Recent, am fost la spectacolul „Sub apă”, pus în scenă de Reactor de creație și experiment din Cluj, un spațiu dedicat artelor performative. Pentru mine a fost una dintre acele experiențe care au puterea nebănuită de a-ți răscoli sufletul și de a trezi în tine întrebări profunde. Am plecat de la spectacol gândindu-mă câtă nevoie avem de artă, de cultură și câtă nevoie are arta de noi și de susținerea noastră.

La scurt timp, a încolțit în mintea mea ideea unui interviu cu unul dintre actorii din distribuția spectacolului. Astfel, te invit să o descoperi pe Oana Mardare, actriță și co-fondatoare a Reactorului.

Să începem cu teatrul. Cum ți-a fost până aici, care sunt cele mai importante lecții învățate și de la cine?

Primele și cele mai importante lecții cred că au fost cele care mi-au dat impulsul de a activa în sectorul independent. Mi-am dat seama destul de repede după terminarea facultății că nu vreau să tot aștept „o șansă” de la nimeni, prefer să îmi fac singură șansele, și că nu vreau „să mi se dea”, îmi place să cresc, să cultiv, să construiesc, ca să am de unde lua.

Despre teatru, am învățat din toate întâlnirile câte ceva, experiența școlii din Cluj a fost completată de cea a școlii din Barcelona, dar cred că cele mai importante lecții le-am învățat la Reactor, de la colegii mei. Am învățat că sunt multe feluri de a face și de a desface teatrul. Și că teatrul e ceva viu, ce ține de prezent. Schimbarea ține și ea de prezent.

Ce înseamnă pentru tine, de fapt, să fii actriță?

Să explorez lumi, interioare și exterioare, individuale și colective, emoționale sau intelectuale, să joc în echipă, să ader la o idee, o estetică, o lume posibilă, să am încredere, să mă las, să găsesc spațiile proprii de libertate, să fiu văzută, să mă arăt în timp ce mă ascund.

Cum te pregătești pentru roluri și cu care ai rezonat cel mai profund până acum?

Rolurile – în sensul de „personaje” presupun un tip de pregătire, iar rolurile – în sens de „funcție ca parte dintr-un proiect”, presupun o altă pregătire și disponibilitate. Referitor la primul sens, pregătirea mea pornește de multe ori de la o apropiere emoțională. Caut ceva din mine care înțelege acel personaj. Am nevoie să simt, să apropii de mine. Rezonez mai tare cu persoanjele în care mă recunosc.

În mătușa Cornelia, din (In)corect, de exemplu, mă regăsesc din prisma familiarității. O recunosc în femeile cu care am crescut – mama, mătușa, bunica, dar o recunosc și ca o posibilă variantă a mea într-un univers în care aș putea crește sau deveni și eu ca mama, mătușa, bunica.

În F din Sub apă mă regăsesc din prisma proximității pe care am avut-o cu depresia, din diferite unghiuri. Uneori rolurile care vin către actori au o cârjă înspre aceștia, se agață de ceva din ei. Încerc să găsesc în primul rând cârja aia, după care începe un proces de distanțare, în care mă îndepărtez de această identificare și construiesc pe diferențe, pe specificități ale personajului etc.

Cum crezi că această versatilitate artistică a ta – abilitatea de a intersecta teatrul cu performance, teatrul-mișcare sau poemele performative – își pune amprenta asupra creativității?

Când am terminat studiile din Barcelona, la școala ESTUDIS de Teatre a profesorului Berty Tovias (care urma pedagogia lui Jacques Lecoq), acesta ne-a zis că am primit un set de instrumente pe care să le ținem aproape și din care să alegem când avem nevoie.

La scurt timp, ne-am întors în România și am deschis Reactorul unde am întâlnit un grup de artiști și artiste care explorau teritorii noi și care mi-au oferit, prin procesele la care am lucrat, multe instrumente noi. Acum îmi place să îmi imaginez că le am pe toate undeva, la îndemână și mă joc cu ele. Îmi place foarte mult să simt că mă joc când fac teatru, și că în joaca asta testez cât mai multe „jucării” și încerc să le explorez diferit în fiecare proiect.

M-a impresionat modul în care ai îmbinat mișcarea cu lirismul textului în spectacolul „Sub apă”. Cum ai abordat procesul creativ pentru acest rol? Te-ai regăsit în personaj?

E un personaj față de care am simțit o mare proximitate, și nu doar pentru că mă regăseam pe mine, dar le regăseam sau le intuiam și pe co-creatorele spectacolului – Ioana Toloargă (autoarea textului) și Olivia Grecea (regizoarea), așa că am pornit de la un tip de sensibilitate pe care îl observ și percep la anumite femei.

Spectacolul explorează elementul apei – care este unul foarte ofertant, inclusiv pentru partea de mișcare. Un alt rol important l-a avut Ferenc Sinkó, care a făcut mișcarea scenică.

În procesul creativ am lucrat mult cu gândul la suprapunerile dintre planuri – există un plan realist al unor situații concrete prin care trece F, apoi există un plan al universului ei interior, al percepțiilor, cel care conține și partea lirică a textului, și mai există și un plan fizic, al mișcării, care este pentru mine planul apei, care de fapt le amestecă pe toate. Îmi imaginez acest spectacol ca un acvariu în care lumea lui F este mișcată permanent de apă.

Care au fost principalele motivații din spatele înființării Reactorului împreună cu Doru Taloș în 2014?

După ce am terminat facultatea în Cluj, în 2009, ne-am dorit foarte mult să ne facem meseria, să o descoperim în toată complexitatea ei. Și nu vedeam nicicum vreo perspectivă prin care asta să se întâmple de la sine, așa că ne-am apucat să ne facem noi o perspectivă și am plecat din țară.

