Te zguduie. Te întoarce pe dos. Te șochează. Te incită. Te pune față în față cu contrastele și contradicțiile care devin terenul ei de joacă și câmpul ei de bătălie. Lucrările Alexandrei mi-au creat cele mai adânci și contradictorii reacții – de curiozitate, de repulsie, de fascinație când am fost la expoziția de semestru a studenților de la UAD Cluj.

În tot grotescul, metafora și profunzimea lucrărilor ei e ceva care mă stârnește într-un mod visceral. Poate miezul din spatele poveștii. Poate felul în care rupe ceva din ea și nu se teme să testeze „cât de departe pot merge înainte de a mă rupe cu totul”. Poate adâncimea conceptelor cu care jonglează. Poate felul în care dezbracă natura umană.

Am lucrat zilele astea la un interviu amplu, covârșitor și tare drag mie. Deși aș putea spune că îi știu conținutul, încă îl prelucrez, mai recitesc, mai dospesc ideile și mă trezesc din nou fascinată de Alexandra. Să-ți fie inspirație!

Izabella: Care e parcursul tău până în prezent?

Alexandra: Povestea mea începe în Brașov, mai exact în Hălchiu, o localitate de la periferia orașului, unde am crescut alături de familia mea. Părinții mei m-au avut de tineri, iar acest lucru a influențat considerabil situația financiară a familiei noastre. Ei au muncit din greu pentru a ne asigura un trai decent mie și fratelui meu, cu 4 ani mai mare decât mine. Părinții mei sunt măcelari de meserie, iar acest aspect a fost o influență importantă asupra copilăriei și dezvoltării viziunii mele.

Deși ei erau adesea ocupați, am avut norocul să petrec mult timp alături de bunicii mei, în special de bunicul meu, Kálmán, care a fost o figură esențială în viața mea. El s-a pensionat pe caz de boală după ce am venit pe lume și și-a dedicat întreaga atenție creșterii mele. Deși era șofer de meserie și lucrase la Comprest, bunicul avea un atelier unde petrecea mult timp meșteșugind diverse obiecte. Mă lua cu el și, având acest mediu, cred că a avut o influență majoră asupra alegerii drumului meu profesional.

Pe măsură ce am crescut și am înțeles mai bine situația financiară a familiei, am realizat necesitatea de a contribui și eu, așa că, la 14 ani am început să lucrez în diverse domenii, în special în comerț. Aceste experiențe m-au învățat să îmi împart timpul și să îmi organizez activitățile, astfel încât să pot excela atât la școală, cât și la locurile de muncă. Am absolvit Liceul de Arte Plastice și Arhitectură din Brașov, specializarea Sculptură, unde am avut privilegiul să fiu îndrumată de Horia Hudubeț. El nu a fost doar un profesor, ci și un adevărat mentor și prieten, care mi-a deschis orizonturile și mi-a lărgit viziunea asupra artei, fiind format în Olanda, ceea ce i-a adus o deschidere vestică rar întâlnită.

În paralel cu studiile, am continuat să muncesc până în anul II de facultate, însă cum jobul îmi îngrădea timpul și mă împiedica să particip la cursuri și ateliere importante, am decis să renunț la el. Atunci am început să lucrez în domeniul care mă pasionează cu adevărat, mergând ca ucenic într-o turnătorie pentru a învăța tehnica și pentru a evolua profesional. Aceste experiențe mi-au consolidat drumul și mi-au oferit șansa să mă dezvolt în domeniul pe care îl iubesc.

„Am vrut ca, după ce termin o lucrare, să mă simt temătoare să o privesc.”

I: Folosești frecvent materiale neconvenționale în lucrările tale. Ce te atrage la ele și cum influențează mesajul pe care vrei să-l transmiți?

A: În lucrările mele, caut să surprind esența căutărilor noastre interioare, indiferent dacă acestea vizează obiecte, amintiri, persoane sau întrebări care așteaptă răspunsuri pentru a deschide noi perspective. Fiecare lucrare este, în esență, un dialog cu aceste urme și semne, amprente care reflectă acea căutare constantă. Diversitatea materialelor pe care le folosesc îmi oferă libertatea de a exprima emoțiile pe care le trăiesc și creează o conexiune subtilă între mine și privitori, care pot empatiza ușor cu lucrările.

