Nu-i așa că este fascinant cum putem capta eternitatea într-o fotografie? Da, tocmai ai ghicit ce vei descoperi și ce te va inspira citind acest articol. Mai mult de atât, nu este un articol despre fotografie în general, ci îl vei cunoaște pe Adalbert Dohotariu, fotograf de modă și portrete. Însetat de creație, se lasă transpus în poveștile de viață ale oamenilor și dă frâu liber emoțiilor, ajutându-l în procesul creativ.

Minimalismul și emoția din spatele fotografiei

Cu un nume sonor, ușor de recunoscut și deloc comun, Adalbert crede cu tărie în armonie și estetică, două concepte care se împletesc melodios în fotografiile sale. Frumusețea este un concept care denotă o particularitate aparte și este percepută și interpretată distinctiv de fiecare dintre noi, consideră Adalbert.

Minimalismul sau, altfel spus, întrepătrunderea unor elemente aflate într-o relație directă, echilibrată, îi transmite un sentiment de liniște și de calm. Nu caută să surprindă frumosul în fotografii, ci se concentrează pe transmiterea unei (sau mai multor) emoții care să-l „miște” pe privitor. La fel se întâmplă și atunci când cel care privește este chiar el.

Pentru Adalbert, fotografia este domeniul care a revoluționat modul în care ne raportăm la lume și modul în care trăim. Imaginile și ilustrațiile sunt nelipsite din orice domeniu și ne ușurează procesul de înțelegere și interpretare a conceptelor.

Fiecare ramură din amplul și diversul copac al artelor este specială. Diferența, consideră Adalbert, este dată de execuție și tehnică. Caracterul special al artei fotografice este reprezentat tocmai de posibilitatea de a capta într-o fracțiune de secundă un moment, o emoție, o stare, un detaliu, un concept care nu mai poate fi redat în același mod.

Blocajele creative și depășirea lor

În funcție de abordarea fiecăruia, fotografia poate fi atât o reprezentare a lumii, cât și o interpretare a artistului. Unii fotografi se axează pe fotojurnalism, iar fotografii conceptuali dau naștere unei lumi proprii bazată pe semnificații și simbolistică unde creionează concepte, stări și emoții cu ajutorul recuzitei și postprocesării.

Făcând din fotografie o profesie, artistul a întâmpinat și unele blocaje creative. Când apar? În perioadele în care este concentrat asupra proiectelor de studio care au un termen limită și au un caracter promoțional, într-o oarecare măsură, sau pur și simplu când se implică în proiecte care nu au un substrat conceptual, dar care îl ajută să exploreze noi orizonturi.

A ales fotografia de modă și portretele pentru că din copilărie a fost pasionat de vestimentație, fiindu-i drag să-și fotografieze prietenii. Acum iubește interacțiunea cu modelele. Fotografia de modă îi permite să-și folosească imaginația în moduri inedite și să dea viață imaginilor care i se perindă prin minte. Reușește să transmită mesaje puternice și abordează teme complexe, actuale, fiind un mijloc valoros de a-și stimula și exersa creativitatea.

Elementele definitorii ale fotografiei lui Adalbert Dohotariu

Crede cu tărie în 90% muncă și 10% talent, iar stilul său se bazează pe trei elemente: simplitate, vibrație și atipic. Postprocesarea este o parte a procesului care îi permite să se joace și să abordeze lucrurile diferit, dar cu o amprentă personală. Dorește să-și definească un stil propriu, astfel încât, în următorii ani, să-i recunoaștem stilul doar privind fotografiile. În arta sa fotografică, privitorul are libertatea de a simți și de a înțelege diferit, în funcție sentimente și experiențe.

80% dintre fotografiile sale au la bază un concept, o idee, un mesaj de transmis sau un personaj de redat. 20% sunt fotografii freestyle, spontane, în care se lasă condus de ceea ce simte și creează o poveste în timpul postprocesării (vezi The Last Shuriken, Estera’s World).

„Urmăresc să surprind acel moment de vulnerabilitate al oamenilor, fiindcă nu mulți își dau seama, dar atunci sunt cei mai frumoși.”

Adalbert spune că relația dintre fotograf și membrii echipei cu care colaborează are, pe o scară de la 1 la 10, cea mai ridicată importanță. Pentru început, fiecare membru al echipei trebuie să înțeleagă brief-ul creativ și să cunoască ceea ce are de făcut pentru a obține rezultatele dorite. Relația de colegialitate care se conturează în interiorul echipei este esențială pentru ca aceștia să fie destinși și deschiși să-și exprime ideile, opiniile și să pună întrebări.

Fiecare proiect al său se remarcă prin acel ceva, prin propriile particularități și este special datorită experiențelor care îl compun și procesului de creație. Acel ceva hrănește spiritul artistic al fotografului, dinamica mediului și proiectelor îi oferă un sentiment de recunoștință sinceră.

Despre evoluție și planuri de viitor

Este un artist care se bucură de evoluție, de drumul parcurs și este conștient că fiecare proiect al său are la bază cunoștințele și experiența acumulate până la acel moment. Nu-și poate imagina cum ar arăta lumea în lipsa artiștilor: „Scopul artistului este de a colora, de a da viață întregii lumi și de a ne ajuta să vedem lumea cu alți ochi”.