Ideea de revenire în Cluj și de deschidere a spațiului a fost a lui Doru, care este mult mai curajos decât mine (probabil pentru că știe să piloteze). A intuit că ar putea fi un moment bun să ne întoarcem cu tot bagajul de experiențe și să pariem pe cartea asta. Iar eu, care eram pe principiul „fac orice ca să joc” am zis sigur, fac orice ca să joc.

Cum percepi impactul Reactorului asupra comunității din Cluj?

Recent, colega mea Ioana Hogman a demarat un proiect de rememorare a unor spectacole de la Reactor, sub forma podcastului Sonar: Reactor de reinventare a memoriei pe care îl ascult cu foarte mare emoție și bucurie, pentru că surprinde niște procese interioare care au avut loc în spectatori prin intermediul unor spectacole.

Anul acesta aniversați 10 ani de Reactor. Care au fost principalele reușite și provocări în acești 10 ani? Cum se simt acești ani acum, privind retrospectiv?

E o reușită în sine să ajungem la acest prag. A fost o reușită faptul că anul trecut am reușit să angajăm (cu jumătate de normă) echipa de bază, cea care se ocupă de administrativ si tehnic. Am lucrat 9 ani total descoperiți din punctul ăsta de vedere. Provocarea este să putem acoperi în continuare aceste posturi și să putem crea altele, pentru restul echipei. Altfel, devine foarte greu de susținut acest tip de proiect.

A fost o provocare continuă să ne adaptăm schimbărilor, dar și să „forțăm” niște schimbări care erau necesare. Am învățat și învăț în continuare să las anumite lucruri să se termine, sau să nu se împlinească, să las loc să se așeze așa cum se poate, dincolo de forma pe care am proiectat-o. Privind retrospectiv, anii ăștia se simt ca niște ani plini, de creștere, ca o adolescență care conține mult bagaj emoțional și multe lecții învățate și desigur, vreo 2-3 traume pe care să le rumegi mai târziu la maturitate. :))

Ce planuri sau dorințe aveți pentru 2024?

În primul rând, eu îmi doresc foarte mult să mă bucur și să îi văd și pe cei din jur că se bucură de ce am reușit împreună. Avem nevoie de asta, pentru că nu a fost deloc ușor, mai ales după pandemie. În al doilea rând, planul este să ne facem în continuare treaba, așa cum am învățat să o facem și să continuăm să îmbunătățim ce se poate.

Dorința cea mai mare însă este să punem în discuție ce înseamnă o aniversare de 10 ani pentru un spațiu cultural independent. Vrem să atragem atenția asupra faptului că îmbătrânirea în acest sector este aproape un caz excepțional. Organizațiile care reușesc să facă asta au o contribuție importantă în sectorul cultural, care ar trebui susținută de către autoritățile finanțatoare prin programe dedicate, adaptate nevoilor lor – adică să acopere mai mulți ani de activitate, să susțină echipele administrative, să ofere minimul necesar pentru ca aceste inițiative să continue.

Pentru ca acest sector să se dezvolte, avem nevoie de o treapă nouă pe care să pășim, altfel rămânem îngrădiți de aceleași limitări. Dorința noastră pe 2024 este să putem consolida un cadru care să ne asigure măcar încă 10 ani de muncă, fără să simțim în fiecare an că riscăm să nu putem acoperi nevoile oameni care lucrează aici.

Cum vezi dificultățile cu care se confruntă zona independentă a teatrului românesc?

E foarte greu să demarezi, e și mai greu să te menții și devine uneori imposibil să îmbătrânești în acest sector. Oamenii construiesc ce pot pe nisipuri mișcătoare, atât cât au resurse, sperând că ceva din munca lor va rezista timpului.

Pe plan local, ne afectează lipsa (sau tipul) de viziune care există asupra rolului pe care îl poate avea cultura într-o comunitate. Clujul – orașul european, se mândrește atât de mult cu imaginea sa și cu ce face, încât nu mai există loc de dialog, de schimbare sau de o adoptare reală a unor practici chiar europene. Cultura e doar o fațadă. Direcția pe care mergem nu e cea pe care o semnalăm noi, cei din sector, ca fiind cea necesară. Ba chiar e o direcție care pare că încet, încet ne împinge pe margini.

Care e poziția actriței în România – ți se pare că pleacă pe picior de egalitate cu actorul? Sunt suficiente roluri pentru ea, este tratată și plătită corect, cum arată toate astea din perspectiva ta?

Istoria teatrului universal a lăsat o moștenire predominant masculină. Personajele sunt preponderent masculine și de cele mai multe ori reprezintă niște tipologii mult mai complexe decât cele feminine. Problema mea cu rolurile feminine e legată de tipologiile create în jurul personajelor feminine, care sunt de multe ori limitative. Resimt mai puțin aceste lucruri de când lucrez la Reactor, unde aducem teatrul înspre contemporan. Cred că au apărut multe voci necesare de autoare și regizoare, cred că apar tot mai multe povești care au în centru personaje feminine complexe.

Uneori am impresia că acum începem, cu adevărat, să vorbim despre femeie din prisma complexității sale și a multitudinilor de nuanțe care există în condiția acesteia. Și cred că poziția noastră este în curs de schimbare, de negociere, de redefinire. Mai e mult de lucru.

În ce privește meseria de actriță, mă preocupă mult în această perioadă tot ce ține de felul în care li se permite actrițelor (sau își permit ele) să îmbătrânescă pe scenă și în afara ei. De la atitudini care pun presiune să „te menții tânără, să arăți tânără, să nu se vadă că îmbătrânești” până la felul în care se lucrează în plan artistic cu asta – e ceva ce adresăm, ce lăsăm să existe firesc sau e ceva ce acoperim? Women should allow their faces to show the lives they have lived, zice Susan Sontag. Deci schimbarea începe tot de la noi. Îmi zic mie, ca să îmi fac curaj, în timp ce realizez că încep să cheltui tot mai mult pe produse antiaging.

De ce crezi că are nevoie societatea românească?

