmiterea unei (sau mai multor) emoții care să-l „miște” pe privitor. La fel se întâmplă și atunci când cel care privește este chiar el.

Pentru Adalbert, fotografia este domeniul care a revoluționat modul în care ne raportăm la lume și modul în care trăim. Imaginile și ilustrațiile sunt nelipsite din orice domeniu și ne ușurează procesul de înțelegere și interpretare a conceptelor.

Fiecare ramură din amplul și diversul copac al artelor este specială. Diferența, consideră Adalbert, este dată de execuție și tehnică. Caracterul special al artei fotografice este reprezentat tocmai de posibilitatea de a capta într-o fracțiune de secundă un moment, o emoție, o stare, un detaliu, un concept care nu mai poate fi redat în același mod.

Blocajele creative și depășirea lor

În funcție de abordarea fiecăruia, fotografia poate fi atât o reprezentare a lumii, cât și o interpretare a artistului. Unii fotografi se axează pe fotojurnalism, iar fotografii conceptuali dau naștere unei lumi proprii bazată pe semnificații și simbolistică unde creionează concepte, stări și emoții cu ajutorul recuzitei și postprocesării.

Făcând din fotografie o profesie, artistul a întâmpinat și unele blocaje creative. Când apar? În perioadele în care este concentrat asupra proiectelor de studio care au un termen limită și au un caracter promoțional, într-o oarecare măsură, sau pur și simplu când se implică în proiecte care nu au un substrat conceptual, dar care îl ajută să exploreze noi orizonturi.

A ales fotografia de modă și portretele pentru că din copilărie a fost pasionat de vestimentație, fiindu-i drag să-și fotografieze prietenii. Acum iubește interacțiunea cu modelele. Fotografia de modă îi permite să-și folosească imaginația în moduri inedite și să dea viață imaginilor care i se perindă prin minte. Reușește să transmită mesaje puternice și abordează teme complexe, actuale, fiind un mijloc valoros de a-și stimula și exersa creativitatea.

Elementele definitorii ale fotografiei lui Adalbert Dohotariu

Crede cu tărie în 90% muncă și 10% talent, iar stilul său se bazează pe trei elemente: simplitate, vibrație și atipic. Postprocesarea este o parte a procesului care îi permite să se joace și să abordeze lucrurile diferit, dar cu o amprentă personală. Dorește să-și definească un stil propriu, astfel încât, în următorii ani, să-i recunoaștem stilul doar privind fotografiile. În arta sa fotografică, privitorul are libertatea de a simți și de a înțelege diferit, în funcție sentimente și experiențe.

80% dintre fotografiile sale au la bază un concept, o idee, un mesaj de transmis sau un personaj de redat. 20% sunt fotografii freestyle, spontane, în care se lasă condus de ceea ce simte și creează o poveste în timpul postprocesării (vezi The Last Shuriken, Estera’s World).

„Urmăresc să surprind acel moment de vulnerabilitate al oamenilor, fiindcă nu mulți își dau seama, dar atunci sunt cei mai frumoși.”

Adalbert spune că relația dintre fotograf și membrii echipei cu care colaborează are, pe o scară de la 1 la 10, cea mai ridicată importanță. Pentru început, fiecare membru al echipei trebuie să înțeleagă brief-ul creativ și să cunoască ceea ce are de făcut pentru a obține rezultatele dorite. Relația de colegialitate care se conturează în interiorul echipei este esențială pentru ca aceștia să fie destinși și deschiși să-și exprime ideile, opiniile și să pună întrebări.

Fiecare proiect al său se remarcă prin acel ceva, prin propriile particularități și este special datorită experiențelor care îl compun și procesului de creație. Acel ceva hrănește spiritul artistic al fotografului, dinamica mediului și proiectelor îi oferă un sentiment de recunoștință sinceră.

Despre evoluție și planuri de viitor

Este un artist care se bucură de evoluție, de drumul parcurs și este conștient că fiecare proiect al său are la bază cunoștințele și experiența acumulate până la acel moment. Nu-și poate imagina cum ar arăta lumea în lipsa artiștilor: „Scopul artistului este de a colora, de a da viață întregii lumi și de a ne ajuta să vedem lumea cu alți ochi”.

