Nu mai știu exact când i-am descoperit, dar mi-e limpede că m-am îndrăgostit de muzica lor. De melanjul ăsta frumos de poezie, libertate și poftă de viață pe care EYEDROPS îl emană. La spectacolul „Oamenii Dreptății” de la Cluj m-am bucurat de ei live și mi-am spus că trebuie să pun la cale un interviu. Nu doar pentru muzică, ci și pentru felul în care reușesc să cânte despre viață.

EYEDROPS înseamnă „picături pentru al treilea ochi”. Spun despre ei înșiși că sunt „visători pragmatici, melancolici progresiști, introverți gălăgioși” și, oricât de paradoxal ar suna, exact asta sunt. Concertele lor sunt locuri unde energia și introspecția coexistă firesc. Iar sinceritatea lor e molipsitoare, fie că e vorba de melancolia din versuri, energia din ritmuri sau de atmosfera intimă de la fiecare concert.

I-am descusut pe membrii trupei de doruri, învățăminte, frici și visuri și mi-au răspuns fără ocolișuri, cu inima deschisă. Am vorbit despre muzică, dar mai ales despre ce-i dincolo de ea.

Musai să dai play aici înainte să savurezi acest interviu:

„Pentru mine albumul „VIU” a însemnat momentul în care am pășit în trupă, bucuria de a ne cunoaște și de a lucra împreună.”

Izabella: Ce ați învățat despre voi în anii petrecuți împreună?

Paul: O să spun o banalitate, însă am învățat că experiențele pe care le avem pe drum contează infinit mai mult decât rezultatul. Toată povestea asta cu trupa este până la urmă povestea unui proces de devenire, care nu se încheie niciodată.

I: Albumul „Viu” e ca un prieten care te scutură de rutină și îți dă poftă de necunoscut. Ce experiențe personale sau colective v-au dus înspre aceste teme?

Paul: Cred că e vorba pur si simplu despre felul nostru de a fi: fugim întotdeauna de rutină și obișnuință. Cu VIU ne-am propus să ajungem în zone necunoscute, să încercăm sonorități mult mai crude decât până acum, și să ieșim din melancolia și nostalgia în care ne cufundasem cu albumul anterior. VIU este o îmbrățișare completă a vieții, cu tot ce are ea de aruncat înspre noi. El coincide cu conștientizarea faptului că, așa cum am spus și mai sus, nu destinația contează, ci bucuria luptelor pe care le duci pe drum: cele mai multe dintre ele, chiar cu tine însuți.

I: Ce ai învățat despre tine în timpul procesului de a crea albumul „Viu”?

Paul: Am învățat să mă arunc, să pregătesc mai puțin și să las loc momentului să își pună amprenta pe ceea ce fac. VIU este primul album pentru care nu am avut scris mai niciun vers atunci când am început să lucrăm la el. Mi-am dat seama, odată ajuns în studio, că nu apucasem nici măcar să pun pe foaie versurile pieselor. Ele au apărut de la sine, la sala de repetiții.

Radu: Să fiu cu gândul mai mult la material în sine și la bucuria de a transforma în sunet acele emoții și gânduri decât la felul în care va fi perceput.

Răzvan: Pentru mine albumul „VIU” a însemnat momentul în care am pășit în trupă, bucuria de a ne cunoaște și de a lucra împreună, de a împărtăși și dezvolta ideile în sala de repetiții și de a descoperi ce înseamnă Eyedrops în întruparea actuală.

„Fără să îți dai voie să fii vulnerabil nu ai cum să creezi.”

I: Dacă ai putea alege un singur lucru pe care publicul să-l ia cu el după ce ascultă albumul „Viu” sau participă la un concert Eyedrops, care ar fi acela și de ce?

Paul: Curaj. Curajul de a merge fix în direcția care te sperie cel mai tare. Fiindcă doar acolo vei afla lucruri noi.

Răzvan: Vinilul.

I: Paul menționa într-un interviu anterior că inspirația vine din atenție la ce vi se întâmplă și la cei din jur, și că lăsați „piesele să vină la voi”. Cum funcționează acest proces pentru fiecare dintre voi, individual, și apoi în dinamică de grup?

Paul: Păi, fix așa. Atunci când suntem laolaltă, vine fiecare cu felul lui de a fi și de a înțelege, iar împreună dăm naștere unui personaj colectiv care este cumva materializarea numitorului nostru comun. O strategie anume nu avem, e un proces organic care vine de la sine.

Radu: Albumul ăsta a fost cu mai puține idei aduse de acasă față de cel de dinainte. Mai degrabă a prins contur la sala de repetiții. Eu personal pot spune că am învățat să fiu mult mai atent la ideile colegilor, am învățat să renunț cu mult mai mare lejeritate la anumite pasaje care mi se păreau potrivite pe moment în detrimentul altora care avantajau mult mai bine piesa în context și să fac în așa fel încât să ajungem împreună la cel mai bun rezultat, care să servească trupa.