De regulă mă concentrez pe obținerea unor urme sau semne care să evoce această căutare interioară. Cred că fiecare lucrare devine o invitație la reflecție, iar materialele pe care le aleg sunt adesea un instrument prin care provoc gânduri și întrebări. De exemplu, folosirea cărnii ca un impact vizual brut, în contrast cu teme delicate, cum ar fi cele religioase, creează o contradicție care provoacă o reacție intensă, aproape de repulsie. Aceste alegeri nu sunt întâmplătoare, ci fac parte dintr-o formă de protest față de utilizarea materialelor convenționale. Îmi doresc să ridic semne de întrebare atât pentru public, cât și pentru colegii mei artiști care rămân prizonieri ai tehnicilor clasice.

Mi-am dorit ca, atunci când îmi privesc lucrările, să simt o stare de repulsie, ca o provocare personală. Fiind subiecte atât de pure și intime, am vrut ca, după ce termin o lucrare, să mă simt temătoare să o privesc, ca și cum m-aș vedea într-o oglindă. Vreau ca ele să reflecte întreaga mea esență, așa cum este ea, fără nicio mască.

Un alt aspect important este explorarea degradării. Încerc să materializez această temă prin orice mijloc care îmi stă la dispoziție, dezvăluind astfel profunzimea goanei noastre interioare. Este o căutare continuă, care adesea ia forme mai puțin convenționale și care naște întrebări care generează noi întrebări.

Chiar dacă metalul rămâne prima mea iubire, nu consider că folosirea altor materiale reprezintă un obstacol în procesul meu creativ. Având în vedere că părinții mei sunt măcelari, am fost expusă de mică la procesul sacrificării animalelor, iar acest contact cu brutalitatea vizuală, sângele și moartea m-a marcat, ajutându-mă să înțeleg mai bine realitatea, fără a o respinge. Aceste experiențe m-au format și m-au determinat să explorez mai departe limitele percepției și ale materialelor.

„Grotescul e o modalitate de a provoca o reacție viscerală, de a scoate în evidență realitățile crude ale existenței.”

I: Explorezi teme întunecate, cum ar fi degradarea, decăderea sau distanțarea de divinitate. De ce ai ales să te îndrepți spre aceste teme și cum se reflectă ele în propria ta viață?

A: Am ales să le explorez pentru că reflectă o realitate profundă a experienței umane, care este adesea evitată sau ignorată. Aceste teme nu sunt doar conceptuale, ci și personale – ele provin dintr-o explorare a propriei mele vieți și a experiențelor care m-au marcat, cum ar fi contactul cu brutalitatea vizuală a procesului de sacrificare al animalelor.

În plus, am fost mereu fascinată de contrastele și contradicțiile din jurul meu, iar abordarea acestor teme face parte dintr-o încercare de a sublinia aceste tensiuni. În plus, degradarea și distanțarea de divinitate sunt teme care vin dintr-o conștientizare a realității noastre imediate, adesea marcată de imperfecțiuni și de o căutare neîncetată a sensului. Această alegere artistică reflectă și o dorință de a ridica semne de întrebare nu doar publicului, ci și mie însămi, despre natura umană și despre ce înseamnă să fim conectați la un sens mai înalt într-o lume care uneori pare să îndepărteze acest sens.

Prin urmare, nu sunt doar o explorare artistică, ci și o formă de auto-descoperire, de reflecție asupra propriilor mele experiențe și asupra lumii în care trăim.

I: Regăsim grotescul frecvent în lucrările tale. Care e rolul și sensul lui?

Grotescul, pentru mine, nu este doar un element estetic, ci o modalitate de a provoca o reacție viscerală, de a scoate în evidență realitățile crude ale existenței. Am intenționat să creez o atmosferă de repulsie, dezgust sau șoc, ca o formă de „propagandă” vizuală, menită să zguduie privitorul din confortul său.

