Andra e simțire curată. Poezie cântată. Prima mea întâlnire cu ea și muzica ei a fost la un concert live. Nici că se putea mai bine și mai potrivit. Să descoperi un artist când e cel mai onest, mai real, mai dezgolit. Pe scenă, Andra nu e doar voce. E un amalgam: mișcare, privire, pauzele dintre versuri, căldură, palmele în jurul microfonului, dans, fluturi în zbor.

Îmi place nespus grija și sensibilitatea pe care o pune în muzică, în versuri și în ceea ce ajunge la noi. Iar un proiect făcut și îngrjit cu suflet n-are cum să nu ajungă la inimile celor care îl descoperă.

Să te bucure acest interviu și să-ți trezească un sâmbure de curiozitate să lași muzica Andrei să te poarte, dacă n-ai făcut-o până acum.

„La capătul oricărui labirint, oricât de încâlcit, ne așteaptă lumină”

Izabella: Ce sunt pentru tine „fluturii prinși în labirint”?

Andra: „Fluturii prinși în labirint” există, pentru mine, ca semn al tuturor luptelor pe care ne zbatem să le descoasem singuri. E și pentru toate momentele în care a cere ajutor devine, la rândul său, o altă luptă.

Piesa „Am fluturii prinși în labirint” a ajuns să devină pentru mine ca un punct pe hartă, la care să știu să mă întorc mereu când nu mai știu încotro să merg, să simt sau să cred. Dar e și o amintire a faptului că, la capătul oricărui labirint, oricât de încâlcit, ne așteaptă lumină.

I: Când ai simțit prima dată că muzica ți-e salvare?

A: Un moment pe care mi-l amintesc foarte clar e ziua în care am terminat de compus piesa „Liniștea nu se împarte” – cea care dă și titlul primului meu album. Am terminat ultimul vers, am cântat piesa cap-coadă pentru prima dată și, la final, am avut un ”aha moment” foarte puternic.

Se întâmplă uneori să înțeleg abia la final ce am nevoie să învăț dintr-o piesă, iar „Liniștea nu se împarte” e unul dintre cântecele al cărui mesaj l-am înțeles în întregime abia la final. În acea zi și cu acea piesă, am înțeles că pentru mine muzica e mult mai mult decât doar muzică. E unul dintre modurile prin care găsesc vindecare, înțeleg viața și mă înțeleg pe mine.

I: Ce simți că a fost cel mai dificil și ce ai învățat în toți anii ăștia de când ai pornit pe drumul tău în muzică?

A: Ultimul an în care m-am aruncat complet cu capul înainte mi-a arătat mai mult decât oricând cât de subțire și fragilă poate fi limita dintre viață, muzică și pasiune. Muzica e pasiune, dar și foarte multă muncă. Și tot muzica e foarte ușor să îți devină întru totul „viață”, când alegi să faci asta. Aș zice că am învățat „the hard way” cât de important e să îți dai timp pentru tine, pentru viață, familie, iubire, liniște și să cauți un echilibru. Ca să poți să-ți continui drumul cât mai mult timp, cu cât mai mult drag.

I: De ce crezi că ne e așa greu, uneori, să cerem ajutor sau să luăm o pauză?

A: Cred că ține foarte mult de cum suntem fiecare construiți și învățați, dar și de cât ne dorim să învățăm să cerem ajutor, să luăm pauze sau doar să ne fie mai bine. De cele mai multe ori însă, cred că ne luptăm între a nu ști cum, a nu vrea sau a nu putea.

„Muzica devine deseori doar un prilej de a ne regăsi”

I: Ce parte din tine nu ai mai ascuns, de când ai început să cânți? Când te-ai simțit pentru prima dată cu adevărat văzută și auzită?

A: Prin muzică am învățat să mă apropii mai mult de ce simt, trăiesc sau văd și să fiu mult mai conștientă. Țin foarte mult ca lucrurile să fie spuse așa cum sunt trăite, chiar dacă uneori pot părea prea crude, directe sau chiar dureroase. Cred că sinceritatea, dusă până la capăt, e una dintre cele mai reale forme prin care ne putem întâlni unii cu ceilalți. Atât în muzică, cât și în viață. Iar momentele în care mă simt văzută și auzită sunt cele în care cei care ascultă îmi spun că s-au simțit și ei văzuți și ascultați, prin cântec.

I: Ce-ai învățat despre oameni, de când îi porți cu tine prin cântece?

A: Am înțeles că, noi, oamenii, ne asemănăm mai mult decât credem. În ceea ce simțim, în povești, și oameni, în iubiri, visuri, în viață – iar muzica devine deseori doar un prilej de a ne regăsi. Cu noi înșine și unii cu alții.

I: Ce-ți aduce bucurie și ce te întristează? Când ai râs ultima oară din toată inima?

