Nu știu de voi, dar pe mine m-a rupt documentarul „Avicii: I’m Tim”. M-am simțit luată de mână de micul Tim și dusă în poveste, pe cele mai înalte culmi, dar și în bezna densă din spatele reflectoarelor. Mi-a sfâșiat sufletul, dar mi l-a și umplut de compasiune, respect și admirație.

Filmul e bazat pe sute de ore de filmări cu Avicii, de când era bebeluș și până la final, și cuprinde zeci de mărturii ale prietenilor, familiei și oamenilor alături de care a lucrat.

Înainte de Avicii, a fost Tim. Tim era un băiat timid și anxios care nu și-a dorit altceva decât să creeze, să facă artă și muzică nemuritoare. În copilărie n-a avut prea mulți prieteni. Ba chiar copiii îl evitau pentru că îi lua peste picior, făcea glume pe seama lor și îi tachina. Dar asta își avea originea în propria lui neîncredere în sine, iar el nu-și dorea să-i jignească. Și-a dat seama că colegilor lui le era frică de el așa că, peste vară, a făcut o schimbare la 180°. Atât de radicală încât nimeni nu l-a crezut că e pe bune.

Istorisirea asta onestă și vulnerabilă, mi-a amintit de zilele mele în gimnaziu, acest purgatoriu al adolescenței. Eu am fost unul dintre acei copii pe seama cărora s-a făcut bullying – începând de la jigniri, împingeri, loviri, piedici, furtul obiectelor și până la pipăieli, comentarii cu tentă sexuală, pupături pline de salivă pe peste tot unde apucau. Cu mintea de acum, îmi dau seama că acei copii aveau niște probleme. Atunci trăiam cu gândul că eu sunt problema.

Având în vedere ce-am suportat în acei ani, apreciez și mai mult faptul că Tim ne-a împărtășit cu sinceritate faptul că a fost unul dintre copiii care făceau mișto pe seama altora. Cred că ai nevoie de maturitate și caracter să recunoști asta, chiar dacă ești adult. Iar faptul că el a reușit să se schimbe și să-și corecteze comportamentul copil fiind în ochii mei nu e puțin lucru.

Să revenim la ale noastre. Tim a iubit întotdeauna muzica și n-ai cum să ai vreun dubiu când îl vezi dansând prin casă când abia făcea primii pași. Știa încă din copilărie că orice avea să facă în viață va fi în zona creativă. În adolescență a început să se joace cu un software de producție muzicală și a învățat arta subtilă de a combina notele și a le armoniza. Și la 18-19 ani, deși credea că n-are cum să facă o carieră în muzică pentru că nu știa să cânte la niciun instrument, a ajuns să plece în turnee, a învățat să cunoască oamenii, să se joace cu emoțiile și energia lor și să simtă atmosfera.

”Ten more days under water
And I already know
I'll be fine
Ten more days till it's over
Till the darkness goes
And I see the light

Ten more days to find my way
Ten more days till I'm awake
Ten more days till I don't have to fight
I don't need a future king
There ain't a prayer that I could sing
Ten more days and I'm gonna make it right”

Ten more days de pe albumul Stories lansat pe 2 octombrie 2015

Tim a făcut piesă după piesă, ne-a lăsat muți cu fiecare creație și combinație de sunete și a ajuns un fenomen. De la cluburi mici a ajuns să mixeze în amfiteatre, uneori 7 zile din 7, chiar și câte-un an întreg. De la omul care și-a petrecut primii 19 ani într-un singur cartier, a ajuns să călătorească în întreaga lume. Era dornic și înfometat să creeze, să crească.

Nici n-a apucat să se dezmeticească și a ajuns artist principal pe cele mai mari scene ale lumii. Pașii pe care i-a urmat au fost parte dintr-un sprint, nu dintr-un maraton. Mai îngrijorător, nu putea fi relaxat dacă nu bea două pahare înainte să urce pe scenă. Ghemul încâlcit de anxietate din stomac era constant acolo, neîncrederea în sine și îndoiala nu-i dădeau pace.

Neîncrederea lui mi-a dat un sentiment de fragilitate. Neîncrederea lui m-a izbit în plex și mi s-a cuibărit în piept ca o a doua cutie toracică. Apoi mi-am dat seama că era propria mea neîncredere. Cred că ăsta e unul dintre motivele pentru care povestea lui m-a atins atât de profund și iremediabil și de-asta scriu articolul ăsta la zile distanță de la vizionarea filmului. Pentru că vorbește și despre mine. Privind retrospectiv, simt că am devenit mai încrezătoare în ultimii ani, dar nu suficient încât să fiu eu cu acea nonșalanță la care tânjesc și pe care o văd din când în când la oamenii din jurul meu.