Mi-am dorit ca fiecare lucrare să fie o experiență memorabilă, care să rămână în mintea oamenilor mult timp după ce o privesc, să le arate brutalitatea realității, adesea este ignorată sau estompată.

Abordarea grotescului are un rol esențial în procesul meu creativ. Încerc să reflect o realitate dură și să evidențiez contradicțiile fundamentale ale condiției umane. De exemplu, contrastul dintre brutalitatea vizuală a unor materiale (cum ar fi carnea sau alte elemente șocante) și teme delicate, precum cele religioase, servește nu doar pentru a atrage atenția, ci și pentru a pune în discuție limitele percepției și convențiilor estetice tradiționale.

Grotescul este și o formă de a reflecta în mod sincer și fără perdea la complexitatea vieții interioare, acea goană continuă pentru răspunsuri. Mă străduiesc să îndepărtez convențiile artistice și să provoc depășirea limitei confortabile a materialelor și tematicilor clasice, să sugerez confruntarea cu o realitate mai profundă și mai viscerală.

„Alexandra, pe care o știți voi, nu e bine. Din ea rup zilnic câte o părticică…”

I: Arta ta e un manifest spiritual, un act de rezistență sau un proces de introspecție personală?

A: Arta mea este, în esență, o călătorie profund personală de autoexplorare, dar și un act de revoltă împotriva convențiilor impuse. Reprezintă o întâlnire între introspecție și provocare. Fiecare lucrare e un dialog cu mine însămi, un proces de descoperire a aspectelor ascunse ale ființei mele, un mod de a mă confrunta cu gânduri, teme și întrebări care mă definesc. Este un drum pe care îl parcurg prin intermediul materialelor și al formelor, încercând să mă înțeleg mai bine și să dau sens propriilor experiențe.

În același timp, procesul introspectiv devine o formă de rezistență față de ceea ce este considerat convențional sau acceptabil în arta contemporană. Fiecare alegere de material, fiecare temă abordată și fiecare formă pe care o dau lucrărilor mele este o modalitate de a sparge granițele tradiționale ale artei. Deși nu mă definesc ca fiind un artist militant, prin ceea ce creez, provoc o reacție profundă și încerc să scot privitorul din zona de confort în care poate a fost educat să înțeleagă arta.

Arta mea este mai degrabă o serie de întrebări care nu își doresc neapărat răspunsuri definitive, dar care sunt esențiale pentru procesul meu de autoînțelegere. Este o formă de a privi în interiorul meu, fără frica de a mă confrunta cu partea întunecată, cu contradicțiile și incertitudinile care mă definesc. Nu este vorba doar despre a șoca sau de a crea disconfort, ci despre a ne împinge să ne confruntăm cu realitatea cruntă a existenței umane – realitate pe care, adesea, alegem să o ignorăm sau să o ascundem sub aparențe.

În această lumină, arta mea devine o formă de rezistență nu doar față de normele estetice, dar și față de acele structuri sociale și culturale care încurajează ignoranța, superficialitatea și nevoia de a ascunde adevărul. Aș putea spune că sunt, într-un fel, un „trădător” al convențiilor, care prin simpla sa existență, cere o regândire a ceea ce înseamnă arta autentică.

Prin urmare, ceea ce fac este mai mult decât o simplă reflecție asupra mea însămi – este o formă de contestare a modului în care arta și, mai larg, societatea, definesc ce este acceptabil, ce este frumos, ce este „corect”. Totul este o invitație la introspecție, atât pentru mine, cât și pentru cei care interacționează cu lucrările mele, un apel la o percepție mai profundă și mai autentică a lumii care ne înconjoară.

„Încerc să descopăr cât de departe pot merge înainte de a mă rupe cu totul.”

I: Vorbești despre „un câmp de luptă” interior. Care sunt bătăliile pe care le duci?

