Recent am fost la spectacolul Așa spune Zarathustra la REACTOR de creație și experiment. Mi-a plăcut mult, așa că mi-a venit firesc în minte ideea de a-i lansa o invitație pentru interviu lui Radu Dogaru, actorul din acest one-man show.

Radu este actor și muzician, prezent atât pe scena Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj, cât și pe scena independentă, la Reactor de creație și experiment. La Teatrul Național, apare în producții recente, printre care: Un altfel di Harap-Alb, Ghilgameș și Întâmplări din irealitatea imediată. Pe lângă Așa spune Zarastrustra, la REACTOR face parte din distribuție într-una dintre cele mai noi premiere ale teatrului – Răscoala, un musical după Rebreanu, unde semnează și piesa „Cine-aș fi putut să fiu”.

Îmi place modul în care Radu se raportează la muncă și teatru. Mai rar vezi un actor care spune pe șleau că teatrul nu e terapie sau magie, ci meșteșug, responsabilitate și luciditate. Interviul cu Radu sparge puțin „aura” din jurul artei și vorbește despre profesionalism, vulnerabilitate și ce înseamnă să fii pe bune prezent pe scenă.

„Eu nu mă vindec prin teatru, decât în măsura în care orice meșteșugar se vindecă prin meșteșugul lui”

Izabella: Acum câțiva ani spuneai că faci teatru pentru că acolo nu te mai gândești la moarte sau probleme, ci pur și simplu trăiești. Cum s-a schimbat sau dezvoltat relația ta cu teatrul în ultimii ani?

Radu: Relația mea cu teatrul este mult mai „tranzacțională” acum, mai cinstită. Fac asta pentru că asta știu să fac. Problemele mele și mortalitatea mea nu au legătură cu teatrul meu decât prin faptul că sunt ale mele. Asta sigur că este o resursă valoroasă pe plan performativ, dar eu nu mă vindec prin teatru, decât în măsura în care orice meșteșugar se vindecă prin meșteșugul lui. Nu știu ce prostii vorbeam acum câțiva ani și mă irită norul vag de cvasi-sacralitate obosită care înconjoară de multe ori arta și artiștii. Nu vreau să sporesc acest nor.

Izabella: Când începi construcția unui personaj, ce cauți și ce contează cel mai mult pentru tine în proces? Cât din construcţia asta e efort individual şi cât e colaborare cu regizorul?

Radu: Dacă vorbim de teatrul convențional, inițial e foarte important să caut să înțeleg ce vrea să facă regizorul/regizoarea. Să înțeleg regulile jocului. O să-mi permit acum o serie de mari vorbe: personajul nu există decât pe hârtie. Doar eu exist. Rolul sunt eu făcând ceva. Cum fac acel ceva este tărâmul unde se găsește majoritatea muncii mele artistice. Ca să fac ceva trebuie să înțeleg ce trebuie făcut. Bineînțeles că pentru actor a face e mai important decât a înțelege, câteodată se nasc lucruri frumoase din neînțelegere, dar nu-mi place loteria asta. Acum câțiva ani am lucrat la „Dă-te din soare”, un spectacol scris de Alexa Băcanu și regizat de Leta Popescu. Îmi e foarte drag și acum spectacolul ăla, deși cred că nici până acum nu i-am înțeles regulile jocului.

Vorbind mai serios, indiferent ce fel de teatru aș face, sunt două lucruri mari și late pe care încerc să le fac. Primul este să reușesc cât mai repede să-mi trezesc dispoziția de joc, să îmi conving sinele că merită să consumăm resurse pentru ceva aparent nefolositor. Al doilea este să reușesc să stau pe canapea în timpii liberi fără să mă stimulez, să stau pur și simplu să mă gândesc. Nu e vorba de statul pe gânduri ăla greu de secol 19, ci de lăsat mintea să huzurească.

Izabella: Ce crezi că ai primit din familia ta, dincolo de sprijin, și te ajută azi în meseria pe care o practici?

Radu: Cred că am primit încrederea că merit să am idei. Toată lumea merită să aibă idei, dar nu toată lumea are încrederea că merită să aibă.

Izabella: Ce înseamnă pentru tine profesionalismul în teatru? Cum îl definești azi și cum se traduce el în munca ta de zi cu zi și în felul în care lucrezi cu tine și cu ceilalți?