Cred foarte tare că viața e ca în Star Wars, cu forța binelui care se luptă mereu cu forța răului. Aș vrea ca forța binelui să fie mai puternică decât cea a răului. În societatea românească și în general. 🙂

Ce rol crezi că are arta? Are puterea de a mângâia și vindeca suflete?

Pentru mine, arta e un spațiu în care poți reflecta la ce înseamnă să exiști, ca om, într-un context dat. Și în care poți afla ce înseamnă și pentru alți indivizi să existe în alte contexte. Să avem acces unii la alții astfel e un mod de a ne conecta. Să reflectăm la ce ni se întâmplă, e un mod de a crește.

Care este relația ta cu răsplata și eșecul?

Nu este foarte echilibrată, din păcate. Eșecurile cântăresc mai mult decât răsplățile. Încerc să corectez asta. Din unele eșecuri am învățat niște lucruri foarte bune, dar a durat destul de mult până să pot face asta. Dar în general, dacă se poate, prefer să nu eșuez în nimic.

De ce ți-e dor când ți-e dor?

De soare, de nisip, de Marea Mediterană, de dansat și de hula-hoop.

Dacă locuiești în Cluj sau treci prin oraș te invit să poposești la Reactor, să trăiești și să te lași purtat/ă de emoție.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Victor Fală este un tânăr poet debutant din Republica Moldova a cărui poezie provoacă, stârnește și sensibilizează totodată. Te invit să descoperi zvâcnetul unui poet efervescent, ludic și erotic, definit de o sensibilitate artistică devoratoare.

Cine este Victor Fală?

Cred, sincer, că îmi va mai lua ceva ani până voi afla cine este cu adevărat Victor Fală.

Pot enumera doar niște frânturi de situații sau poziții în care m-am simțit confortabil în ultimii doi-trei ani (că mai departe mi-e jenă să mă bag), în care îl pot găsi pe Victor Fală librarul mustăcios sau băiatul care vorbește cu pasiune despre cărți pentru copii, Victor Fală pictorul de „voyeuri”, Victor Fală poetul Zvâcului, Viermele Valeamoric care se jăluie și tânguie.

Mă complac atât de mult în tot ce fac, încât mi-e greu să strâng un Victor Fală comun. Sunt un continuu Victor Fală care-l caută pe Victor Fală.

Ce semnifică Zvâc, titlul volumului de debut și care este povestea acestuia?

Povestea e destul de simplă și totuși se-nmlaștină Tityre.

Am avut un mare noroc să nu fiu stricat de școală în privința lecturilor. N-am citit, pur și simplu, nicio carte până la 18 ani. Iar când am început, la scurt timp – să fi trecut vreo trei ani – am vrut să pot scrie și eu la fel ca Eugen Cioclea, Emil Brumaru, Emilian Galaicu-Păun, Marin Sorescu, William Faulkner, Henry Miller, Fernando Pessoa și lista poate continua la nesfârșit.

Așa am început să frecventez atelierul lui Dumitru Crudu, iar acolo – țin minte bine momentul pentru că m-a marcat mult și o spun abia aici deschis – Dumitru mi-a zis că dintre actualii (la acel moment) poeți de la atelier, sunt poate singurul care reușește să imite cu îndemânare toți poeții pe care-i citește în timpul de față.

Aceasta m-a motivat și îngândurat (poate chiar supărat un pic atunci): trebuia să mă scutur de acele influențe așa cum te-ai scutura de pietrele care ți se lipesc de piele pe o plajă. Vreau să cred că mi-a reușit, cât de cât. Dar știu și că oricât te-ai scutura de nisipul de pe plajă, oricum aduci niște pietricele simpăticuțe acasă, în chiloți.

Zvâc pentru mine e la fel precum TAO pentru taoiști. Poate să însemne orice în diferite contexte. Zvâcul le cuprinde pe toate chiar dacă nu apare propriu-zis în niciun poem. Adică El arată, nu vorbește despre. Literatură, ce mai!

Pe copertă este chipul unui bărbat. Este un autoportret? Care este semnificația acestei coperți?

În primăvara anului 2023, în același timp cu lucrul asupra cărții la Editura Cartego, în Galeria de artă a acesteia, se închega o expoziție fulminantă de Autoportrete. O expoziție în care unii din cei mai recunoscuți pictori moldoveni tineri, alături de alți potențiali pictori (printre care mă număram și eu) au expus în același spațiu. Mai exact, peste 25 de pictori.

A fost chiar un fenomen expoziția și mă bucur că am reușit să fac parte din ea. Pictura este, oarecum, visul meu nerealizat sau realizat acum pe cont propriu, fără școala pe care mi-o doream.

În această expoziție am avut două lucrări: una pe care am pomenit-o mai sus, Voyeur, și lucrarea care înfățișează coperta cărții. Iar decizia de a o alege mi-a fost influențată de amicul meu, Vadim Popuiac, și editorul meu, Natalia Blanari, cărora le mulțumesc cu această ocazie.

Care sunt temele recurente pe care le explorezi în poeziile tale?

Tinerețea. Muzica. Femeile. Cartea.

Ce semnificație au ludicul și eroticul în poezia ta?

Ludicul a luat naștere în urma a zeci de volume de poezie contemporană seacă pe care le-am citit și care m-au plictisit, enervat și pe care n-am vrut să le urmez.

Erotismul e însăși pâinea tinereții. Tinereții fără bătrânețe, dacă vreți. Erotismul este luminița aia din fruntea oricărui Pește Pescar, sub supravegherea căreia penetrează marile adâncimi (iertați-mi calambururile din calea acestei exprimări).

Așadar, Ludicul – aerul, Eroticul – lumina; ca să mă apropii de ceea ce spuneam și într-un poem: „mănânc aer/ lumină/ aer/ lumină zic/ aer/ lumină”.

Ce impact a avut poezia asupra ta?