Pentru viitor, are în plan să realizeze trei ședințe în zona fashion pe care să le trimită câtorva reviste din Occident și să petreacă o lună în Paris pentru a fotografia pentru agenții de modelling pariziene. Dorește să se ancoreze cât mai mult în industria modei, să o exploreze, să îi înțeleagă profunzimile pentru a-și îmbunătăți stilul de fotografiere.

În afara profesiei de fotograf, Adalbert este o persoană minimalistă care se rezumă la ceea ce este esențial, iar asta îi oferă libertatea de a se bucura mai frumos și mai intens de ceea într-adevăr contează.

Ce le transmite Adalbert Dohotariu cititorilor?

Personal mi-au atras atenția multe dintre proiectele sale, dintre care menționez: Not Your Valentine, Maram, We were born in the same moment, Shuffle your emotions, dar și cele în care a explorat suprarealismul. Nu am putut să nu remarc simplitatea, atenția la detalii și bunătatea cu care comunică despre proiectele sale în mediul online.

Mă bucur nespus că a dat curs invitației mele cu atât de multă deschidere și că am colaborat atât de firesc și frumos. Te invit cu drag să-i urmărești munca. Pentru final, te las cu gândurile pe care Adalbert a dorit să ți le transmită ție, cititorule, și care sunt sigură că o să îți dea încredere în tine și motivație în ceea ce faci:

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Pe Marina Abramović am descoperit-o recent, în căutarea unor artiști mai puțin convenționali. M-a fascinat. Cu o activitate artistică care depășește 50 de ani, este pionieră în utilizarea spectacolului ca formă de artă vizuală. Sunt absolut convinsă că acest articol îți va stârni emoții de tot felul și te va apropia mai mult de artistă și de arta performanței (performance art).

Cu origini sârbe, Marina Abramović este o artistă reprezentativă a artei conceptuale. Lucrările ei explorează corpul și limitele sale, rezistența, feminismul, relația dintre interpret și public, dar și posibilitățile minții. Poate o cunoști drept bunica performance art-ului, iar dacă nu, vei face cunoștință în acest articol. Viața ei este o continuă stârnire a emoțiilor puternice, o luptă în împingerea limitelor fizice la maximum și o rupere a convențiilor.

Copilăria sa a fost marcată de comunism, război, supravegherea strictă a mamei și spiritualitatea bunicii sale. Mama sa exercita un control milităresc asupra ei: până la vârsta de 29 de ani toate spectacolele sale se terminau înainte de ora 22. De-a lungul anilor, a predat la Académie des Beaux-Arts din Paris, Universitatea de Arte din Berlin, Universitatea de Artă din Braunschweig și nu numai.

Marina Abramović și arta sa

În Rhythm 0, artista a testat limitele relației dintre interpret și public. Acesta este unul dintre cele mai provocatoare și cunoscute spectacole ale sale. Rolul său a fost pasiv, însă publicul a avut puterea de a acționa asupra ei. Având la dispoziție 72 de obiecte, oamenii au avut libertatea de a le folosi în orice fel timp de șase ore. Printre obiecte se regăseau un trandafir, o pană, miere, un bici, ulei de măsline, foarfece, un bisturiu, un pistol și un singur glonț. Prin această lucrare a testat cât de agresivi ar putea fi oamenii atunci când acțiunile lor nu au consecințe sociale.

Arta sa reprezintă obiectivizarea corpului feminin, deoarece rămâne nemișcată și le permite spectatorilor să facă orice cu corpul ei. Publicul împinge limitele a ceea ce s-ar considera acceptabil. Prezentându-și corpul ca obiect, ea explorează elementele pericolului și epuizării fizice. Își afirmă identitatea prin perspectiva celorlalți, iar prin schimbarea rolurilor fiecărui jucător, identitatea și natura umanității sunt dezvăluite.