Pentru viitor, are în plan să realizeze trei ședințe în zona fashion pe care să le trimită câtorva reviste din Occident și să petreacă o lună în Paris pentru a fotografia pentru agenții de modelling pariziene. Dorește să se ancoreze cât mai mult în industria modei, să o exploreze, să îi înțeleagă profunzimile pentru a-și îmbunătăți stilul de fotografiere.

În afara profesiei de fotograf, Adalbert este o persoană minimalistă care se rezumă la ceea ce este esențial, iar asta îi oferă libertatea de a se bucura mai frumos și mai intens de ceea într-adevăr contează.

Ce le transmite Adalbert Dohotariu cititorilor?

Personal mi-au atras atenția multe dintre proiectele sale, dintre care menționez: Not Your Valentine, Maram, We were born in the same moment, Shuffle your emotions, dar și cele în care a explorat suprarealismul. Nu am putut să nu remarc simplitatea, atenția la detalii și bunătatea cu care comunică despre proiectele sale în mediul online.

Mă bucur nespus că a dat curs invitației mele cu atât de multă deschidere și că am colaborat atât de firesc și frumos. Te invit cu drag să-i urmărești munca. Pentru final, te las cu gândurile pe care Adalbert a dorit să ți le transmită ție, cititorule, și care sunt sigură că o să îți dea încredere în tine și motivație în ceea ce faci:

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Pe Marina Abramović am descoperit-o recent, în căutarea unor artiști mai puțin convenționali. M-a fascinat. Cu o activitate artistică care depășește 50 de ani, este pionieră în utilizarea spectacolului ca formă de artă vizuală. Sunt absolut convinsă că acest articol îți va stârni emoții de tot felul și te va apropia mai mult de artistă și de arta performanței (performance art).

Cu origini sârbe, Marina Abramović este o artistă reprezentativă a artei conceptuale. Lucrările ei explorează corpul și limitele sale, rezistența, feminismul, relația dintre interpret și public, dar și posibilitățile minții. Poate o cunoști drept bunica performance art-ului, iar dacă nu, vei face cunoștință în acest articol. Viața ei este o continuă stârnire a emoțiilor puternice, o luptă în împingerea limitelor fizice la maximum și o rupere a convențiilor.

Copilăria sa a fost marcată de comunism, război, supravegherea strictă a mamei și spiritualitatea bunicii sale. Mama sa exercita un control milităresc asupra ei: până la vârsta de 29 de ani toate spectacolele sale se terminau înainte de ora 22. De-a lungul anilor, a predat la Académie des Beaux-Arts din Paris, Universitatea de Arte din Berlin, Universitatea de Artă din Braunschweig și nu numai.

Marina Abramović și arta sa

În Rhythm 0, artista a testat limitele relației dintre interpret și public. Acesta este unul dintre cele mai provocatoare și cunoscute spectacole ale sale. Rolul său a fost pasiv, însă publicul a avut puterea de a acționa asupra ei. Având la dispoziție 72 de obiecte, oamenii au avut libertatea de a le folosi în orice fel timp de șase ore. Printre obiecte se regăseau un trandafir, o pană, miere, un bici, ulei de măsline, foarfece, un bisturiu, un pistol și un singur glonț. Prin această lucrare a testat cât de agresivi ar putea fi oamenii atunci când acțiunile lor nu au consecințe sociale.

Arta sa reprezintă obiectivizarea corpului feminin, deoarece rămâne nemișcată și le permite spectatorilor să facă orice cu corpul ei. Publicul împinge limitele a ceea ce s-ar considera acceptabil. Prezentându-și corpul ca obiect, ea explorează elementele pericolului și epuizării fizice. Își afirmă identitatea prin perspectiva celorlalți, iar prin schimbarea rolurilor fiecărui jucător, identitatea și natura umanității sunt dezvăluite.

În Cleaning the mirror cinci monitoare redau imaginea Marinei care perie un schelet cu apă și săpun. Pe măsură ce scheletul devine mai curat, ea este acoperită de murdăria cenușie care îl acoperă. Această reprezentație este plină de metafore ale ritualurilor de moarte tibetane care pregătesc discipolii să devină una cu propria lor mortalitate.

În perioada 14 martie-31 mai 2010, Muzeul de Artă Modernă a organizat o retrospectivă a operei sale. A fost cea mai mare expoziție de artă interpretativă din istoria MoMA. În timpul expoziției, Abramović a interpretat The artist is present, o piesă statică și tăcută de 736 de ore și 30 de minute. Artista stătea nemișcată în atriumul muzeului în timp ce spectatorii erau invitați să stea pe rând în fața ei.

Documentarul The artist is present a fost lansat în 2012. O urmărește pe seducătoarea și neînfricata Marina în timp ce se pregătește pentru expoziția retrospectivă de la Muzeul de Artă Modernă.