Mi-a stricat viața, sincer. Nu mă mai pot exprima normal în afara ei. Practic, nu mă mai înțeleg în vorbă cu părinții. Iar dacă mă părăsește iubita, nu-mi mai găsesc o parteneră în veci! Prea mă port cu slove înălțătoare, încât vor fugi toate femeile de mine, oricât de superbe ar fi și voi fi sortit căutărilor năprasnice ale Detectivului Mentolat Prăsadă, până moartea ne va despărți.

Sper altora să le provoace doar plăceri. Plăceri cu duiumul.

Ce te-a apropiat de poezie?

Mai degrabă nu „ce”, dar „cine?”. He, he. Taina a tras plapuma peste noi. Până azi ne ține goi acolo.

Cum și când scrii? Care este ritualul tău?

Cel mai activ și productiv (dar și maladiv) scriu atunci când ulcerul meu duodenal superbisim mă trezește în cele mai crunte dureri la doar o oră de la culcare și mă chinuie așa până dimineața cu o veghe continuă, halucinantă, cu bruște treziri în lumea lui Maxim Mărturisitorul, pe care-l găsesc, spre surprinderea mea, de fiecare dată în brațele lui Anaïs Nin, și cu care dezbatem cele mai coapte, dar proaspete, povești chișinăuiene trăite neapărat de amândoi.

Îmi poți împărtăși un moment definitoriu care te-a influențat în mod deosebit ca poet?

Momentul în care, la lansarea cărții, Emilian Galaicu-Păun ne-a proorocit nașterea poeziei falice.

Cum te-a schimbat experiența publicării primului volum de poezie?

Experiența m-a făcut să nu pot scrie aproape jumătate de an, dar mi-am revenit, slavă lecturilor.

Care sunt dificultățile cu care se confruntă tinerii scriitori și cum le-ai depășit tu?

Din punct de vedere al publicării nu cred că există provocări astăzi. Provocări, piedici, lipsă de oportunități, nu.

Marea provocare a oricărui scriitor este aceea de a-și găsi vocea în scris sau de a și-o antrena. Nu știu dacă eu mi-am găsit-o, nu știu dacă am o voce deja, n-am habar dacă am depășit această provocare, dar am tăiat dureros de mult din volumul inițial de texte pentru a lăsa ca un tot întreg ceea ce am publicat la final.

Cum gestionezi critica literară și feedbackul privind munca ta creativă?

Oh, mă tem că nu m-am ciocnit nici o câtime cu vreun soi de avalanșă critică în raport cu scriitura mea. Am doar câteva cronici splendide scrise de critici și scriitori din Chișinău, care mă onorează și bucură. Acum mi-am amintit de ele și m-am bucurat din nou, și e frumos și bine.

„Marea provocare a oricărui scriitor este aceea de a-și găsi vocea în scris sau de a și-o antrena.”

Ce îi motivează pe tineri să scrie și să publice cărți?

Aceleași instincte care îi motivează să facă bani, să obțină partide frumoase de sex, să mănânce scump și gustos, să…

Care crezi că este rolul poeziei în societatea contemporană?

Ca și în toate timpurile: acela de a provoca plăcere.

În librărie, îi întreb mereu pe oameni dacă citesc poezie – nu pentru a ajunge să le propun cartea mea, dacă e în stoc, ci pentru a promova alți poeți minunați care-mi plac — și de cele mai multe ori primesc răspunsul negativ, care nu mă mai uimește și sperie în niciun mod. Atunci le vorbesc oamenilor despre elementul care-i face tot pe ei – care îmi zic că n-o înțeleg și nu o citesc – să le placă proza. Elementul se numește poezie.

Mai bine de jumătate se lasă convinși să răsfoiască, apoi să li se citească, să citească ei, să cumpere și să revină pentru recomandări de poezie.

Aceeași oameni îmi spun mai apoi că: „Stai, păi, în ordinea asta de idei, tot ce ne place, când ne place, are efectul acesta asupra noastră deoarece conține un gram de poezie?”. Da, eu așa cred.

E poezia o formă de a-ți expune vulnerabilitățile?

Nu neapărat. Detest poezia plângăcioasă, care încearcă să-ți excite glandele lacrimale. Se cam confundă poezia cu smiorcăiala, e practic un trend să scrii poezie sumbră, plină de tragism și ratări amoroase sau ruine familiale; în cazurile astea pasez pur și simplu cartea și refuz să-mi spun părerea în raport cu ea sau zic ca Brumaru: „E o chestie”.

Am și eu o doză de tristețe în unele poezii, nu neg că există poezie și în tristețe și-n bocete, dar încerc să-mi transmit îndeosebi veseliile, excitațiile și stările controversat de plăcute. Sexul. Viața. Tinerețea. Rămășițele de boemie studențească și, sfinte martir Balaam, scriitoricească.

Ce sfaturi ai oferi tinerilor poeți care își încep călătoria în lumea literară?

Să citească.

Ce proiecte sau planuri de viitor ai?

Să nu lucrez, să trăiesc mai mult și să scriu mai bine decât Alexandru Bordian și Valentina Șcerbani, de care mi-e dor.

Spune-ne trei cărți pe care le recomanzi.

• Cântarea Cântărilor, deoarece de-acolo-i preaiubita mea.
• Zgomotul și furia de William Faulkner, pentru vocea narativă a lui Benjamin.
• Bobok, povestirea lui F.M. Dostoievski, pentru originalitatea ideii și frumusețea și laconicitatea textului.
• Plăcerea textului de Roland Barthes, pentru a înțelege ce voiam să spun prin plăcerea poeziei.
• Paludes de Andre Gide, pentru că așa simt eu, că trebuie să o citiți.

Mi-e al naibii de greu să mă rezum la trei cărți. Mi-e ciudă de fiecare dată când o scriu pe una, știind că nu pot să scriu alte trei în locul ei, iar în locul fiecăreia dintre cele trei, altele trei.