Radu: Dincolo de spectrul foarte larg de perspective asupra teatrului, a ce înseamnă și cum se face, cred că există niște parametri universali atunci când vorbim de igiena profesională. În primul rând, ca în orice muncă de echipă, sunt lucrurile care țin de respectul și grija față de ceilalți, apoi sunt lucrurile care țin de meserie: cultivarea atenției prelungite, capacitatea de a aborda diferite metode de lucru, luciditatea și așa mai departe.

Cel mai clar semn de lipsă de profesionalism pentru mine este când procesul teatral este luat drept fenomen ezoteric. Când în locul în care ar trebui să stea metoda, stă o scremere ceremonială a sinelui, o consolare a lipsei prin ambiguitate.

„Îmi place responsabilitatea de a fi singur pe scenă”

Izabella: Într-un interviu despre „Așa spune Zarathustra” ai spus că te preocupă să găsești o voce/o cale de a face teatru care merită ascultată. Cum ai simțit că se concretizează asta în spectacol, când ești singur pe scenă?

Radu: Ce se întâmplă în „Așa spune Zarathustra” e un soi de teatru pe care l-aș mai încerca, din care am învățat multe. Îmi place responsabilitatea de a fi singur pe scenă, eu sunt de vină pentru tot ce poate merge rău.

În general mă preocupă cum poate fi înrămată teatralitatea, cum pot fi folosite mijloacele de chestionare infinită ale postmodernismului pentru a crea o pilulă acceptabilă estetic prin care să fie livrat pateticul. Cred că asta este una dintre funcțiile importante ale artei, aceea de a găsi forme potrivite sensibilităților vremurilor de a livra pateticul. Oamenii simt mult și complex. E important să nu rămânem izolați în vina de a simți, iar arta e prima care trebuie să valideze firea asta a noastră.

Izabella: Ce ai descoperit despre tine, ca om și profesionist, din experiența de a duce singur un spectacol cap-coadă? Ce riscuri ți-ai asumat în acest spectacol?

Radu: Legat de riscuri, m-am temut că există posibilitatea să încep să compensez prin diferite șiretlicuri actoricești în situația în care aș simți ca spectacolul este prea ermetic pentru public, până acum nu s-a întâmplat.

Legat de ce am descoperit o să încep spunând că încerc să fiu mereu prezent pentru partenerii de scenă, să fiu pe fază dacă ceva merge prost și trebuie salvat sau peticit. Lucrând singur am înțeles că pot să încerc să mă port la fel de blând și frumos cu mine cum încerc să mă port cu partenerii de scenă. Sigur, asta poate fi o revelație tardivă la 30 de ani, dar cam aici sunt.

Izabella: „Așa spune Zarathustra” e un one-man show în care publicul compune un puzzle din imagini și povestiri fragmentate. Ce i-ai spune unei persoane care încă nu e hotărâtă dacă să meargă la spectacol? Ce crezi că are de transmis spectacolul publicului român?

Radu: Spectacolul nu e adresat publicului român. Nici nu cred că știu ce înseamnă asta. Faptul că ar putea exista persoane care stau pe gânduri dacă să vină sau nu mă bucură, înseamnă că ceva le-a atras atenția. Le-aș spune: hai!

Izabella: În spectacol apar imagini foarte puternice ca metaforă a modului în care societatea ne modelează sau te limitează. Cum ai lucrat cu acest material simbolic și ce impact are asupra ta ca om? E ceva ce ai descoperit despre tine în acest spectacol?

Radu: Răbdarea, am descoperit răbdarea pe scenă. E minunat să lucrezi cu oameni care au încredere în tine. La proiectul ăsta m-am bucurat din plin atât de încrederea creatorului acestui spectacol Çağlar Yiğitoğulları, cât și de încrederea celor de la REACTOR de creație și experiment. Am lucrat foarte rapid, Çağlar a venit cu temele făcute și eu am simțit foarte repede ce vrea să facă. Pe durata proiectului am avut aceeași minte.

„Muzica este poate singura activitate spirituală pe care o practic”

Izabella: Ce-ți oferă muzica, ca experiență artistică și emoțională, pe care teatrul nu ți-o poate da? Cum se diferențiază pentru tine modul în care creezi și explorezi în muzică față de teatru?