Prin explorarea limitelor fizice și mintale ale ființei sale, artista a rezistat durerii, epuizării și pericolului în căutarea transformării emoționale și spirituale. A fost distinsă cu Leul de Aur pentru Cel mai bun artist la Bienala de la Veneția din 1997 pentru extraordinara lucrare Balkan Baroque, iar în vara anului 2011, a primit titlul onorific de Doctor în Arte Frumoase de către Williams College din Williamstown, Massachusetts.

Perioada Marina Abramović -Ulay

În 1976, după ce s-a mutat la Amsterdam, l-a întâlnit pe Ulay (Uwe Laysiepen), un artist german. La scurt timp au început o colaborare care aborda două concepte importante: egoul și identitatea artistică. Lucrările lor s-au axat pe mișcare constantă, schimbare și proces.

Operele lor au testat limitele fizice ale corpului și au explorat principiile masculine și feminine, energia psihică, meditația transcendentală și comunicarea nonverbală. Prin Relation in Time artiștii au explorat relația lor, limitele rezistenței lor psihologice și fizice și energia publicului. Cei doi au stat spate în spate, legați de păr timp de șaisprezece ore. Apoi au permis publicului să intre în sală pentru a vedea dacă ar putea folosi energia acestuia pentru a-și împinge limitele și a continua.

În 1980, au interpretat Rest Energy, în care s-au echilibrat unul pe celălalt pe părțile opuse ale unui arc, săgeata fiind îndreptată spre inima Marinei. Fără aproape niciun efort, Ulay ar fi putut-o ucide cu ușurință. Acest lucru pare să simbolizeze dominația bărbaților în societate. În plus, mânerul arcului este ținut de Marina și este îndreptat spre ea însăși. Mânerul arcului este cea mai importantă parte a unui arc. Este ca și cum ea îl susține pe Ulay în timp ce își ia viața.

Despre rezistență, responsabilitate și artă interpretativă

Artista susține că „un studio te face leneș și confortabil”. Obișnuiește să plece în excursii departe de civilizație. Este interesată de natură și de oameni din diferite culturi care își împing corpul și mintea într-un mod pe care nu îl înțelegem. Și-a început cariera pictând, dar în momentul în care și-a exprimat ideile folosind corpul ca obiect și subiect al lucrării, a simțit că acesta este cel mai potrivit mediu pentru ea.

S-a luptat ani cu acceptarea și a avut nevoie de mult timp pentru a pune bazele unei fundații (Marina Abramović Institute), astfel încât arta interpretativă să fie acceptată în același mod ca fotografia. „Trebuie să crezi că ai dreptate, chiar dacă toată lumea crede că greșești”. Deși arta sa a fost respinsă mult timp, Marina nu a acceptat „nu” drept răspuns.

Pentru a performa, artista își antrenează întregul corp și învață de la călugării tibetani, aborigenii din Australia Centrală și șamanii din Brazilia. Pentru a putea sta pe scaun atât de mult în The artist is present s-a antrenat un an întreg. Deși au fost momente în care și-a atins limitele, acestea nu au oprit-o să performeze. Marina spune că toți putem face asta, deși mintea este un dușman uriaș. De fiecare dată când încerci să faci ceva în afara zonei tale de confort, psihicul te va determina să nu o faci.

Este vulnerabilă și arată toate lucrurile de care îi e frică și rușine, nu doar oamenilor pe care îi iubește, ci și publicului. Astfel, creează încredere și conexiune. Munca sa este emoționantă și onestă. Consideră arta interpretativă ca fiind unul dintre cele mai grele tipuri de artă, pentru că este imaterială, se bazează pe timp, are foarte mult de-a face cu emoțiile și publicul și nu se poate vinde cu milioane de dolari. Trebuie să fii acolo pentru a experimenta.

Deși are 76 de ani, se simte mai bine ca niciodată. Bunica ei îi spunea că „70 este momentul în care viața începe să fie cu adevărat interesantă. Ești liber să faci orice vrei și ai toată înțelepciunea să faci asta”. A lăsa ceva în urmă este un scop pentru ea, unul pe care și l-a asumat cu multă determinare și curaj. După 50 de ani de carieră, arta interpretativă face parte din viața muzeală, din cultură și din colecții.

Copertă: © Marco Anelli

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Teatrul mi-e foarte aproape de suflet. Cel mai frecvent pașii mă poartă la spectacolele de teatru puse în scenă la Teatrul Național din Cluj. Iată-mă aici, scriind un articol despre Sânziana Tarța, actriță la Teatrul Național Cluj, cu a cărei căldură și energie rezonez mai mult decât credeam. Vă invit să descoperiți o artistă complexă care întâmpină tot ce i se întâmplă cu bucurie și ale cărei arii de creație se întind dincolo de actorie.

Sânziana Tarța s-a născut în Satu Mare, a terminat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică la București în 2009 și are o licență în Modă la Universitatea Națională de Arte București. Din 2014 este actriță la Teatrul Național din Cluj. Din perspectiva Sânzianei, actorul este omul care se ocupă cu poveștile, iar meseria de actor este una complexă care „te ajută să descoperi foarte multe dar și dă cu tine de pământ dacă te iei prea tare în serios”.