A: Îmi aduc bucurie libertatea, liniștea și iubirea. Mă întristează tristețea, ura, răutatea și nedreptatea. Cât despre râs, am norocul că îmi împart viața cu oameni care știu să-mi aducă cele mai mari zâmbete, în fiecare zi. Deci, azi am râs ultima oară din toată inima.

I: Împărtășește-mi un moment din viață în care, deși ți-a fost teamă, ai îndrăznit, ai avut curaj? Cum ai reușit să faci acel pas înainte, chiar dacă nu știai cu certitudine încotro te va duce?

A: Cred că a alege să investești fiecare zi în ceea ce iubești să faci – cu speranța că poate va crește într-un drum lung, cât pentru o viață – e, în sine, o alegere zilnică care cere mult curaj. Curaj și pași mulți, mulți dintre ei făcuți fără certitudinea direcției în care te vor duce sau fără garanția că drumul va fi ușor (și, de cele mai multe ori, nu e ușor și nici nu cred că trebuie să fie).

De fiecare dată când mă prinde teama sau tot felul de nesiguranțe, îmi spun doar să nu mă opresc, la fel cum spune și piesa care poartă același nume.

„1% în fiecare zi tot înseamnă un pas înainte”

I: Cum te simți în pragul concertului de la Electric Castle? Cum crezi că mesajele și emoțiile din piesele tale se vor împleti cu energia festivalului și a oamenilor care-l compun?

A: Electric Castle a fost încă de la începuturi un vis pe care l-am purtat mereu în gând, dar pe care n-am avut curaj să-l împart cu voce tare. Ca orice dorință pe care ți-o pui la fiecare geană căzută și n-o spui nimănui, ca să fii sigur că se va întâmpla într-o zi.

Acum că se întâmplă, sunt doar foarte, foarte fericită și excited. E un mare milestone în călătoria mea prin cântec și poate chiar un semn că drumul e cel bun. Cu aceeași bucurie venim în familie mare, cu toată trupa. Vom avea și un invitat foarteee special și promitem să fie cu mult dans, zâmbete și povești, pentru prima dată la Electric Castle.

Așa că dacă sunteți duminică, 20 Iulie, la Electric Castle, vă dăm întâlnire la Backyard Stage de la 15:00. Hai cu noi. 🙂

I: Noi, cei care te ascultăm, știm cum se simte un concert de-ale tale. Pentru tine cum e?

A: Concertele live se află în lista celor mai mari fericiri pe care le trăiesc în muzică. Aș zice chiar că se bat pentru primul loc. E locul în care mă simt cel mai bine și unde totul se simte firesc.

I: Cum au fost zilele petrecute la munte ca să compui? Ce-ai simțit, cu ce gânduri ai plecat de-acolo? Ce ți-a rămas în suflet?

A: Am decis să plec câteva zile la munte singură să scriu și să compun, în mare parte pentru că simțeam că am nevoie de timp doar eu cu mine și cu muzica. Mi-a fost liniște, iar acele câteva zile m-au învățat, poate mai clar ca niciodată, cât de mult contează să-mi dau timp cu mine, din când în când.

I: Știu că fiecare proces de creație e unic și intim. Povestește-mi cum e al tău, cum îl simți, cu ce începi mai întâi (versuri, muzică).

A: De cele mai multe ori, totul pleacă de la chitară. Când găsesc o progresie care îmi place și mă face să simt ceva, încep să mă joc cu versurile. După ce conturez succint muzica, strofele, refrenul, rămâne doar un fel de joacă, ca un puzzle în care cuvintele sunt piesele, iar eu trebuie să le așez în ordinea potrivită pentru a întregi povestea. Uneori știu clar despre ce vreau să scriu, alteori descopăr abia la final. Încerc să nu forțez nimic, dacă ceva nu merge, îmi dau timp și revin cu o minte mai limpede.

I: Cum lucrezi la a fi mai blândă cu tine?

A: E un exercițiu zilnic, însă, ca orice lucru pe care vrei cu adevărat să-l schimbi sau să-l crești, cred că are nevoie de răbdare și de practică. Și 1% în fiecare zi tot înseamnă un pas înainte, încerc să nu uit asta.

I: În „Se aude” vorbești despre construirea unei „case noi” prin iubire și visare, un loc unde „nu cresc nepăsări”. Ce înseamnă pentru tine să construiești un astfel de spațiu în viața ta și să ai grijă ca acesta să fie plin de căldură și atenție?

A: Cred că, mai devreme sau mai târziu, viața te aduce în punctul în care înțelegi că înainte de orice și de oricine, trebuie să ai tu grijă de tine. „Se aude” e despre iubire, dar și despre spațiul acela construit cu grijă, cu drag și cu visare, unde nu cresc nepăsări, și care, de cele mai multe ori, începe chiar cu tine.

I: De ce ți-e dor când ți-e dor?

A: De libertatea pe care o simțeam când eram copil și dor de liniște.

Toate fotografiile fac parte din arhiva Andrei Andriucă.