A: În prezent, câmpul meu de luptă este unul profund interior, în care mă confrunt zilnic cu propriile mele fragilități și contradicții. Recent, am trecut printr-un episod sever de atac de panică, provocat de epuizare fizică și psihică, urmat de un diagnostic de anxietate de separare. Acest diagnostic a venit ca o surpriză, având în vedere că mereu m-am perceput ca o persoană sociabilă și adaptabilă. În ciuda acestui paradox, am realizat că, în căutarea excelenței pe plan artistic, am ajuns la limitele propriei ființe. Acest proces m-a condus, în mod ironic, la o autodistrugere controlată, în care toate personalitățile mele se luptă între ele, iar, pe câmpul meu de bătălie, nu există învingători, ci doar umbre care se străduiesc să se înțeleagă.

Mesajul pe care l-am lăsat pe social media a fost o reflectare sinceră a acestei lupte interioare, un strigăt al unei fragilități adânci care nu poate fi ignorată: „Alexandra, pe care o știți voi, nu e bine. Din ea rup zilnic câte o părticică…”. Aș putea spune că această autoexpunere a fost o încercare de a arăta lumii că, sub fațada pe care o proiectez, există o ființă în criză, aflată într-o continuă reconstrucție.

În acest tumult, am învățat ce înseamnă să fii cu adevărat muritor, să înțeleg că fragilitatea și vulnerabilitatea nu sunt semne ale slăbiciunii, ci ale unei existențe autentice. Mă joc cu propriile mele limite, încerc să descopăr cât de departe pot merge înainte de a mă rupe cu totul, iar în această zbuciumare am simțit că mă apropii tot mai mult de esența mea.

Toate bătăliile interioare se reflectă în creațiile mele. Arta devine un refugiu și un teren de luptă, unde încerc să găsesc un sens și o formă pentru zbuciumul meu interior. Este un proces continuu de autoînțelegere și autoexpresie, în care fragilitatea, fragmentele de sine și conflictele interne devin surse de inspirație. Într-un fel, fiecare lucrare pe care o creez e o încercare de a face pace cu mine însămi, de a-mi îmbrățișa vulnerabilitățile și de a le transforma în ceva semnificativ.

Călătoria mea artistică reflectă o luptă constantă între umbre și lumină, între autodistrugere și autovindecare. Nu consider că sunt încă învingătoare, dar știu că fiecare pas pe care îl fac mă apropie tot mai mult de un sens mai profund al existenței. Creațiile mele sunt un proces continuu de șlefuire, în care, la fel ca o daltă, fiecare experiență adâncește viziunea mea despre ce înseamnă să fiu om, să trăiesc și să simt.

Arta nu doar că mă ajută să înțeleg și să procesez conflictele interne, dar devine și un act de rezistență, o formă de a mă împăca cu mine însămi. Rolul ei în viața mea nu este doar de a exprima, ci și de a înfrunta, de a mă confrunta cu propriile umbre și de a găsi în ele un sens care poate deveni universal, un mesaj de speranță pentru cei care se regăsesc în fragilitatea umană.

„For All the Pigs You Were”

I: În lucrarea „For All the Pigs You Were” vorbești despre complexitatea relațiilor umane. Ce te fascinează și te îngrozește cel mai mult la dinamica relațiilor?

A: Dualitatea constantă dintre iubire și durere, loialitate și trădare. Este fascinant cum, de multe ori, aceleași emoții care ne aduc apropiere și intimitate pot, simultan, să ne rănească profund.

Mă îngrozește capacitatea oamenilor de a manipula și de a folosi vulnerabilitatea celorlalți pentru a-și satisface propriile dorințe. Ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise poate fi, adesea, un teren fertil pentru abuzuri emoționale care se nasc din dorința de putere și control.

Acest contrast între nevoia profundă de conexiune și pericolele care vin odată cu ea mă determină să explorez constant aceste teme prin artă.

I: Ce simbolizează lucrarea și în ce a constat procesul de creație?

A: Am explorat complexitatea relațiilor printr-o alegorie sculpturală ce reflectă loialitatea, trădarea și manipularea emoțională. Scroafa, cu cele două capete opuse, simbolizează acest conflict dintre rațiune și instincte primare, între aparențele loialității și trădarea care se ascunde adânc în relații. Alegerea unei scroafe a fost un mod de a adresa ideea de hrană emoțională: de multe ori, în relații, oferim și primim, dar, la un moment dat, acest mecanism devine un ciclu nesfârșit de consum și consumare.