Pentru talentata artistă, actoria este o meserie superbă, dar în același timp foarte grea. A învățat cele mai importante lecții prin muncă și dobândirea experienței, iar fiecare întâlnire este o oportunitate de a învăța. Caută continuu să înțeleagă ceea ce este de înțeles și să se bucure sincer de tot ce i se întâmplă.

Pregătirea pentru roluri și îmbrățișarea lor

Modalitatea prin care se apropie de rolurile pe care le interpretează este diferită în funcție de complexitatea personajului, cerințele regizorale sau de perioada pe care o au actorii la dispoziție pentru pregătirea spectacolului. Important este și antrenamentul constant la care lucrează și care o ajută să fie pregătită pentru orice fel de rol, din punct de vedere psihic, emoțional, fizic și vocal.

Spectacolul-experiență Clasa noastră, după un text scris de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui Laszlo Bocsardi, cuprinde personajul care a lăsat o amprentă puternică asupra actriței. Pentru interpretarea personajului Dora din acest spectacol puternic inspirat din fapte reale, Sânziana a câștigat bine-meritatul premiu pentru Cea mai bună actriță în rol principal, împărțit cu colegele ei din același spectacol, la Gala Premiilor Teatrului Național în 2016.

Rolurile interpretate de-a lungul carierei în actorie au învățat-o să aibă mai mult curaj, să fie liberă și să se exprime.

Dificultățile din sfera independentă și poziția actriței în România

Sânziana observă, înțelege și empatizează cu dificultățile de care teatrul independent se lovește la noi în țară și consideră că societatea are rolul de a încuraja cultura, de a o susține și de a o finanța mai mult decât la limita supraviețuirii.

În ceea ce privește poziția actrițelor în teatru, nu a simțit că ar avea mai puține șanse doar pentru că este femeie. Totuși, observă comportamente și atitudini care necesită schimbare:

Mai mult decât actorie: Muzică și desen

Nu pot să nu mă regăsesc în răspunsul Sânzianei la una dintre întrebările mele. Mult timp s-a simțit complexată de preocupările sale multiple: actorie, desen, muzică, modă și altele: „Simțeam că dacă încep să le enumăr, pare că mă umflu în pene și că dacă fac prea multe, de fapt e un semn că nu fac mai nimic sau nimic prea bine.”. Unde își au originea aceste multiple arii artistice? În familie, mama ei fiind cea care i-a transmis ei și surorii ei gustul pentru frumos, pentru detalii și pentru artă.

Toate se întrepătrund în mod inedit și creativ și îi sunt aproape de suflet în mod egal. Ca orice om care iubește cu sinceritate arta, iubește fiecare ramură, formă și manifestare a sa.

Anul acesta, a lansat piesa numită BabaGanoush împreună cu Mihai Prejban (Prejbang), prietenul ei actor și muzician care i-a făcut orchestrația. Ea a compus piesa și a scris versurile într-un proces de vindecare prin creație. Sânziana spune că e haios pentru că ea nu știe note. Că i se tot derulau în cap două-trei versuri și a mai pus unul și încă unul și iată că a compus o piesă.

A simțit că este momentul să ne arate ceea ce creează. Mesajul transmis de piesă este unul pozitiv și reprezintă o încurajare pentru oricine o ascultă și rezonează cu ea. Artista crede cu tărie că arta are rolul de a mângâia suflete, dar și „puterea de a le zgudui, de a le pune la zid, de a le întoarce cu capul în jos, de a le călca în picioare, de a le întări, înmuia, mângâia, toate cu scopul de a le pune întrebări și a ajunge să le vindece într-un final”.

Despre eșec, răsplată și dor

În opinia ei, România are nevoie de educație în privința modului de comunicare, dar și de un sistem medical și educațional mult mai solid, cât și susținerea culturii și a artiștilor în adevăratul sens al cuvântului.

Din punct de vedere al relației răsplată-eșec, Sânziana încearcă să nu se atașeze prea mult și intens de niciuna dintre ele, deoarece crede că nimic nu e bătut în cuie. Importante pentru ea sunt onestitatea, prietenia, adevărul, comunicarea, dar și iubirea și familia. Dacă îi e dor de ceva, acel ceva este mâncarea din copilărie.

Anul 2022 a însemnat pentru Sânziana iubire în plan personal. Profesional, i-a adus curajul de a face lucruri inițiate de ea însăși: piesa BabaGanoush, videoclipul lansat și încântarea celor din mediul online cu desenele și picturile artistei. Pe lângă asta, a lucrat la un proiect care va avea lansarea la Noaptea Porților Deschise din 17 decembrie de la Teatrul Național Cluj-Napoca.

Cele două premiere de la Teatrul Național (Audiția și Lacrimile amare ale Petrei Von Kant) din acest an i-au adus împlinire și roluri provocatoare pe care le îndrăgește. Momentele de epuizare și oboseală au învățat-o cum să-și ofere pauze, să se oprească puțin și doar să fie, fără să mai facă atâtea lucruri.

„Am învățat că sunt destul și asta cred că pentru mine e o mare realizare pentru anul 2022.”