молочный мальчик (Băiat de lapte sau Bălăiorul)

În casa de ospăț…dragostea era steagul fluturat peste mine.
Doi, din care una-i ea. O, nu pleca, vino.
Preaiubita mea pe care-o
Vreau, vreau-vreau-vreau-vreau.
Tare e carnea (e) pe care sta (ea)
Și se legăna-desfăta!

Prea iubitul meu îmi este ca un mănunchi de mir, care se odihnește între țâțele mele.
Ăsta e iubitul meu,
Pe care-l
Vreau, vreau-vreau-vreau-vreau.
Umed e locul ăsta-n care stau (și aștept).
Umed mi-e părul și stă ridicat în sus.
Umed mi-e jos (mi-e),
Umed mi-e sus (e).

Tu bea, tu amestecă vinul, tu,
Cântă, tu pleacă, tu vino!
Nu pleca, vino, tu, nu pleca, vino.
Nu pleca, vin’, o!
Nu pleca, vino.

Găsești volumul de poezii Zvâc la Cărturești, eMAG sau Cartego, iar pe Victor poți să-l urmărești aici.

Imagine copertă: © Sergiu Rotaru.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

poezia mea
respiră viață
caută emoție
așteaptă răspuns
răscolește suflete
pulsează feminitate
tânjește după sinceritate.

poezia mea
e mâna pe care o întind spre tine
e doar o altă formă de a-ți spune ce simt
e sufletul meu dezgolit așezat la picioarele tale
e nebunia care încă n-a încetat să te fascineze
e trupul care se topește sub gura ta flămândă
e femeia în care descoperi mereu noi înțelesuri.

Știi acele bijuterii de care te îndrăgostești iremediabil deși le-ai purtat repetat? În cazul meu, acestea sunt create de Ioana Turdean. Mă fascinează prin simplitate, minimalism și atemporalitate. Și, deși am ajuns la a șaptea pereche de cercei cumpărată, în continuare reușește să mă surprindă cu forme și texturi noi.

Mai mult decât atât, bijuteriile create de Ioana sunt o idee extraordinară de cadou. Ușoare, neobișnuite și de efect. Iar acum te las să descoperi care este procesul creativ și care au fost primii pași ai acestui proiect curajos și frumos.

Bună, Ioana. Spune-mi câteva lucruri despre tine. Ce ai dori să știe cititorii?

Sunt arhitect, artist, handcrafter și persoana din spatele Luttier, o mică afacere creativă înființată în toamna anului 2020, un vis, o pasiune, care îmi aduce o bucurie și o satisfacție maximă. Încă din copilărie am fost pasionată de lumea desenului, de frumos, de artă și am știut că atunci când voi fi mare, această pasiune se va transforma într-o profesie.

Culoarea mea preferată este albastrul. Iubesc diminețile și cățeii. Am cinci tatuaje și planuri pentru altele. Sunt zodia leu. Iubesc cafenelele mai mult decât cafeaua. Anotimpul meu favorit este toamna.

Povestește-mi despre demersul tău ca tânără arhitectă.

În ceea ce privește principalul meu domeniu de activitate, arhitectura, am urmat studiile Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj-Napoca, facultate pe care am absolvit-o în anul 2022. După finalizarea studiilor, am luat o pauză de câteva luni în care m-am ocupat de proiectul Luttier și în prezent sunt angajată la un birou de arhitectură din Cluj, unde îmi realizez stagiul, un demers firesc pentru un tânăr arhitect.

Cum te simți atunci când creezi ceva handmade?

Lucrul manual mă relaxează, mă ajută să mă deconectez de la problemele vieții cotidiene și îmi oferă un sentiment de satisfacție.

De ce ai ales lutul polimeric ca material pentru bijuterii? Care sunt caracteristicile lui?

Nu există un motiv anume în ceea ce privește alegerea materialului. Am aflat de lutul polimeric încă din liceu, însă la momentul respectiv nu mi-a atras atenția, eram mai pasionată de desen decât de modelaj.

Povestea începe în 2020, cu o imagine de pe Pinterest în care era fotografiată o pereche de cercei, imagine care mi-a atras atenția și în descrierea căreia era precizat materialul utilizat, adică lutul polimeric. Din acel moment, totul s-a dezvoltat foarte natural și firesc, prin multe experimente fericite și mai puțin fericite, am descoperit versatilitatea materialului si ușurința cu care poate să prindă diferite forme.

Care este procesul creativ? Dar pașii de realizare ai cerceilor?

Primul pas în realizarea unei perechi de cercei este conceptul, care constă în partea de documentare și realizare de schițe incipiente. Realizez multe schițe până să ajung la o variantă care îmi place și care merită să apară în fața lumii.

Urmează modelarea cerceilor din lut polimeric, un material foarte versatil, ușor de folosit și care poate prinde orice culoare și textură. Pentru crearea formelor există pe piață cuttere metalice și mai nou, au apărut cuttere printate 3D, însă pentru autenticitate, personal prefer tiparele create de mine, pe foi de calc, după care decupez lutul polimeric. Etapa de coacere durează aproximativ 30 de minute la cuptor, la o anumită temperatură.

În continuare, cerceii trec prin procesul de șlefuire, prin șmirghele cu diferite granulații, astfel încât produsul final să aibă o textură cât mai fină. La final rămâne partea de aplicare a tortițelor din oțel inoxidabil; acestea sunt lipite cu un lipici industrial și apoi sigilate cu rășină UV.

Cum ai defini creativitatea?

Pentru mine, creativitatea este un proces distractiv, o joacă cu idei și concepte învățate și experimentate și o contopire a acestora într-un lucru complet nou și original.

Cum trebuie să avem grijă de bijuteriile din lut polimeric?