Și nu-i vorba că mă ascund, ci mai degrabă că nu las garda jos mai des, ezit și mă autosabotez constant. Îmi minimizez calitățile și trăsăturile faine de caracter căutând justificări. Din afară, probabil pare că scotocec după scuze, argumente și situații care să explice de ce am reușit sau de ce îmi ies lucrurile bine, ca și cum n-ar fi meritul meu. Sau ca și cum n-aș fi făcut mare lucru. O fi asta patima ori meteahna perfecționistului și a celui care simte că tot nu face destul, în timp ce mută munți? Nu știu, dar mi-ar plăcea să mă „vindec”.

Tim nu voia să fie un personaj complet diferit de cine era el cu adevărat. Între Tim și Avicii nu era o graniță clară. Mai mult, era pe pilot automat, se simțea gol și nefericit. Din cauza abuzului de alcool, s-a îmbolnăvit. Apoi a încercat să se regăsească, să facă o reconfigurare a traseului. Să fie din nou el însuși. A început să compună alături de artiști, să creeze melodiile de la zero, alături de ei – uneori într-un timp record de 30 de minute.

”Dear society
You are moving way too fast
Way too fast for me
I'm just tryna catch my breath
Can I get a little peace of mind?
And a bit of silence to unwind?
Relief, do you need a relief? Do you need a relief?
Do you need a release? Do you wanna be free?”

Peace of mind de pe albumul Tim, lansat pe 6 iunie 2019

Nile Rodgers, unul dintre cei mai respectați compozitori din industrie, spune că Tim „era un talent înnăscut în materie de linie melodică”. M-a fascinat să-l văd creând, să iau parte la proces, să ascult mărturiile artiștilor care au stat alături de el în studio și l-au surprins în miezul procesului. A creat un album întreg cu care ne-a cucerit pe toți. Apoi a urmat un alt turneu – „True”.

Mai mult, pentru că era mereu cu laptopul după el și acolo se-ntâmpla toată magia, nu se considera muzician. Era jenat de faptul că nu stăpânea niciun instrument. Așa că s-a apucat să cânte la clape. Pe măsură ce crea, devenea nemulțumit de rezultat. Nu-i mai plăcea ritmul, spunea că piesele trebuiau refăcute.

Nu-și dorea să fie în centrul atenției. Nu-i mai făcea plăcere să facă muzică pentru că era prea mult. Pentru că era atât de productiv, oamenii din jurul lui nu și-au dat seama de gravitatea problemei și de cum se simte el în interior. Ca să se mențină pe linia de plutire, lua analgezice care îi intensificau anxietatea.

A fost la psihiatri, doctori, a anulat turnee, a avut intervenții. În continuare nu reușea să-și găsească liniștea, să alunge anxietatea, să fie mulțumit. Până la urmă s-a retras de tot. A făcut eforturi mari să-și îmbunătățească viața – a călătorit, a meditat, a încetinit. A creat un nou album, mai profund și spiritual decât toate celelalte. Pentru prima dată în 5 ani, s-a simțit bine făcând muzică. Dar pasiunea lui pentru muzică era mai fragilă.

Apoi a plecat într-o excursie în Oman. Tim părea că e mai bine, toți cei din jurul lui credeau asta. Își făcea planuri pentru când se întoarce din vacanță. Dar nu au mai prins niciodată contur pentru că Tim a plecat dintre noi. Brusc și pe nepregătite. Și totuși, încă e aici, prin muzică, dor, iubire, recunoștință, durere și gândurile de „dacă aș fi știut” sau „dacă aș fi fost mai atent” ale apropiaților.

”When the record's on the final song
And the party's will be long, long gone
All the pretenders and the hangers on
Can go find themselves another one”

Ain’t a Thing de pe albumul Tim lansat pe 6 iunie 2019

Tim a fost și va rămâne un geniu. Iar textul ăsta nu transmite nici 10% din ce transmit cuvintele lui, puterea creatoare, fragilitatea și dorința lui de a face muzica nemuritoare care ne înalță și azi.

Pentru mine, faptul că am putut vedea și pot asculta și azi o mică parte din tot ce a însemnat Tim (sau Avicii) e un privilegiu.