După interacțiunea cu Sânziana Tarța nu pot să nu remarc blândețea, căldura și prietenia cu care a răspuns propunerii mele. Sunt onorată că am avut ocazia de a scrie despre o actriță și o artistă completă, complexă și talentată cu un suflet atât de frumos. Vă invit să mergeți la teatru să o vedeți performând, să ascultați BabaGanoush și să vă încântați privirea cu videoclipul piesei și desenele Sânzianei.

Copertă: © Robert Filip

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Prin articolele pe care le scriu îmi doresc să aduc în lumină personalități din multiple domenii ale artei tocmai pentru că arta este considerată cea mai profundă expresie a creativității. Ruth Carter, artistă câștigătoare a unui premiu Oscar, și-a stabilit propriile reguli și valori reușind să atingă și să exprime un anumit substrat și o anumită profunzime a omului în creațiile sale.

Te-ai gândit vreodată la îmbrăcămintea dintr-un film? La motivele alegerii acelor ținute? Acest articol îți va face cunoștință cu o artistă reprezentativă din domeniul designului de costume.

Lucrările realizate de către Ruth Carter se remarcă prin umanitatea pe care o transmit. Chiar și atunci când sunt extravagante, ele nu par niciodată costume, ci haine pe care acele personaje le îmbracă și le poartă. Crearea unei lumi este o sarcină monumentală. Procesul de a crea costume este procesul de a lua o idee și de a o aduce la viață. În făurirea modelului potrivit, artista pornește de la înțelegerea omului (ce face, cine e, unde locuiește, ce credințe are) deoarece esența acelei persoane se reflectă în exterior.

Fiind prima femeie afro-americană care a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun design de costume, artista îl consideră un moment fundamental în care a fost văzută nu doar prin costumele sale, ci și ca femeie afro-americană și om care poate face un film Marvel. Aspectul umanitar al creației costumelor ei și meticulozitatea alegerilor ei dau persoanei înfățișate un fel de demnitate atunci când, istoric, aceasta lipsește.

Premiul Oscar i-a fost acordat pentru costumele din filmul Black Panther (2018). Fiind inspirată de triburile indigene de pe tot continentul african, modele sale surprind estetica revoluției. Costumele afro-futuriste sărbătoresc mândria culturală și rezistența feminină într-un moment în care afroamericanii și feminismul sunt din nou ținta atacurilor politice și culturale.

Cele aproximativ 1.500 de costume (bijuterii proeminente, rochii, uniforme și armuri elegante) surprind esența puterii, opulenței, inovației și frumuseții întunericului, așa cum sunt inspirate de Africa. „Pentru mine, a fost un progres natural să lucrez la filme pentru care trebuia să cercetez. Care erau culorile perioadei, care era situația economică a perioadei? După ce înțelegi lumea în care trăiește un personaj poți ajuta acea parte a poveștii cu creațiile tale.”

Afro-futurismul este o mișcare de artă, o filozofie a științei care încorporează cultura africană cu tehnologia și o inspirație pentru creatori. Ruth Carter consideră că este o persoană care putea descrie cu acuratețe cultura și călătoria, simțind o responsabilitate de a-și onora trecutul și istoria. „Să fiu recunoscută după peste 30 de ani, într-o industrie în care am păstrat această legătură în mintea, inima și sufletul meu, este o confirmare că ceea ce am realizat în tot acest timp este real și important”.

Un alt film care îi poartă amprenta este Dolemite is my name (2019) care i-a pus în lumină latura comică a personalității sale. Ruth apreciază amuzamentul în lucruri și crede că există subtilități în designul costumelor care ajută la susținerea spectacolelor. Filmul a constituit o oportunitate de a surprinde anii ’70 și de a recrea tendințele acelei perioade. Aceasta denumește costumele ca fiind artă de purtat.

Ruth își găsește inspirația în cărți despre artă, în călătoriile sale, într-o zi frumoasă, un apus sau o plajă. Îmbunătățirea sau schimbarea sunt întotdeauna luate în calcul deoarece un costum, la fel ca o pictură, poate să nu fie niciodată terminat. Momentul fascinant este cel în care actorul și personajul se contopesc și devin unul. În film, aspectele care fac impresie sunt de obicei reprezentate de cele mai mici detalii.

Costumele trebuie să reflecte lumea, oamenii și povestea cu autenticitate pentru ca publicul să se conecteze cu aceștia. „Ca oameni obișnuiți, când ne îmbrăcăm pentru serviciu sau ne punem un hanorac pentru a merge la cumpărături, nu ne gândim la asta ca la îmbrăcarea unui costum. Practic, dacă te gândești prea mult în timp ce îmbraci un personaj într-un film, probabil că exagerezi.” Când i se oferă responsabilitatea imensă de a îmbrăca o cultură, artista dorește să o ducă chiar mai departe decât au făcut-o alții în trecut, iar când privește înapoi să vadă o ea diferită în fiecare film.

Copertă: Ruth E. Carter: Afrofuturism in Costume Design. SCAD Atlanta, Fall 2020 exhibitions © SCAD

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Mă surprind deseori căutând și ascultând muzica artistei Françoise Hardy. Fie în după-amiezi boeme în care doresc să las inspirația să mă cuprindă, fie în seri în care nostalgia își pune amprenta pe starea mea, atmosfera și aerul muzicii sale amplificându-le. Spunându-vă asta, probabil ați ghicit deja ce muzică se derulează pe fundal în timp ce scriu articolul.

