Era o necesitate să scriu despre cartea asta – una dintre cele care mi-au rămas aproape de suflet dintre cele citite recent. José Saramago a reușit, încă o dată, să mă fascineze și să mă ia cu el (pe sus) într-o poveste presărată cu absurd și satiră, marcată printr-o frază pe cât de simplă pe atât de transformatoare și marcantă: „A doua zi nu a murit nimeni”.
O premisă care destabilizează ordinea firească a lucrurilor, dă lumea peste cap și o întoarce cu susul în jos. La început, absența morții este văzută ca o binecuvântare. Treptat, panica și disperarea iau locul vertijului nemuririi.
Imaginează-ți numai cum ar fi dacă de mâine, de săptămâna viitoare sau de la întâi a lunii următoare nu ar mai muri nimeni, niciunde în țara asta, indiferent de starea de sănătate sau de vârstă? Cum i-ar da autoritățile de capăt acestei situații? Ce ar face sistemul medical deja sugrumat pentru a face față numărului tot mai mare de bolnavi cronici sau de pacienți în fază terminală, suspendați între viață și moarte?
„Fără moarte nu există înviere, și fără înviere nu există biserică”, deci ce sens ar mai avea biserica? Ce rol ar juca etica în deciziile politice și sociale? Ce-ar face societatea cu problema suferinței fără sfârșit – s-ar debarasa de muzibunzi fără să clipească? Dar sinucigașii, ei ce-ar face? Cum ar fi economia cu o populație în continuă creștere? Dacă moartea nu și-ar reintra în drepturi, cum ne-am reorganiza? Am învăța să trăim în armonie sau am ajunge într-un haos fără fund?
Întrebări multe, răspunsuri puține. În mod evident, politicienii, afaceriștii și mafia ar găsi modalități de a exploata situația, prin orice mijloace. Dar la nivel individual ne-am confrunta cu o dilemă existențială: ce înseamnă să trăiești într-o lume în care moartea nu mai există, dar suferința nu pleacă nicăieri? Poate am învăța să redefinim ce-nseamnă fericirea, sensul și sacrificiul, dar cu ce preț?
„Intermitențele morții” nu e doar o poveste, e un eseu filosofic camuflat în proză. E o explorare a paradoxului nemuririi fără tinerețe. Pe lângă asta, subliniază povara unui infinit lipsit de sens: „Niciodată e prea mult timp, chiar și când e vorba de moarte”.
După mine, Saramago e unul dintre „greii” literaturii. Odată ce începi cartea, va fi imposibil să nu sesizezi, să nu guști măiestria autorului în a analiza relația umanității cu propria mortalitate și cu sistemele sociale pe care le creează. Prin stilul lui aparte, José Saramago ne provoacă să gândim, să ne punem mintea la contribuție, să fim părtași la analiză, martori la transformarea unei națiuni și satirici și incisivi atunci când vine vorba de politică și societate.
E mai puțin despre moarte și mai mult despre ceea ce înseamnă să fii viu. E despre fragilitatea unor sisteme atunci când o piesă din puzzle, aparent inevitabilă, lipsește. E despre cum ne definește moartea viața și ce ne motivează să construim, să iubim, să luptăm, dacă finalitatea nu mai există. Mai degrabă ne ridică întrebări la fileu decât ne oferă răspunsuri.
E o carte cu ironie, care freamătă de compasiune. Și nu-i de ajuns să fie citită, trebuie înțeleasă, trăită, luată aminte.
„Va exista întotdeauna un mîine pentru a rezolva problemele care azi păreau să nu aibă soluţie.”
„Prudența servește doar pentru a amîna inevitabilul, mai devreme sau mai tîrziu sfîrșește prin a se preda.”
„Iată un cuvînt care sună bine, plin de promisiuni și certitudini, spui metamorfoză și mergi mai departe, pare că nu vezi că vorbele sunt etichete care se prind de lucruri, nu sunt lucrurile înseși, niciodată nu vei ști cum sunt lucrurile, nici măcar care sunt numele lor în realitate, pentru că numele pe care le-ai dat nu sunt altceva decît asta, numele pe care le-ai dat.”
„Biserica s-a obişnuit într-o asemenea măsură cu răspunsurile eterne, încît nu pot să mi-o imaginez dînd altele. Chiar dacă realitatea le contrazice.”
Este laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1998). După debutul din 1947 cu un roman ulterior renegat de scriitor, urmat de o tăcere de aproape două decenii, José Saramago a publicat volume de poeme, cronici literare și politice, nuvele, piese de teatru și traduceri. O cotitură în universul său tematic o constituie seria de ficțiuni alegorice „Pluta de piatră”, „Eseu despre orbire”, „Toate numele”, „Peștera”, „Omul duplicat”, „Eseu despre luciditate” și „Intermitentele morții”. S-a stins din viață în iunie 2010.
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.