Procesul de creație a fost unul destul de intensiv și personal. Mi-am dedicat mult timp gândirii și modelării acestei lucrări, dorind să pătrund în adâncurile simbolismului. A durat câteva luni, în care am încercat să captez acea dualitate și complexitate emoțională prin detalii precise, alegerea materialelor și prin modul în care am plasat capetele umane pe scroafă.

I: Cum te simți când expui experiențele personale în artă?

A: E un proces eliberator, dar și înfricoșător. Este dificil să te arăți complet vulnerabil în fața lumii, mai ales când vorbim despre subiecte dureroase sau sensibile. Am ajuns să înțeleg că doar prin expunerea acestor părți ascunse ale sinelui meu pot să creez o legătură autentică cu oamenii.

Când creez din durere mă simt mai aproape de esența umană, iar această apropiere mă face să simt că este un proces de vindecare, atât pentru mine, cât și pentru cei care intră în contact cu lucrarea.

I: Ai descoperit ceva despre tine sau despre relații în timp ce lucrai la „For all the Pigs You Were”?

A: Lucrarea m-a ajutat să înțeleg mai profund complexitatea relațiilor și să realizez că, uneori, ne aflăm în cercuri vicioase, în care dăm din noi înșine și, totuși, nu primim ceea ce avem nevoie. În timpul procesului, am realizat cât de important e să înțelegem diferența între a oferi dintr-o poziție de putere interioară, în care suntem întregi și nu dependenți, și a oferi dintr-o poziție de gol interior, unde suntem vulnerabili și ușor de manipulat.

Am învățat mult despre limitele mele, despre nevoia de a le stabili și despre importanța de a învăța să spunem „nu” atunci când este necesar, chiar dacă acest lucru poate părea inconfortabil. Dar cel mai important, prin procesul de lucru și cel de contemplare, am învățat să iert – să îi iert – să mă iert.

I: Ce mesaj le-ai transmite celor care se confruntă cu relații abuzive sau manipulatoare?

Unul de speranță și de respect față de ei înșiși. Chiar și atunci când te simți pierdut sau prins într-un ciclu din care pare imposibil să ieși, trebuie să știi că există o cale de a te elibera. E esențial să îți asculți instinctele și să înțelegi că meriți să fii respectat, iubit și apreciat pentru cine ești cu adevărat, fără să fii exploatat sau manipulat.

A: Când cauți ajutor, fie că e vorba de prieteni, familie sau un profesionist, nu ești doar în căutarea unei soluții externe, ci a unui drum spre reconectarea cu propria ta putere interioară. Mesajele din lucrarea mea vorbesc despre acea durere, dar și despre a învăța din rănile noastre și de a ne ridica mai puternici.

„Îndepărtarea de Dumnezeu”

I: De ce ai ales omul-porc ca simbol al decăderii morale și spirituale?

A: Am făcut asta pentru a ilustra contrastul dintre natura divină a omului și degenerarea sa în urma abandonării valorilor spirituale. Porcul, în multe tradiții religioase, este asociat cu impuritatea și cu viziunea materialistă asupra lumii. Combinarea trăsăturilor om-porc subliniază ideea că omul, atunci când își neglijează relația cu divinitatea, poate ajunge să-și piardă esența spirituală și să se îndepărteze de idealul său divin.

Hibridul om-porc reprezintă acest proces degenerativ – o amestecare a naturii umane cu instinctele animalice, o pervertire a ordinii naturale. Este o reflecție a unei ființe care nu mai este capabilă să se regăsească în puritatea și demnitatea sa, fiind prinsă într-o existență materialistă și egoistă.

I: Ce te-a determinat să folosești șoricul de porc?

A: Mi-am dorit să provoc reticență în ochii privitorului și să redau fizic și vizual transformarea omului într-o formă de decădere, dar și să aduc în prim-plan ideea de descompunere spirituală. Șoricul, la rândul său, reprezintă rigiditatea și lipsa de viață care simbolizează stagnarea spirituală, în contrast cu „pielea” vie și umană, care ar fi mai flexibilă.