O figură feminină importantă a muzicii franceze, creațiile ei transcend timpul și ne conduc pașii spre anii ’60 să asistăm la debutul ei fulminant când s-a remarcat prin balade sentimentale proprii. Într-adevăr, în acea perioadă era printre puținii artiști care își scriau singuri cântecele. Ba mai mult, era printre singurele prezențe feminine într-o industrie dominată de bărbați.

Cunoscută de către public ca fiind o persoană timidă, dezamăgirea față de celebritate s-a aliat cu nesiguranța, îndoiala și anxietățile sale, amprente care se simt cu claritate în atmosfera pieselor sale. Însăși artista împărtășește că „inspirația pentru versurile mele a venit, în parte, din anxietățile mele”. Caracterizată de sentimentalism și romantism, Françoise crede cu tărie că o temă melodică grandioasă vine dintr-o inspirație parțial divină, frumusețea, în toate formele ei, fiind o expresie a divinului.

Muzica artistei este definită și condusă de linii melodice tulburătoare și versuri emoționante despre dragoste și viață. Artista susține că melodia este cel mai important element al unui cântec, numind-o priorité des priorités (prioritatea priorităților). „Ceea ce cântă o persoană este o expresie a ceea ce este. Din fericire pentru mine, cele mai frumoase melodii nu sunt melodii vesele. Cântecele pe care le amintim sunt cele triste și romantice”.

Cred că puține persoane cunosc faptul că a avut două cariere, una (bine-cunoscută) în industria muzicii, iar cealaltă în astrologie. A publicat de-a lungul anilor mai multe cărți în acest domeniu. Susținea faptul că situația sistemului solar din momentul nașterii fiecăruia dintre noi ne condiționează parțial și ne influențează modul în care ne comportăm (suntem deschiși către lumea exterioară sau nu, avem flexibilitate sau nu, suntem lenți sau rapizi).

În copilărie a petrecut mult timp la bunici, artista mărturisind că „bunica mi-a spus în repetate rânduri că sunt neatrăgătoare și că sunt o persoană foarte rea, ceea ce m-a făcut să cred încă de atunci că nu voi întâlni niciodată pe nimeni”. În ciuda cuvintelor bunicii, Françoise s-a căsătorit cu dragostea vieții sale, muzicianul Jacques Dutronc care a devenit tatăl fiului lor. În perioada liceului s-a îndrăgostit iremediabil de muzica pop, iar chitara primită cadou de la părinți a înfățișat-o cu revelația că poate face infinite lucruri cu trei acorduri.

Fără o pregătire formală, a început să scrie și să înregistreze, vocea ei ducând-o mai departe decât se gândea că va ajunge. La Londra a început să lucreze cu producători și muzicieni profesioniști. Printre cei mai faimoși artiști ai generației Yé-yé, a devenit imaginea mai multor case de modă și coperta numeroaselor reviste. Melodiile precum Les temps l’amour păstrează atemporalitatea și amprenta artistei. Direcția notelor și liniilor melodice și-a schimbat puțin subtilitățile pe măsură ce ne îndreptăm spre albumele din prezent, acestea devenind mai rafinate.

Când o auzi vorbind sau o privești este greu să ți-o imaginezi pe Françoise separată de lumea anilor ’60 și străzile pitorești pariziene. Este însăși o experiență suprarealistă și cu toate că artista ți se relevă exact cum te aștepți – rafinată, elegantă, rezervată – este de fiecare dată o surpriză.

Consideră că particularitatea industriei muzicale actuale constă în multitudinea albumelor lansate de către artiști talentați. „Avem albume noi peste albume noi, cărți noi peste cărți noi – iar prea multă producție distruge producția”, susține artista. În continuare, muzica sa este, fără îndoială, o aventură melancolică cu caracteristici impresioniste. Conduce ascultătorul cu gândul spre regret, acceptare, dragoste pierdută sau chiar – într-un mod simbolist – spre trenul care ne va scoate din această lume.

Nostalgia este un laitmotiv în creația sa, deseori gândindu-se la trecut într-un mod care o inspiră. Încă de la debutul său, emană o melancolie indefinibilă care contrastează cu echilibrul ei și frumusețea captivantă. Oamenii se îndrăgosteau de percepția pe care o sugerau cântecele despre ea. Faptul că ea părea nepreocupată sau aparent inconștientă de propria frumusețe îi alimenta cu originalitate alura.

La cei 78 de ani, Françoise Hardy radiază o eleganță și o liniște spirituală palpabilă, privirea ei fixându-te cu o vigilență surprinzătoare care poate fi aproape neliniștitoare. Păstrându-și caracterul enigmatic, este în continuare o artistă încă neconvinsă de efectul pe care l-a avut asupra oamenilor. „Întotdeauna a fost o mare surpriză pentru mine că oamenii, chiar și muzicienii foarte buni, au fost mișcați de vocea mea”, spune ea.

Copertă: Jean Marie-Périer | Pinterest

Articolul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.