Bijuteriile din lut polimeric trebuie tratate ca orice alt tip de bijuterii, nu necesită o îngrijire mai deosebită. Totuși, sunt câteva lucruri de care trebuie să ținem cont:

• Deși este un material flexibil, este recomandat să nu purtăm bijuteriile în timp ce dormim, acestea se pot rupe în timpul somnului;
• Evită parfumul sau alte substanțe chimice – bijuteriile trebuie purtate după aplicarea machiajului si a parfumului;
• Evită purtarea bijuteriilor în timpul dușului;
• Atunci când nu sunt purtate, bijuteriile trebuie depozitate cu grijă, într-un loc uscat, unde să fie ferite de posibile surse care pot provoca zgârierea sau ruperea lor;
• Bijuteriile pot fi curățate cu o cârpă moale și puțină apă și săpun sau cu un șervețel umed fără parfum.

Te inspiri de undeva pentru formele cerceilor?

Cred că tot conceptul Luttier este puternic influențat de background-ul meu personal și de formarea mea profesională. De-a lungul acestei călătorii am încercat diverse teme ca sursă de inspirație. Dacă la început am învățat prin copiere pentru a deprinde tehnica de lucru și micile secrete ale lutului polimeric, cu timpul am reușit să-mi creez un stil propriu care să mă caracterizeze și cu care să mă identific 100%.

Minimalismul și simplitatea, nonculorile și culorile neutre, lumina și umbra, traseul creionului pe foaia de hârtie, prima gură de cafea, primele raze de soare, muzica preferată pe fundal sunt câteva dintre lucrurile care mă inspiră să creez în fiecare zi. Iar arhitectura, arhitectura de interior și designul de produs (domeniile mele de activitate), natura și formele abstracte se transformă în adevărate opere de artă prin multă pasiune, răbdare și atenție la detalii.

Care sunt gândurile tale la începerea unui nou proiect? Ai temeri?

Încă de la început mi-am propus să mă bucur de întreaga experiență, de fiecare etapă din procesul de realizare al obiectelor, iar această bucurie să o pun mai presus de reacții și opinii. Și da, am temeri și cred că este normal să ai temeri la începutul unui proiect, în fond îți expui sufletul în fața lumii și nu îți garantează nimeni că rezultatul este unul pozitiv întotdeauna.

Dar cred că este mai mult un sentiment de frică combinat cu entuziasm. În cazul meu, de abia aștept să gândesc și realizez noi modele de cercei, pe care să le expun în fața lumii și să aflu păreri și opinii, pe care să le adaptez pe urma afacerii.

Ce ai descoperit despre tine de când ai început acest proiect?

Că e suficient să ai un gând și poți schimba lumea.

Ioana din anul 2020 (anul înființării proiectului Luttier) era o persoană timidă, cu multe temeri și cu o încredere în propria persoană foarte scăzută.

Proiectul Luttier a început mai mult ca o încercare, o evadare, un hobby, care între timp s-a dezvoltat atât de natural și firesc, iar eu împreună cu el. Acesta mi-a dat încredere in mine, în munca mea și în talentul meu, m-a învățat ce înseamnă o mică afacere din punct de vedere creativ, administrativ și financiar.

În plus, am descoperit că îmi place să fac fotografie de produs și identitate de brand, lucruri de care mă ocup personal pentru mica mea afacere.

Cum se simt mesajele de mulțumire?

O infinită bucurie. Sunt atât de recunoscătoare în ceea ce privește proiectul Luttier; fiecare mesaj de mulțumire, apreciere, încurajare îmi umple sufletul de fericire și îmi dă o deosebită încredere în mine și în munca mea.

De unde provine numele?

Am căutat un nume simplu, care să aibă o amprentă personală și după nenumărate încercări am ajuns la o varianta: Luttie, adică lut (materia primă din care sunt făcute produsele) + tie (adică numele meu, Turdean Ioana Emanuela), respectiv atelier Luttie. Din motive de pronunție, cuvintele atelier și Luttie s-au contopit, rezultând cuvântul Luttier.

Mă bucur nespus de acest interviu și sper ca ceea ce tocmai ai citit să îți dea curajul de care ai nevoie pentru a duce acea pasiune pe care o ai la nivelul următor și de a începe să construiești în jurul ei.

Nu-ți fie teamă să încerci, privește greșeala ca pe o oportunitate de învățare și continuă să perseverezi. Lucrurile se întâmplă.

Te invit să urmărești ce creează Ioana pe pagina Facebook sau Instagram.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Cel mai frumos și sensibil mod în care poți citi acest interviu este să o faci la fel cum l-am scris eu: ascultând muzica lui Andrei Irimia. Iar pentru asta nu trebuie decât să faci o simplă căutare pe YouTube. Va fi o experiență mult mai profundă și completă.

Bună, Andrei! Am citit că albumul „All Strings Attached” este o reconectare cu trăiri uitate sau o descoperire a unor noi emoții. Ce ai descoperit despre tine în compunerea acestuia?

Albumul a fost compus în vremuri marcate de incertitudine, pe care cred că le-am trăit cu toții în mod diferit, vremuri care ne-au reamintit că totul este schimbător, și că în fiecare zi se poate întâmpla ceva de care să nu avem control. Am descoperit importanța de a trăi în prezent și de a ne conecta mai mult la lucrurile care contează cu adevărat, la persoanele și valorile esențiale, și bineînțeles, la propria persoană.

Ai lansat „Pasărea fericirii” în noiembrie 2021. Fiind printre preferatele mele, te întreb cum s-a concretizat colaborarea cu actorul Marius Manole și cum ați ales versurile de la început?

După ce am terminat de compus piesa, am simțit nevoia de o intervenție lirică, ca un mic preludiu. Voiam ceva scurt, dar care să transmită mult, și prima persoană care mi-a venit în gând a fost Marius. I-am propus, a acceptat, am ales împreună versurile și restul a decurs natural. Îmi place să cred că intervenția sa a susținut melodia și invers.

Ai avut concerte în mai multe orașe din țară în cadrul turneului „All Strings Attached II”. Cât de importante crezi că sunt concertele și participarea la festivaluri precum Classix Festival în ascensiunea unui artist?