I: Ai menționat că lucrarea e o „mărturie a propriei tale transformări și regenerări spirituale”. Cum e propria ta tranziție spirituală?

A: Tranziția mea spirituală a fost una treptată, marcată de perioade de confuzie și de o căutare intensă a sensului. Am experimentat și eu o perioadă în care am trăit într-o stare de fragmentare și de căutare superficială a împlinirii. Totuși, pe măsură ce am înțeles care-mi sunt valorile și am reflectat asupra propriei mele vieți, am realizat că trebuie să-mi regăsesc echilibrul interior. Acest proces nu a fost ușor și a implicat renunțarea la multe dintre modelele materiale și de consum, dar m-a învățat importanța autoreflecției. Prin această lucrare, am încercat să exprim atât decăderea mea personală, cât și renașterea spirituală, o cale de întoarcere la autenticitate și la valoarea esențială a existenței.

„Eu, complet dezbrăcată, voi citi versete din Evanghelie, în timp ce în planul secundar, tata va tranșa un porc.”

I: La ce ai mai lucrat și ce mai urmează?

A: Procesul meu creativ e unul spontan și evolutiv, în care produc piese „pe bandă rulantă”. Ulterior, selectez acele lucrări care îmi transmit o anumită poveste, piese care rezonează cu mine din punct de vedere emoțional și intelectual.

În prezent, sunt dedicată lucrării de licență, unde mă concentrez pe explorarea volumelor, formelor și structurilor anatomice expresive. Aceste elemente mă ajută în realizarea metamorfozelor zoomorfe și îmi permit să confer armonie compoziției finale. Nu doresc să divulg prea multe detalii despre lucrare, însă va consta într-o piesă deja existentă, turnată din aluminiu, alături de alte lucrări aflate în dezvoltare. Împreună vor contribui la realizarea unei instalații care va crea un mediu feeric, o poveste vie și emoționantă.

Unul dintre aspectele care mă fascinează în mod deosebit este posibilitatea de a crea povești prin instalații artistice, invitând, subtil, publicul să se implice într-un proces de introspecție și de regăsire a sinelui. Îmi place să ating puncte sensibile ale psihicului uman. De exemplu, prin instalația Collapse (2024) am abordat efemeritatea și trecerea timpului, dar și degradarea inteligenței emoționale ca urmare a influențelor sentimentale legate de funcționarea cordului uman.

Collapse are ca temă centrală vulnerabilitatea emoțională, adică modul în care sentimentele resimțite profund pot deteriora nu doar starea mentală, dar și echilibrul emoțional. Această degradare este ilustrată prin trei inimi umane, realizate din materiale diferite. Prima inimă e confecționată din carne de pui, pentru a imita musculatura cordului, conservată în formol. A doua inimă e din carne de mânzat, lăsată să se descompună treptat, iar a treia inimă e turnată din bronz, sugerând conservarea eternă a cordului, care nu se va degrada în fața trecerii timpului. Aceste inimi sunt plasate în acvarii din sticlă, pentru a permite observarea procesului de descompunere a cărnii, dar și pentru a evita emisiile de mirosuri neplăcute.

Sunt în faza de pregătire a unor proiecte noi, unele performance-uri și scurtmetraje. Un exemplu ar fi un performance care se va lega de lucrarea Îndepărtarea față de Dumnezeu (2024). Performance-ul va recrea un ambient evocator al copilăriei, în jurul tradiției tăierii porcului, o practică simbolică cu rădăcini adânci în cultura românească.

Tata, Adrian, un personaj central în cariera mea, va deveni parte integrantă a viziunii mele artistice. Vom avea două planuri distincte: în prim-plan, eu, complet dezbrăcată, citind versete din Evanghelie, în timp ce în planul secundar, tata va tranșa un porc deja mort. Acest contrast între acțiunile celor două planuri va crea o conexiune între tema biblică și lucrarea „Îndepărtare față de Dumnezeu”, unde demonii din Evanghelie, alungați de Iisus, sunt trimiși în porci, care, în cele din urmă, se aruncă într-o prăpastie.