Cristina Frei, ilustratoare, mamă și freelancer, inspiră în fiecare zi prin simplitatea și profunzimea ilustrațiilor sale delicate. Este o artistă pe care o admir și cu stilul căreia rezonez. Am invitat-o să discute cu noi despre profesie, temeri, (ne)încrederea în sine, proiecte frumoase și vindecare.

Bună, Cristina! Îți mulțumesc că ai acceptat invitația de a purta această discuție. Cum este să fii freelancer și ilustratoare în același timp? Care sunt provocările cu care te-ai confruntat?

Bună! Îți mulțumesc pentru invitație. Pentru mine, să fii freelancer este greu și vine cu foarte multe provocări pentru că tu ești omul care trebuie să le facă pe toate uneori nu știi să le faci pe toate cum ar trebui. E puțin mai grea partea de organizare, mai ales de când sunt mămică. Sunt zile în care aș vrea să lucrez, dar nu pot și, din cauza asta, organizarea timpului nu e la fel ca atunci când ai un job.

Fiind atât de greu de gestionat uneori, au fost momente în care te-ai gândit să renunți?

Sincer, nu. Dar am vrut să renunț la ilustrație înainte de a începe. Am fost descurajată de un profesor și atunci am simțit că poate nu ar trebui să fac asta și că nu sunt talentată. Am luat o pauză de câteva luni în care am încercat să fac alte lucruri, dar am pus mâna pe creion și hârtie destul de repede și mi-am revenit. Mă simt o persoană norocoasă pentru că îmi place atât de mult ceea ce fac și pentru că îmi permit să fac asta. În plus, după ce ai depus atât de multă muncă nu prea îți vine să renunți.

Consider că ai fost o persoană curajoasă când ai ales acest drum. Sunt multe persoane cărora le e teamă să înceapă și să își asume anumite riscuri.

Le înțeleg perfect. Am vrut să iau decizia asta cu mult timp în urmă dar nu am avut curaj. Am avut un job care îmi plăcea dar s-au întâmplat niște lucruri care mi-au dat un impuls și am hotărât că ăla ar fi momentul. Pe lângă curaj, e nevoie de niște împrejurări care să te ajute sau un moment în care să simți că ar fi potrivit să faci acel pas. Când am luat acea decizie nu aveam familie și copil, nu aveam ce lucruri să pierd și cred că de-asta mi-a fost mai ușor.

Care au fost fricile tale la început și cum le-ai depășit?

Neîncrederea în mine cred că a fost și încă e cea mai mare frică a mea, mai ales la proiectele mai mari unde intru în panică că nu o să mă ridic la anumite standarde, că nu o să placă sau că nu o să fie perfect. Învăț să îmi controlez emoțiile și încă lucrez la modul în care o gestionez.

Care sunt gândurile tale la începerea unui nou proiect?

La proiectele pe care le primesc, tot timpul mă gândesc ce mesaj vreau să transmit prin desenul respectiv. Apoi realizez niște schițe și de multe ori fac schița principală iar apoi dau frâu liber imaginației direct pe perete sau geam. La proiectele mele personale, pornesc de la un mesaj pe care îl am deja în minte iar apoi încerc să transmit cât mai mult ceea ce am gândit sau simțit. De fiecare dată desenez ce gândesc, ce simt, ce visez, ce mi se-ntâmplă.

Ce calități ai descoperit la tine de când ai început să faci ilustrații?

Cred că am devenit mai ambițioasă și mai muncitoare. Îmi doresc foarte mult să evoluez cât mai mult și să cresc treptat. Mi-am dat seama că toate lucrurile mari se-ntâmplă în timp, se întâmplă încet și că e nevoie de răbdare și de multă muncă. De exemplu, eu în perioada liceului nu eram o persoană foarte ambițioasă și tot timpul trebuia să mă împingă puțin cineva de la spate ca să încep ceva, dar de când am început să fac asta parcă dorința mea de a munci e tot mai mare.

„De fiecare dată desenez ce gândesc, ce simt, ce visez, ce mi se-ntâmplă.”

Și pornind de la astea, ai avut mai multă încredere în tine?

Mereu încrederea a fost o problemă, dar treptat simt că evoluez și încep să am încredere în mine. Ajută mult faptul că primesc feedback și văd că munca mea e apreciată. Lucrez la asta și văd o schimbare de-a lungul anilor, iar asta se întâmplă tot datorită faptului că muncesc mai mult și am mai multe proiecte.

Cred că încrederea și succesul vin mână-n mână. Cu cât lucrezi mai mult și cu cât primești mai mult feedback îți crește încrederea în tine și probabil de-acolo vine și succesul pe care eu îl văd ca pe ceva natural. În cazul meu, munca, încrederea și succesul nu există una fără cealaltă.

Cum te caracterizezi ca artistă?

Simplă și sinceră. Cred că asta mă caracterizează. Și din felul în care răspund oamenii îmi dau seama că rezonează cu ceea ce fac. Cred că le aduc aminte de lucruri de care uneori uităm să ne bucurăm.

De curând te-ai mutat în alt oraș. Spune-ne ce este Collect și cum se vor desfășura lucrurile acolo având în vedere această schimbare.