În Cleaning the mirror cinci monitoare redau imaginea Marinei care perie un schelet cu apă și săpun. Pe măsură ce scheletul devine mai curat, ea este acoperită de murdăria cenușie care îl acoperă. Această reprezentație este plină de metafore ale ritualurilor de moarte tibetane care pregătesc discipolii să devină una cu propria lor mortalitate.

În perioada 14 martie-31 mai 2010, Muzeul de Artă Modernă a organizat o retrospectivă a operei sale. A fost cea mai mare expoziție de artă interpretativă din istoria MoMA. În timpul expoziției, Abramović a interpretat The artist is present, o piesă statică și tăcută de 736 de ore și 30 de minute. Artista stătea nemișcată în atriumul muzeului în timp ce spectatorii erau invitați să stea pe rând în fața ei.

Documentarul The artist is present a fost lansat în 2012. O urmărește pe seducătoarea și neînfricata Marina în timp ce se pregătește pentru expoziția retrospectivă de la Muzeul de Artă Modernă.

Prin explorarea limitelor fizice și mintale ale ființei sale, artista a rezistat durerii, epuizării și pericolului în căutarea transformării emoționale și spirituale. A fost distinsă cu Leul de Aur pentru Cel mai bun artist la Bienala de la Veneția din 1997 pentru extraordinara lucrare Balkan Baroque, iar în vara anului 2011, a primit titlul onorific de Doctor în Arte Frumoase de către Williams College din Williamstown, Massachusetts.

Perioada Marina Abramović -Ulay

În 1976, după ce s-a mutat la Amsterdam, l-a întâlnit pe Ulay (Uwe Laysiepen), un artist german. La scurt timp au început o colaborare care aborda două concepte importante: egoul și identitatea artistică. Lucrările lor s-au axat pe mișcare constantă, schimbare și proces.

Operele lor au testat limitele fizice ale corpului și au explorat principiile masculine și feminine, energia psihică, meditația transcendentală și comunicarea nonverbală. Prin Relation in Time artiștii au explorat relația lor, limitele rezistenței lor psihologice și fizice și energia publicului. Cei doi au stat spate în spate, legați de păr timp de șaisprezece ore. Apoi au permis publicului să intre în sală pentru a vedea dacă ar putea folosi energia acestuia pentru a-și împinge limitele și a continua.

În 1980, au interpretat Rest Energy, în care s-au echilibrat unul pe celălalt pe părțile opuse ale unui arc, săgeata fiind îndreptată spre inima Marinei. Fără aproape niciun efort, Ulay ar fi putut-o ucide cu ușurință. Acest lucru pare să simbolizeze dominația bărbaților în societate. În plus, mânerul arcului este ținut de Marina și este îndreptat spre ea însăși. Mânerul arcului este cea mai importantă parte a unui arc. Este ca și cum ea îl susține pe Ulay în timp ce își ia viața.

Despre rezistență, responsabilitate și artă interpretativă

Artista susține că „un studio te face leneș și confortabil”. Obișnuiește să plece în excursii departe de civilizație. Este interesată de natură și de oameni din diferite culturi care își împing corpul și mintea într-un mod pe care nu îl înțelegem. Și-a început cariera pictând, dar în momentul în care și-a exprimat ideile folosind corpul ca obiect și subiect al lucrării, a simțit că acesta este cel mai potrivit mediu pentru ea.

S-a luptat ani cu acceptarea și a avut nevoie de mult timp pentru a pune bazele unei fundații (Marina Abramović Institute), astfel încât arta interpretativă să fie acceptată în același mod ca fotografia. „Trebuie să crezi că ai dreptate, chiar dacă toată lumea crede că greșești”. Deși arta sa a fost respinsă mult timp, Marina nu a acceptat „nu” drept răspuns.

Pentru a performa, artista își antrenează întregul corp și învață de la călugării tibetani, aborigenii din Australia Centrală și șamanii din Brazilia. Pentru a putea sta pe scaun atât de mult în The artist is present s-a antrenat un an întreg. Deși au fost momente în care și-a atins limitele, acestea nu au oprit-o să performeze. Marina spune că toți putem face asta, deși mintea este un dușman uriaș. De fiecare dată când încerci să faci ceva în afara zonei tale de confort, psihicul te va determina să nu o faci.