De aproape un an și jumătate călătorim cu acest album și am cântat în cele mai frumoase săli de spectacole din România (Sala Mare a Teatrului Național București, Filarmonica Iași, Filarmonica Brașov, Opera Română din Timișoara etc.). Mă simt recunoscător și chiar norocos că am găsit un public pentru acest gen muzical. Invitațiile la diverse festivaluri de prestigiu, precum Classix, Eurosonic sau Sziget Festival, ne validează cumva munca și ne oferă o extra energie de a merge înainte cu viitoarele proiecte.

Ai avut vreodată vreun blocaj creativ? Dacă da, cum l-ai simțit și cum l-ai depășit?

Bineînțeles, chiar recent am trecut prin asta. Face parte din procesul de creație, așa că mă feresc să-i mai spun blocaj. Dacă stau în fața pianului două ore gândindu-mă la următoarea piesă, fără să apăs măcar o clapă, pentru mine este tot compoziție.

După cum spuneai și tu într-un alt interviu, minimalismul a apărut ca un răspuns la complexitatea stilului clasic. Ce semnifică pentru tine minimalismul?

Minimalismul în muzică l-am simțit întotdeauna ca pe o provocare, aceea de a transmite anumite trăiri cu resurse puține, în cazul muzicienilor, resursele fiind sunetele. Pare o misiune destul de ușoară la prima vedere, dar este puțin mai complicat de atât.

Fie că minimalismul a fost transpus în muzică sau cinematografie, atunci când era făcută cu cap, cuvintele nu-și mai aveau rostul.

Care consideri că este cel mai provocator aspect al vocației de compozitor?

Probabil ține de un mic paradox: trebuie să aduci ceva nou la fiecare proiect, să te reinventezi, rămânând însă fidel muzicalității tale. Fiecare compozitor cred că se luptă cu această balanță a ideilor.

Care sunt compozitorii moderni care ți-au influențat propriul limbaj muzical și de ce?

Steve Reich, Arvo Pärt, Philip Glass, Max Richter sunt doar câteva nume care au reușit să-mi cucerească atenția prin ceea ce au lăsat în urmă. Filozofia de „less is more” în muzică a fost cu adevărat desăvârșită de ei și nu poți rămâne indiferent la asta, indiferent de genul muzical pe care-l preferi.

Tu cum ai descrie muzica secolului XXI?

Pentru unele persoane, secolul modernității a instituit în evoluția limbajului muzical acea ruptură cu tradiția. Muzica actuală o simt într-o continuă dezvoltare, dar încă o simt interconectată de cea din trecut. Unii compozitori moderni reușesc să se folosească de acest aspect și asta cred că reprezintă și pentru mine frumusețea muzicii secolului XXI, șansa de a pune în aplicare viziuni moderne pe structuri muzicale clasice.

Îmi poți spune care este povestea compoziției „It comes at night”?

Este o piesă contrastantă față de restul compozițiilor de pe album, dar asta am și căutat: să găsesc muzicalitate într-un context diferit, mai întunecat și poate lipsit de speranță. Muzica pe care o fac deseori este melodioasă, alteori mai puțin, cu scopul de a evidenția și părțile vulnerabile și mai puțin plăcute din noi, pe care la un moment dat, trebuie să le confruntăm și să le acceptăm. „It comes at night” se joacă mult cu ideea asta și îmi place să-mi duc publicul și în astfel de zone.

Ce faci atunci când nu creezi muzică?

Îmi place să improvizez în bucătărie și să mă joc cu tot felul de rețete, și bineînțeles să călătoresc, probabil cea mai bună investiție pe care o putem face în noi.

25% din încasările concertului din 19 aprilie din București vor fi donate Asociației CultiVezi, care promovează lectura și accesul la cultură în zonele defavorizate. Cât de importantă este pentru tine această latură socială?

Atunci când avem ocazia și putem face un bine, este necesar să ne gândim și la alte persoane. Majoritatea evenimentelor din București au loc în zona centrală, foarte puține locuri și activități culturale au loc în cartierele defavorizate. Cât despre orașele mai mici din țară, situația se prezintă și mai rău. Sunt multe persoane, de la copii la adulți, care dacă ar intra mai des în contact cu actul artistic, viața lor cu siguranță ar căpăta puțină culoare, și de ce nu, poate mai multă determinare pentru a-și atinge visele.

Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit și care te-a ajutat să te dezvolți muzical?

Nu cred că am primit un sfat anume, dar ce m-a ajutat cu adevărat în traseul meu artistic a fost să am repere. Am crescut cu oameni pe care i-am admirat mult, pe câțiva i-am menționat puțin mai sus și pe care i-am și cunoscut personal. De la aceștia am avut ce învăța, nu doar din punct de vedere muzical, ci și uman. Puterea exemplului a funcționat.

Te invit să descoperi muzica pe care Andrei o creează, să o trăiești, să o lași să-ți cuprindă sufletul și să ți-l umple cu emoție și vibrație. Pe lângă asta, te încurajez să mergi (măcar) la unul dintre concertele sale.

Acest interviu a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă, ca articol de blog.

Nu-i așa că este fascinant cum putem capta eternitatea într-o fotografie? Da, tocmai ai ghicit ce vei descoperi și ce te va inspira citind acest articol. Mai mult de atât, nu este un articol despre fotografie în general, ci îl vei cunoaște pe Adalbert Dohotariu, fotograf de modă și portrete. Însetat de creație, se lasă transpus în poveștile de viață ale oamenilor și dă frâu liber emoțiilor, ajutându-l în procesul creativ.

Minimalismul și emoția din spatele fotografiei

Cu un nume sonor, ușor de recunoscut și deloc comun, Adalbert crede cu tărie în armonie și estetică, două concepte care se împletesc melodios în fotografiile sale. Frumusețea este un concept care denotă o particularitate aparte și este percepută și interpretată distinctiv de fiecare dintre noi, consideră Adalbert.