Răzvan: Cred că e important să fii dispus renunți la preconcepții, să ai mereu radarul pornit să poți reacționa sincer si spontan la ce vine-nspre tine din jur, muzical și nu doar.

I: Ce rol joacă prietenia și legăturile personale dintre voi în procesul creativ al trupei?

Paul: Unul chiar foarte mare. Suntem genul ăla de trupă în care viața personală și cea din proiect se cam confundă una cu alta. Asta e pe cât de benefic pe atât de obositor uneori, și chiar riscant. :))

I: Cum ați reușit să creați, în cadrul trupei, un spațiu sigur în care fiecare membru se simte confortabil să-și exprime vulnerabilitățile și să comunice deschis?

Paul: Cu alcool.

Radu: Și cu încredere. În cazul nostru, am putea spune una soră cu naivitatea, pentru că de când ne-am cunoscut am fost all in din punct de vedere emoțional, fără prea multe secrete. Asta, combinat cu ce a zis Paul, ajută mult să îți expui vulnerabilitățile și să le transformi într-o prietenie și mai solidă și, într-un final, în cântece.

I: Cât de importantă este vulnerabilitatea în muzica voastră?

Paul: Extrem de importantă. Fără să îți dai voie să fii vulnerabil nu ai cum să creezi. Nici măcar să construiești o baracă nu poți, darămite să faci muzică. Fără a fi vulnerabili am ajunge să cântăm, presupun, o muzică foarte “safe”, care nu ar spune nimic despre noi sau lume.

Răzvan: Dacă nu ești vulnerabil, nu ești sincer. Cine nu e sincer, lumea te vede.

„Una din cele mai mari împliniri personale este această trupă.”

I: Ce apreciezi la colegii din trupă?

Paul: În principal, faptul că mă suportă.

Radu: Încăpățânarea care întotdeauna ne ajută să evoluăm.

Răzvan: În principal, calitățile. Dar mai ales defectele, atunci cînd sunt recunoscute și depășite.

I: Cum e pentru voi experiența de a fi pe drum, de a interacționa direct cu publicul în diferite orașe?

Paul: Este de departe cea mai frumoasă experiență dintre toate pe care le avem. Este chiar motivul pentru care ne-am apucat de muzică. Pentru că asta contează: să îți cânți muzica celor care au nevoie de ea, să încerci să ajungi și la cei care nici n-aveau măcar habar că au nevoie de tine, și să înveți despre tine cât mai multe în tot timpul ăsta. Iar dincolo de bucuria de a cânta, mai este și bucuria de a descoperi țara asta, care este o minune.

I: Ce rol crezi că au artiștii în a ne face mai empatici și mai solidari unii cu ceilalți?

Paul: Unul major. Mă uit la mine și îmi dau seama că sunt în mare parte rezultatul experiențelor culturale pe care le-am avut. Oameni ca John Lennon, spre exemplu, au devenit arhetipuri de la care am preluat cu toții în timp. Cred că fără muzică, concepte ca pacea, iubirea sau empatia ar permea mult mai puțin societatea.

Răzvan: Cred că asemeni religiei, muzica are forța de a aduna laolaltă oameni care trăiesc și împart o experiență colectivă. Fie că se întâmplă în cadrul unui concert sau individual, ajungi să aparții unui grup cu care rezonezi și simți la fel, uniți de muzică și valori comune.

I: Care e atitudinea ta în fața dificultăților vieții? Cu ce te-ai confruntat de-a lungul anilor și cum ai trecut de ele?

Paul: În general, problemele mă fac curios și mă energizează. Când dau de greu știu că urmează să cresc, să învăț, să îmi mai împing un pic limitele. Oricând mi-a fost bine pentru prea mult timp, am sfârșit prin a mă tâmpi și a nu mai evolua deloc. Peste dificultăți am trecut fix așa: știind că trebuie să îmbrățișez situația cu care mă confrunt și să fiu atent la ea pentru a o rezolva cât mai repede.

I: Care a fost momentul în care ai simțit că o cădere te-a dus, de fapt, mai sus? Ce ai simțit că ai pierdut și ce ți-a adus ulterior?

Paul: Vai, s-a întâmplat de atâtea ori că n-aș putea extrage un exemplu anume. Cert este însă că atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum voiai tu, se întâmplă așa cum aveai de fapt nevoie. În general. Universul știe mai bine ca noi unde avem de ajuns. Și ne spune. Noi trebuie doar să ascultăm și să avem încredere.

Radu: Ce întrebare frumoasă! Ironic, prin 2019 când încă eram destul de mic, ieșisem din proiectul în care activam înainte și mă întrebam cum e posibil ca asta să fi fost tot. Un an mai târziu am intrat în EYEDROPS și pot spune că una din cele mai mari împliniri personale este această trupă cu care am reușit să facem mai multe lucruri decât mi-aș fi imaginat într-un timp atât de scurt.