Actul simbolic al tăierii porcului va culmina cu momentul în care mă voi transforma în figura „omului-porc”, o aluzie la acest episod biblic, dar și o reconstituire a lucrării anterioare. Ca modalitate de desfășurare și îmbinare a celor două acțiuni, tata va tăia pielea porcului, îmbrăcându-mă în ea, va tăia capul acestuia, punându-l pe capul meu, iar astfel, la final, mă voi transforma în omul-porc din Evanghelie, dar și în lucrarea Îndepărtarea față de Dumnezeu.

În această lucrare, am dorit să explorez și să pun în discuție ideea de sacralitate, sacrificiu și transformare, aducând în prim-plan nu doar o practică tradițională, dar și complexitatea relației omului cu propria vulnerabilitate, cu divinitatea și cu propriile instincte.

„Pereții mei albi rămân la fel de reci și goi, iar eu, tot trează, înghițind un noian de neliniști.”

I: Ce te ține trează noaptea și ce te sperie?

A: Mă țin trează noaptea eu însămi. Fiecare cuvânt rostit și fiecare acțiune desfășurată pe parcursul zilei trece printr-o introspecție continuă, un monolog interior care nu încetează niciodată. Gândurile mele se răsfrâng asupra fiecărui detaliu, iar la finalul fiecărei zile, ele se transformă într-un curent de amintiri ce mă poartă într-un trecut mereu prezent, redându-le cu o claritate aproape excesivă, ca un spectacol televizat ce nu poate fi oprit.

Fiecare dor mă doare cu o intensitate greu de exprimat, fiecare durere mă sfâșie pe dinăuntru, fiecare frântură de suferință mă constrânge într-un cerc vicios de întrebări care nu găsesc răspuns. Și, astfel, ajung să mă pierd într-o labirintică înlănțuire de întrebări și răspunsuri ce par să se răsfrângă una pe cealaltă, ca niște reflexii într-o apă tulbure, până când orele se risipesc și se face 4 dimineața, iar pereții mei albi rămân la fel de reci și goi, iar eu, tot trează, înghițind un noian de neliniști.

I: Care-i relația ta cu frica?

A: Una paradoxală, o iubesc, o accept și o caut. Frica e o poartă către necunoscut, un teritoriu ce trebuie explorat, nu evitat. Am învățat să nu mă ascund de ea, ci să merg în centrul acelei frici, să o privesc direct și să o înțeleg. Pentru mine, frica este un semnal că există ceva ce încă nu cunosc, un impuls de a învăța mai mult, de a deschide noi porți în propria evoluție. O iubesc pentru că, în fața ei, mă regăsesc într-un mod autentic – semn că sunt vie și capabilă să înfrunt ceea ce nu știu.

Cu fiecare moment în care frica mă cuprinde, îmi amintesc că, de fapt, nu știu totul și că sunt într-o continuă căutare a adevărului. Cu cât înveți mai mult, cu atât îți dai seama de cât de multe lucruri rămân necunoscute, iar asta, pentru mine, nu este un motiv de teamă, ci unul de curiozitate.

I: De ce ți-e dor când ți-e dor?

A: Mi-e dor de multe lucruri – de acele momente simple, dar pline de căldură, care mă făceau să mă simt întreagă. Îmi e dor de brațele mamei, fie că mă ține cu blândețe sau mă ceartă. Îmi e dor de zilele de copilărie. Sau să râd pur și simplu. Mi-e dor să văd oameni zâmbind pe stradă. Mi-e dor să mă simt iubită. De mirosul supei pe care doar bunica știa să o facă, de serile în care adormeam cu fratele meu în brațe, simțindu-i prezența ca un refugiu. Mi-e dor să mi se cânte. Și poate, cel mai mult, îmi e dor de mine însămi, atunci când mă pierd în gânduri și nu mai știu unde îmi e capul.

Dar din toate dorurile acestea, cel mai adânc, tăcut și greu de purtat, îmi e dor de bunicul meu, a cărui semnătură o am tatuată pe încheietura mâinii.