Împreună cu câteva prietene căutam un spațiu de unde să lucreze fiecare la afacerea proprie, am găsit unul foarte frumos în centrul Clujului, iar pentru că era destul de mare ne-am gândit să facem o parte de showroom. Ideea era să utilizăm la maxim spațiul, așadar am făcut o selecție de branduri românești care aveau nevoie de expunere fizică a produselor care să se potrivească între ele, dar și cu spațiul.

Numele Collect vine de la dorința noastră de a face o colecție de produse frumoase românești unde oamenii să vină și să se bucure de ele. Collect e un studio-atelier care aduce împreună oameni și produse frumoase.

Chiar dacă eu am plecat de acolo, a rămas colega mea, Florina, care va face lucruri la fel de frumoase. Proiectul nu se va destrăma, eu sper să crească în continuare cum ne-am imaginat noi la început. Sunt convinsă că așa va fi, iar oamenii care ne-au vizitat ne-au încurajat și ne-au spus doar cuvinte frumoase despre proiect.

Sunt sigură că proiectul tău cu articole vestimentare este unul special. Ce semnifică pentru tine?

Mama mea e în spatele acestui mesaj pentru că ea pentru mine e o super mamă și acum o super bunică. De la ea a pornit ideea și mesajul iar apoi am întrebat-o dacă nu ar vrea să facem pozele pentru produs împreună. E un proiect mic, iar mie îmi plac genul ăsta de proiecte pentru că le simt mai speciale și apropiate de sufletul meu. În prezent nu mai am niciun tricou și nici o bluză, au fost în ediție limitată, dar îmi va rămâne mereu în suflet. Am o relație foarte specială cu ea și mă inspiră să am aceeași relație cu copilul meu.

În unele din ilustrațiile tale apare tema vindecării (I am healing, I am growing). Ce înseamnă pentru tine această vindecare?

Când desenez despre asta probabil trec printr-o perioadă mai dificilă sau îmi aduc aminte de lucruri care sunt mai greu de spus. Mesajul de vindecare e un fel de reminder care să-mi aducă aminte că e normal ce simt, e normal să trec prin acel lucru, e normal să doară și e normal să trec peste.

Cred că toată lumea are nevoie să-și aducă aminte că-i normal să treacă prin greutăți și că ele ne întăresc și ne fac să mergem mai departe. E un mesaj care-ți spune că e în regulă și să vorbești și să nu vorbești, important e să îți găsești felul tău de a trece prin acele sentimente și trăiri. E un mesaj cu care rezonează foarte multe persoane, ilustrația I am growing fiind una dintre cele mai apreciate.

Ce reprezintă pentru tine pacea și calmul?

Sunt două elemente esențiale pentru mine. Când am o perioadă în care nu am parte de calm și de liniște încerc să iau o pauză și să mă deconectez de la tot sau să mă axez pe lucrurile care nu țin de ilustrație. Vreau să transmit un sentiment de pace, iar dacă eu nu am starea asta în niciun caz nu o pot transmite mai departe.

Care este relația ta cu natura și cu plantele atât de prezente în ilustrațiile tale?

Cred că natura și plantele oferă o altă energie oricărui loc. La fel simt și în legătură cu desenele mele, uneori sunt de-ajuns personajele, iar uneori simt că lipsește ceva și când adaug plantele simt că adaug o altă energiei ilustrației. Am nevoie de plante și natură în viața mea, simt că mă încarcă. Mereu când vreau să transmit mesajul I am growing fac referire la o plantă sau niște frunze pentru că ele au puterea de crește indiferent ce se întâmplă în jur.

Ce sfat le oferi celor care vor să înceapă o carieră de ilustrator în România sau să-și  construiască un drum în domeniul ilustrației și se simt descurajați?

Să continue să deseneze în fiecare zi. Dacă  îți place foarte mult continuă să faci ceea ce îți place, chiar dacă sunt 10 minute pe zi. La început m-am simțit descurajată pentru că aveam impresia că dacă desenez și îmi fac un portofoliu o să înceapă să vină proiectele, dar a durat mult până să se întâmple.

Trebuie să ai încredere în timp și să ai răbdare pentru că e un proces de durată. Îi încurajez să posteze în online ceea ce fac pentru că primești feedback și pentru că te văd alții, altfel e greu să fii descoperit. La început, de pe aceste platforme pornesc majoritatea legăturilor, proiectelor și colaborărilor.

Mi-a spus mie cineva odată că visele nu ți le poate lua nimeni și de atunci mi-a rămas asta în minte. Încurajez pe toată lumea să creadă și să muncească pentru visele lor și să lupte pentru a ajunge acolo unde își doresc.

Ilustrațiile Cristinei pot fi achiziționate de pe site. Vă invit să o urmăriți pe Instagram @cristina.frei, unde veți vedea mai multe despre munca și creațiile ei. Dacă sunteți sau treceți prin Cluj vă încurajez să vizitați studio-ul Collect (@collect.stories) din Piața Unirii nr. 26 și să vă lăsați inspirați și să vă bucurați de colecția frumoasă de branduri românești.

Interviul a fost publicat inițial pe Jurnalul de sâmbătă.