Răzvan: Mă regăsesc în răspunsul lui Radu, gândul m-a dus fix la aceeași situație prin care am trecut si eu, ieșind din proiectul anterior doar pentru a intra în Eyedrops câteva luni mai târziu.

I: Care-i relația ta cu frica?

Paul: Nu prea am nici o relație cu frica, ne-am certat acum ceva timp și nu ne mai vorbim. Cât despre eșec, judecata altora și altele asemenea, astea sunt niște concepte care capătă valoare dar dacă le-o conferi tu. Conștientizând cât de ușor îți este ție să îi judeci pe alții și cât de lipsit de consecințe este de fapt acest proces, îți dai seama cât de puțin contează și judecata altora la adresa ta.

Radu: Cred că s-a speriat de pandemie.

Răzvan: Cum era aia? Aa, să nu-ți fe frică de lucrurile pe care nu le poți controla.

„Sunt două lucruri pe care trebuie să le faci. Unul este să nu te oprești, iar celălalt să continui.”

I: Când te lovește pe tine, ca artist, sentimentul că ai fi un impostor, că nu meriți locul pe care îl ai – cum te lupți, ce faci ca să depășești?

Paul: Impostori suntem toți. Nimeni nu se simte adult, nimeni nu se simte îndreptățit, nimeni nu a fost numit de vreun for superior „artist” sau orice altceva. Cu toții facem atât cât putem și nu există sau nu ar trebui să existe nicio autoritate care să reglementeze ce înseamnă să fii, spre exemplu, artist.

Răzvan: Uneori, când vezi reacțiile și aprecierea oamenilor față de ceea ce faci, precum și tot ce-ți aduce viața de artist te gândești că poate nu meriți tot ce ți se întîmplă, sentimentul de impostură însă se transformă ușor, ușor în gratitudine.

I: În ce fel ți se pare că, uneori, viața ajunge să ne trăiască pe noi în loc să fim noi cei care o trăim cu adevărat?

Paul: Societatea, mai ales cea modernă, pretinde de la noi atenție și conformare totală. Chiar și curentul „fii tu însuți” este acum o modă, oamenii construiesc acest „sine” pe care apoi îl expun ostentativ. Și spun „construiesc” fiindcă fix asta se întâmplă: cei mai mulți se construiesc din materiale cumpărate, străine lor, în loc să descopere ceea ce era deja acolo.

Radu: Simțeam asta mult mai tare în perioada în care am îmbinat viața la birou cu viața din dubă. În momentul în care am luat o decizie fermă, am simțit că am început să o recâștig. Sunt frumoase ambele dacă îți place ce faci, dar la un moment dat devine copleșitor și e ori una, ori alta. Dar la modul general, indiferent de context și de greutăți, cred că din când în când ar trebui să ne dăm cu toții cu niște apă rece pe față și să ne aducem aminte că totuși, cantitatea de „mâine” e una cât se poate de finită.

I: Ce te „mișcă” pe tine, ca artist și ca om, în prezent?

Paul: Necunoscutul, întrebările fără răspuns și câinii.

I: Ce le-ai transmite muzicienilor care abia încep o carieră în această industrie și nu au curajul necesar de a se lansa în competiția continuă cu greii muzicii care sunt prezenți la mai toate festivalurile mari din țară?

Paul: Le-aș spune că nu există nicio competiție, și că dacă ai un loc al tău, el este doar al tău și nimeni nu ți-l poate lua, la fel cum nici tu nu poți lua locul altuia.

Radu: Aș adăuga că nu trebuie să renunți ușor dacă munca ta nu se bucură de succes imediat. Am trăit-o și pe propria piele și am fost curios și de poveștile multor colegi de breaslă, unii cu ștate mult mai vechi în domeniu. De multe ori, ceva ce pare că a apărut peste noapte (pentru că de abia atunci a devenit vizibil), are mulți ani de încercări, de muncă, de eșec și de perseverență în spate.

Răzvan: Frank Zappa a zis-o destul de bine: „Sunt două lucruri pe care trebuie să le faci. Unul este să nu te oprești, iar celălalt să continui”. Asta, și să încerce să fie un om bun înainte de a fi un bun muzician.

I: De ce ți-e dor când ți-e dor?

Paul: Mai nou, îmi este dor de dor. Mai ales de când am fugit de oraș și m-am mutat la deal, am reușit să mă ancorez atât de adânc în prezent și în bucuria de a trăi aici, acum, încât chiar nu mai am timp de dor. Dorul s-a transformat în recunoștință. Pentru că tot ce nu mai este azi, m-a adus aici.

Răzvan: De a urca din nou pe scenă, imediat ce am coborât de pe ea.

Toate fotografiile fac parte din arhiva trupei EYEDROPS și mi-au fost oferite de către Radu Burcea, membru al trupei.