Este vulnerabilă și arată toate lucrurile de care îi e frică și rușine, nu doar oamenilor pe care îi iubește, ci și publicului. Astfel, creează încredere și conexiune. Munca sa este emoționantă și onestă. Consideră arta interpretativă ca fiind unul dintre cele mai grele tipuri de artă, pentru că este imaterială, se bazează pe timp, are foarte mult de-a face cu emoțiile și publicul și nu se poate vinde cu milioane de dolari. Trebuie să fii acolo pentru a experimenta.

Deși are 76 de ani, se simte mai bine ca niciodată. Bunica ei îi spunea că „70 este momentul în care viața începe să fie cu adevărat interesantă. Ești liber să faci orice vrei și ai toată înțelepciunea să faci asta”. A lăsa ceva în urmă este un scop pentru ea, unul pe care și l-a asumat cu multă determinare și curaj. După 50 de ani de carieră, arta interpretativă face parte din viața muzeală, din cultură și din colecții.

Copertă: © Marco Anelli

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Teatrul mi-e foarte aproape de suflet. Cel mai frecvent pașii mă poartă la spectacolele de teatru puse în scenă la Teatrul Național din Cluj. Iată-mă aici, scriind un articol despre Sânziana Tarța, actriță la Teatrul Național Cluj, cu a cărei căldură și energie rezonez mai mult decât credeam. Vă invit să descoperiți o artistă complexă care întâmpină tot ce i se întâmplă cu bucurie și ale cărei arii de creație se întind dincolo de actorie.

Sânziana Tarța s-a născut în Satu Mare, a terminat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică la București în 2009 și are o licență în Modă la Universitatea Națională de Arte București. Din 2014 este actriță la Teatrul Național din Cluj. Din perspectiva Sânzianei, actorul este omul care se ocupă cu poveștile, iar meseria de actor este una complexă care „te ajută să descoperi foarte multe dar și dă cu tine de pământ dacă te iei prea tare în serios”.

Pentru talentata artistă, actoria este o meserie superbă, dar în același timp foarte grea. A învățat cele mai importante lecții prin muncă și dobândirea experienței, iar fiecare întâlnire este o oportunitate de a învăța. Caută continuu să înțeleagă ceea ce este de înțeles și să se bucure sincer de tot ce i se întâmplă.

Pregătirea pentru roluri și îmbrățișarea lor

Modalitatea prin care se apropie de rolurile pe care le interpretează este diferită în funcție de complexitatea personajului, cerințele regizorale sau de perioada pe care o au actorii la dispoziție pentru pregătirea spectacolului. Important este și antrenamentul constant la care lucrează și care o ajută să fie pregătită pentru orice fel de rol, din punct de vedere psihic, emoțional, fizic și vocal.

Spectacolul-experiență Clasa noastră, după un text scris de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui Laszlo Bocsardi, cuprinde personajul care a lăsat o amprentă puternică asupra actriței. Pentru interpretarea personajului Dora din acest spectacol puternic inspirat din fapte reale, Sânziana a câștigat bine-meritatul premiu pentru Cea mai bună actriță în rol principal, împărțit cu colegele ei din același spectacol, la Gala Premiilor Teatrului Național în 2016.

Rolurile interpretate de-a lungul carierei în actorie au învățat-o să aibă mai mult curaj, să fie liberă și să se exprime.

Dificultățile din sfera independentă și poziția actriței în România

Sânziana observă, înțelege și empatizează cu dificultățile de care teatrul independent se lovește la noi în țară și consideră că societatea are rolul de a încuraja cultura, de a o susține și de a o finanța mai mult decât la limita supraviețuirii.