Minimalismul sau, altfel spus, întrepătrunderea unor elemente aflate într-o relație directă, echilibrată, îi transmite un sentiment de liniște și de calm. Nu caută să surprindă frumosul în fotografii, ci se concentrează pe transmiterea unei (sau mai multor) emoții care să-l „miște” pe privitor. La fel se întâmplă și atunci când cel care privește este chiar el.

Pentru Adalbert, fotografia este domeniul care a revoluționat modul în care ne raportăm la lume și modul în care trăim. Imaginile și ilustrațiile sunt nelipsite din orice domeniu și ne ușurează procesul de înțelegere și interpretare a conceptelor.

Fiecare ramură din amplul și diversul copac al artelor este specială. Diferența, consideră Adalbert, este dată de execuție și tehnică. Caracterul special al artei fotografice este reprezentat tocmai de posibilitatea de a capta într-o fracțiune de secundă un moment, o emoție, o stare, un detaliu, un concept care nu mai poate fi redat în același mod.

Blocajele creative și depășirea lor

În funcție de abordarea fiecăruia, fotografia poate fi atât o reprezentare a lumii, cât și o interpretare a artistului. Unii fotografi se axează pe fotojurnalism, iar fotografii conceptuali dau naștere unei lumi proprii bazată pe semnificații și simbolistică unde creionează concepte, stări și emoții cu ajutorul recuzitei și postprocesării.

Făcând din fotografie o profesie, artistul a întâmpinat și unele blocaje creative. Când apar? În perioadele în care este concentrat asupra proiectelor de studio care au un termen limită și au un caracter promoțional, într-o oarecare măsură, sau pur și simplu când se implică în proiecte care nu au un substrat conceptual, dar care îl ajută să exploreze noi orizonturi.

A ales fotografia de modă și portretele pentru că din copilărie a fost pasionat de vestimentație, fiindu-i drag să-și fotografieze prietenii. Acum iubește interacțiunea cu modelele. Fotografia de modă îi permite să-și folosească imaginația în moduri inedite și să dea viață imaginilor care i se perindă prin minte. Reușește să transmită mesaje puternice și abordează teme complexe, actuale, fiind un mijloc valoros de a-și stimula și exersa creativitatea.

Elementele definitorii ale fotografiei lui Adalbert Dohotariu

Crede cu tărie în 90% muncă și 10% talent, iar stilul său se bazează pe trei elemente: simplitate, vibrație și atipic. Postprocesarea este o parte a procesului care îi permite să se joace și să abordeze lucrurile diferit, dar cu o amprentă personală. Dorește să-și definească un stil propriu, astfel încât, în următorii ani, să-i recunoaștem stilul doar privind fotografiile. În arta sa fotografică, privitorul are libertatea de a simți și de a înțelege diferit, în funcție sentimente și experiențe.

80% dintre fotografiile sale au la bază un concept, o idee, un mesaj de transmis sau un personaj de redat. 20% sunt fotografii freestyle, spontane, în care se lasă condus de ceea ce simte și creează o poveste în timpul postprocesării (vezi The Last Shuriken, Estera’s World).

„Urmăresc să surprind acel moment de vulnerabilitate al oamenilor, fiindcă nu mulți își dau seama, dar atunci sunt cei mai frumoși.”

Adalbert spune că relația dintre fotograf și membrii echipei cu care colaborează are, pe o scară de la 1 la 10, cea mai ridicată importanță. Pentru început, fiecare membru al echipei trebuie să înțeleagă brief-ul creativ și să cunoască ceea ce are de făcut pentru a obține rezultatele dorite. Relația de colegialitate care se conturează în interiorul echipei este esențială pentru ca aceștia să fie destinși și deschiși să-și exprime ideile, opiniile și să pună întrebări.

Fiecare proiect al său se remarcă prin acel ceva, prin propriile particularități și este special datorită experiențelor care îl compun și procesului de creație. Acel ceva hrănește spiritul artistic al fotografului, dinamica mediului și proiectelor îi oferă un sentiment de recunoștință sinceră.

Despre evoluție și planuri de viitor

Este un artist care se bucură de evoluție, de drumul parcurs și este conștient că fiecare proiect al său are la bază cunoștințele și experiența acumulate până la acel moment. Nu-și poate imagina cum ar arăta lumea în lipsa artiștilor: „Scopul artistului este de a colora, de a da viață întregii lumi și de a ne ajuta să vedem lumea cu alți ochi”.

Pentru viitor, are în plan să realizeze trei ședințe în zona fashion pe care să le trimită câtorva reviste din Occident și să petreacă o lună în Paris pentru a fotografia pentru agenții de modelling pariziene. Dorește să se ancoreze cât mai mult în industria modei, să o exploreze, să îi înțeleagă profunzimile pentru a-și îmbunătăți stilul de fotografiere.

În afara profesiei de fotograf, Adalbert este o persoană minimalistă care se rezumă la ceea ce este esențial, iar asta îi oferă libertatea de a se bucura mai frumos și mai intens de ceea într-adevăr contează.

Ce le transmite Adalbert Dohotariu cititorilor?

Personal mi-au atras atenția multe dintre proiectele sale, dintre care menționez: Not Your Valentine, Maram, We were born in the same moment, Shuffle your emotions, dar și cele în care a explorat suprarealismul. Nu am putut să nu remarc simplitatea, atenția la detalii și bunătatea cu care comunică despre proiectele sale în mediul online.

Mă bucur nespus că a dat curs invitației mele cu atât de multă deschidere și că am colaborat atât de firesc și frumos. Te invit cu drag să-i urmărești munca. Pentru final, te las cu gândurile pe care Adalbert a dorit să ți le transmită ție, cititorule, și care sunt sigură că o să îți dea încredere în tine și motivație în ceea ce faci:

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.