Radu: Muzica este un limbaj care nu poate fi greșit. Pentru mine este poate singura activitate spirituală pe care o practic. Spirituală în sensul căutărilor ăstora pe care le-a practicat mereu omenirea în fel și chip încercând ascuțirea identității prin diluarea ei în tot ce există (mă simt foarte Pleșu după răspunsul ăsta :)), dar mă consolez cu faptul că, spre deosebire de mine, domnu Pleșu nu are prieteni care i-ar răspunde la un asemenea discurs cu „hai că m-ai rupt la patină” sau alte chestii și mai spirituale).

Muzica e foarte importantă pentru mine pentru că am învățat singur muzică, iar înțelegerea mea asupra muzicii, precară dar particulară, îmi este congruentă cu devenirea identitară.

Izabella: Diferă experiența de actor în teatrul de stat față de sectorul independent? În ce fel se schimbă libertatea ta artistică?

Radu: Sunt privilegiat să lucrez și la stat și în independent și să mă bucur de lucrurile bune din ambele scene. Nu simt ca mi se schimbă libertatea artistică, ce simt este ca sectorul independent are un public al lui mai clar și o misiune mai specifică.

Izabella: Mulți oameni merg la teatrele naționale aproape din inerție sau din obișnuință. Cum ar putea teatrele independente să câștige mai multă vizibilitate și atenție din partea publicului?

Radu: Cred că e foarte greu să schimbi paradigma pe cont propriu. Teatrul și funcția lui în societate nu pot fi schimbate doar ele în sine. E vorba de cum se desfășoară întreg sistemul societal. Oamenii nu consumă artă când își drămuiesc banii cu atenție de la o lună la alta sau de la o zi la alta. Avantajul teatrului e că mereu a avut și încă are reflexe populare, spre deosebire de alte arte ale spectacolului precum baletul sau opera care sunt exclusiv de sorginte burgheză.

Problema nu e că se face artă de amorul artei, l’art pour l’art (cum zice ar zice domnu Pleșu) sau că teatrul poate fi câteodată doar divertisment. Problema e că, în lumina capitalismului, arta de dragul artei și teatrul ca divertisment au umbre tragice și funcții seci. Nu sunt în măsură să vorbesc despre ce ar trebui să facă artiștii independenți, dar cunosc mulți și știu că depun o muncă titanică atât artistic, cât și administrativ. Încurajez pe toată lumea să consume arta artiștilor independenți.

„Vremurile ne împing la o responsabilitate artistică și discursivă mai mare”

Izabella: Cum te raportezi la responsabilitate pe scenă și în profesie azi? Dar la momentele în care simți că nu ești la nivelul așteptărilor tale?

Radu: De-a lungul timpului au existat mici compromisuri pe care le-am făcut în raport cu perspectiva mea asupra responsabilității discursului unui spectacol. Cred că vremurile ne împing la o responsabilitate artistică și discursivă mai mare în general.

Sigur că sunt seri în care sunt mai jos decât în altele. E firesc, nu pierd prea mult gând din cauza asta. Dacă energia și atenția sunt la cote optime, performanța nu poate scădea sub o anumită limită de bun simț, iar nivelul de atenție și energie poate fi foarte bine regulat prin disciplină. Există capcana în care actorul joacă teatru pentru el însuși încercând să se emoționeze și apoi se autoevaluează în funcție de asta. Este o eroare.

Izabella: Cum vezi teatrul românesc azi?

Radu: Teatrul românesc adică teatrul făcut de români sau teatrul din România? O să mă refer la teatrul din România. În ciuda faptului care se vede cu ochiul liber că aleșii noștri nu dau doi lei pe cultură, cred că sunt multe lucruri bune care se întâmplă și mă bucur real când văd sau aud despre succesele colegilor din toată țara. Mă inspiră curajul și mă frustrează când pentru unii contează mai mult părerea breslei decât oamenii pentru care e făcut teatrul.

Izabella: Trăim în bule sociale, culturale, informaționale. Cum crezi că teatrul și arta în general pot contribui, concret și real, la deschiderea unui dialog și la apropierea oamenilor?

Radu: Trăim în bule dintotdeauna, sigur că digitalizarea bulelor ne face mai siguri pe ele. „Sunt mai mulți oameni care cred ca mine decât credeam, deci trebuie că am dreptate”.

Izabella: Te-ai gândit vreodată să intri în rolul regizorului, ți-ar plăcea?

Radu: Deocamdată nu.

Toate fotografiile fac parte din arhiva personală a lui Radu.