În ceea ce privește poziția actrițelor în teatru, nu a simțit că ar avea mai puține șanse doar pentru că este femeie. Totuși, observă comportamente și atitudini care necesită schimbare:

Mai mult decât actorie: Muzică și desen

Nu pot să nu mă regăsesc în răspunsul Sânzianei la una dintre întrebările mele. Mult timp s-a simțit complexată de preocupările sale multiple: actorie, desen, muzică, modă și altele: „Simțeam că dacă încep să le enumăr, pare că mă umflu în pene și că dacă fac prea multe, de fapt e un semn că nu fac mai nimic sau nimic prea bine.”. Unde își au originea aceste multiple arii artistice? În familie, mama ei fiind cea care i-a transmis ei și surorii ei gustul pentru frumos, pentru detalii și pentru artă.

Toate se întrepătrund în mod inedit și creativ și îi sunt aproape de suflet în mod egal. Ca orice om care iubește cu sinceritate arta, iubește fiecare ramură, formă și manifestare a sa.

Anul acesta, a lansat piesa numită BabaGanoush împreună cu Mihai Prejban (Prejbang), prietenul ei actor și muzician care i-a făcut orchestrația. Ea a compus piesa și a scris versurile într-un proces de vindecare prin creație. Sânziana spune că e haios pentru că ea nu știe note. Că i se tot derulau în cap două-trei versuri și a mai pus unul și încă unul și iată că a compus o piesă.

A simțit că este momentul să ne arate ceea ce creează. Mesajul transmis de piesă este unul pozitiv și reprezintă o încurajare pentru oricine o ascultă și rezonează cu ea. Artista crede cu tărie că arta are rolul de a mângâia suflete, dar și „puterea de a le zgudui, de a le pune la zid, de a le întoarce cu capul în jos, de a le călca în picioare, de a le întări, înmuia, mângâia, toate cu scopul de a le pune întrebări și a ajunge să le vindece într-un final”.

Despre eșec, răsplată și dor

În opinia ei, România are nevoie de educație în privința modului de comunicare, dar și de un sistem medical și educațional mult mai solid, cât și susținerea culturii și a artiștilor în adevăratul sens al cuvântului.

Din punct de vedere al relației răsplată-eșec, Sânziana încearcă să nu se atașeze prea mult și intens de niciuna dintre ele, deoarece crede că nimic nu e bătut în cuie. Importante pentru ea sunt onestitatea, prietenia, adevărul, comunicarea, dar și iubirea și familia. Dacă îi e dor de ceva, acel ceva este mâncarea din copilărie.

Anul 2022 a însemnat pentru Sânziana iubire în plan personal. Profesional, i-a adus curajul de a face lucruri inițiate de ea însăși: piesa BabaGanoush, videoclipul lansat și încântarea celor din mediul online cu desenele și picturile artistei. Pe lângă asta, a lucrat la un proiect care va avea lansarea la Noaptea Porților Deschise din 17 decembrie de la Teatrul Național Cluj-Napoca.

Cele două premiere de la Teatrul Național (Audiția și Lacrimile amare ale Petrei Von Kant) din acest an i-au adus împlinire și roluri provocatoare pe care le îndrăgește. Momentele de epuizare și oboseală au învățat-o cum să-și ofere pauze, să se oprească puțin și doar să fie, fără să mai facă atâtea lucruri.

„Am învățat că sunt destul și asta cred că pentru mine e o mare realizare pentru anul 2022.”

După interacțiunea cu Sânziana Tarța nu pot să nu remarc blândețea, căldura și prietenia cu care a răspuns propunerii mele. Sunt onorată că am avut ocazia de a scrie despre o actriță și o artistă completă, complexă și talentată cu un suflet atât de frumos. Vă invit să mergeți la teatru să o vedeți performând, să ascultați BabaGanoush și să vă încântați privirea cu videoclipul piesei și desenele Sânzianei.

Copertă: © Robert Filip

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Prin articolele pe care le scriu îmi doresc să aduc în lumină personalități din multiple domenii ale artei tocmai pentru că arta este considerată cea mai profundă expresie a creativității. Ruth Carter, artistă câștigătoare a unui premiu Oscar, și-a stabilit propriile reguli și valori reușind să atingă și să exprime un anumit substrat și o anumită profunzime a omului în creațiile sale.

Te-ai gândit vreodată la îmbrăcămintea dintr-un film? La motivele alegerii acelor ținute? Acest articol îți va face cunoștință cu o artistă reprezentativă din domeniul designului de costume.

Lucrările realizate de către Ruth Carter se remarcă prin umanitatea pe care o transmit. Chiar și atunci când sunt extravagante, ele nu par niciodată costume, ci haine pe care acele personaje le îmbracă și le poartă. Crearea unei lumi este o sarcină monumentală. Procesul de a crea costume este procesul de a lua o idee și de a o aduce la viață. În făurirea modelului potrivit, artista pornește de la înțelegerea omului (ce face, cine e, unde locuiește, ce credințe are) deoarece esența acelei persoane se reflectă în exterior.

Fiind prima femeie afro-americană care a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun design de costume, artista îl consideră un moment fundamental în care a fost văzută nu doar prin costumele sale, ci și ca femeie afro-americană și om care poate face un film Marvel. Aspectul umanitar al creației costumelor ei și meticulozitatea alegerilor ei dau persoanei înfățișate un fel de demnitate atunci când, istoric, aceasta lipsește.

Premiul Oscar i-a fost acordat pentru costumele din filmul Black Panther (2018). Fiind inspirată de triburile indigene de pe tot continentul african, modele sale surprind estetica revoluției. Costumele afro-futuriste sărbătoresc mândria culturală și rezistența feminină într-un moment în care afroamericanii și feminismul sunt din nou ținta atacurilor politice și culturale.

Cele aproximativ 1.500 de costume (bijuterii proeminente, rochii, uniforme și armuri elegante) surprind esența puterii, opulenței, inovației și frumuseții întunericului, așa cum sunt inspirate de Africa. „Pentru mine, a fost un progres natural să lucrez la filme pentru care trebuia să cercetez. Care erau culorile perioadei, care era situația economică a perioadei? După ce înțelegi lumea în care trăiește un personaj poți ajuta acea parte a poveștii cu creațiile tale.”

Afro-futurismul este o mișcare de artă, o filozofie a științei care încorporează cultura africană cu tehnologia și o inspirație pentru creatori. Ruth Carter consideră că este o persoană care putea descrie cu acuratețe cultura și călătoria, simțind o responsabilitate de a-și onora trecutul și istoria. „Să fiu recunoscută după peste 30 de ani, într-o industrie în care am păstrat această legătură în mintea, inima și sufletul meu, este o confirmare că ceea ce am realizat în tot acest timp este real și important”.

Un alt film care îi poartă amprenta este Dolemite is my name (2019) care i-a pus în lumină latura comică a personalității sale. Ruth apreciază amuzamentul în lucruri și crede că există subtilități în designul costumelor care ajută la susținerea spectacolelor. Filmul a constituit o oportunitate de a surprinde anii ’70 și de a recrea tendințele acelei perioade. Aceasta denumește costumele ca fiind artă de purtat.

Ruth își găsește inspirația în cărți despre artă, în călătoriile sale, într-o zi frumoasă, un apus sau o plajă. Îmbunătățirea sau schimbarea sunt întotdeauna luate în calcul deoarece un costum, la fel ca o pictură, poate să nu fie niciodată terminat. Momentul fascinant este cel în care actorul și personajul se contopesc și devin unul. În film, aspectele care fac impresie sunt de obicei reprezentate de cele mai mici detalii.

Costumele trebuie să reflecte lumea, oamenii și povestea cu autenticitate pentru ca publicul să se conecteze cu aceștia. „Ca oameni obișnuiți, când ne îmbrăcăm pentru serviciu sau ne punem un hanorac pentru a merge la cumpărături, nu ne gândim la asta ca la îmbrăcarea unui costum. Practic, dacă te gândești prea mult în timp ce îmbraci un personaj într-un film, probabil că exagerezi.” Când i se oferă responsabilitatea imensă de a îmbrăca o cultură, artista dorește să o ducă chiar mai departe decât au făcut-o alții în trecut, iar când privește înapoi să vadă o ea diferită în fiecare film.

Copertă: Ruth E. Carter: Afrofuturism in Costume Design. SCAD Atlanta, Fall 2020 exhibitions © SCAD

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.