Pe Ramona o urmăresc de mult timp. Îmi place mult felul în care vorbește despre cărți, citit, viață, modul firesc și uman în care își împărtășește opiniile și argumentele pe care le aduce asupra subiectelor despre care vorbește în mediul online. Citesc cu drag și ce scrie pe Substack și mă bucur nespus că a acceptat acest interviu.

Am vorbit despre lucruri care dor, despre maternitate, feminitate, scris, lectură, dar și despre munca invizibilă a femeilor, misoginism și societatea patriarhală. Am ajuns, inevitabil, și la comunitatea pe care o crește în jurul cărților.

Privind înapoi la începuturile tale în online, îți amintești momentul în care ai simțit că vocea ta ajunge la mulți oameni? S-a schimbat ceva în felul în care scrii și postezi?

Cred că s-a schimbat destul de mult. Știu că la început nu eram nici consistentă, nici consecventă. Nu doar că nu aveam niciun plan, dar nici nu mă gândeam că o să fac conținut – pur și simplu postam despre lucrurile care-mi plăceau și se întâmpla ca acestea să fie cărțile.

De când spațiul acesta a devenit o comunitate, cred că s-a schimbat mult modul în care creez – fiecare are semnătura sa, își face planuri de conținut, încerci să te mulezi pe mediul în care creezi. Ce s-a schimbat în mod special nu e faptul că sunt mai precaută cu ce postez, ci mă gândesc de mai multe ori dacă ce urmează să aduc comunității e suficient de interesant. Nu reușesc mereu să determin asta.

Ești prezentă în multe medii (Substack, podcast, rețele de socializare, evenimente). Cum simți responsabilitatea de a fi o voce în spațiul public literar?

Nu pot avea un răspuns unidirecțional, ci mai degrabă l-aș putea mula contextual. Responsabilitatea asta însă nu mi se pare apăsătoare – poate și pentru că îi dau aceeași formă pe care o am, în principiu, și în viața de zi cu zi. Asta nu înseamnă că nu vor exista situații de neînțelegere – primul lucru pe care trebuie să-l ai în vedere e că nu toată lumea o să te placă și nu toți vor fi de acord cu tine. Pentru mine a venit și cu o mai multă atenție la anumite lucruri pe care poate altfel nici nu le luam în considerare.

Cum arată, concret, drumul unui text de la prima schiță până la momentul în care simți că îl poți lăsa din mână și îl poți publica? Ce nu lipsește din procesul tău?

Poate că orice scriitor are doi dușmani: să scrie primul draft și să nu moară de rușine citindu-l. În cazul meu, să nu mă plictisesc de moarte când revin la text. E deja o reușită dacă am putut duce la bun sfârșit ceva. Dacă textul și persistă timpului și autocriticii, deja e fabulos. Altfel, lucrurile sunt extrem de particulare și nu am o direcție generală pentru textele pe care le scriu.

La proză lucrurile arată diferit pentru mine, mi-e într-un fel greu să mai revin la o proză scurtă dacă nu am reușit să-i dau o formă oarecum completă de la prima mână – în schimb la poezie pot petrece luni de zile pe o poezie și s-o schimb până la refuz sau s-o dichisesc. La proză scurtă mai degrabă mă apuc de altceva decât să lucrez pe un schelet cu care nu mai rezonez.

Ai crescut într-un mediu profund sexist, înconjurată de munca invizibilă a femeilor. Cum vezi astăzi lucrurile: ce s-a schimbat în felul tău de a privi lumea din acest punct de vedere și ce te revoltă încă?

Mediul în care am crescut mi-a modelat mult percepția asupra vieții – evident, cum ni se întâmplă tuturor. Mi-a oferit și o portiță către o furie lucrativă, deci poate ar trebui să fiu recunoscătoare. M-a marcat teribil nu doar munca invizibilă a femeilor, ci și narațiunea unora dintre aceste femei cu privire la sine și la lumea înconjurătoare. Am văzut femei deștepte și puternice dezintegrându-se în societatea patriarhală din cauza vocilor care le-au diminuat existențele treptat, aproape sistematic.

Mă revoltă încă faptul că toate acestea se văd încă și la generațiile noi – că, deși unele lucruri s-au schimbat, pare că ne creștem copiii încă cu narative toxice (atât pentru fete cât și pentru băieți). Nu o să mă prefac că înțeleg atât de bine suferința masculină în ceea ce privește normele rigide ale societății, așa că o să vorbesc despre cele pe care le știu la prima mână.

Am crescut auzind că sunt mai puțin decât un băiat doar pentru că sunt fată și am dezvoltat un misoginism internalizat pe care cu greu l-am identificat. Și mă revoltă și îndurerează asta încă pentru că nicio fată n-ar trebui să copilărească dorindu-și să fie băiat doar pentru a accesa privilegiul societății.

Simți că lipsește ceva din felul în care literatura română vorbește despre a fi mamă? Ce ți-ar plăcea să existe mai mult?

Cred că a început să se vorbească mai mult despre greutățile maternității – și despre faptul că e normal să ceri ajutor, că e normal să fii epuizată când nu dormi, de exemplu. Societatea este însă în continuare foarte dură, atât față de femeile care sunt mame, cât și față de cele care aleg activ să nu fie mame.

Îmi doresc în acest punct ca pur și simplu să fim mai oneste și să vorbim mai des despre provocările maternității, cu multiplele sale fațete. Și să normalizăm ideea că acest discurs nu înseamnă că nu îți iubești copiii. E o formă de gaslighting până la urmă – suntem reduse la tăcere pentru a ne proteja copiii. Copiii trebuie protejați, dar nu de faptul că mamele vor spune că maternitatea este o experiență dificilă. Suntem datoare de asemenea fiicelor noastre și fetelor mai tinere decât noi să le oferim o narativă corectă și adevărată, nu aceleași minciuni care ne-au fost servite nouă și pe care le-am crezut orbește.

În ce aspecte ale vieții simți că reușești să schimbi ceva din mersul vechi al lucrurilor și unde te surprinzi făcând exact ce ți-ai promis că nu vei face?

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să fac și să spun lucruri pe care le spunea și făcea mama mea în copilărie. Eu mereu am zis că nu o să fac și nu o să zic lucrurile acelea, dar iată că ciclul continuă. Mi-am dat însă seama că nu sunt lucruri grave, mai degrabă frici cultivate minuțios și care au rămas într-o formă negativă cu mine. Foarte puține lucruri sunt atât de grave și decisive, așa că nu mă consumă foarte tare perspectiva. Iar în ceea ce privește schimbarea, nu știu cât de mult suntem capabili să ne schimbăm. Toate problemele importante care-mi trec acum prin cap îmi treceau prin cap și când aveam treișpe ani, chiar dacă în forme mai simpliste.

În „Fete bune. Fete cuminți” apar fete și femei foarte diferite. Când ai ales aceste voci, ce te-a interesat mai mult? Diversitatea experiențelor, să urmărești câteva teme fixe care te obsedează sau altceva?

Spuneam la un moment dat că am avut nevoie de pretexte pentru a scrie niște scene și așa am creat niște personaje – asta e în continuare adevărat. În sensul în care atunci când scriu o proză scurtă, mai întâi am un detaliu, o scenă.

De pildă, într-una din proze o fată gătește mai multe lucruri și se gândește la relația cu mama ei care-i comentează greutatea și la o relație eșuată cu un tip mai degrabă ratat. Și în acest timp scoate niște aripioare de pui bine rumenite de la cuptor – eu de la aripioarele astea am plecat, știam că vreau să scriu scena în care sfârâie grăsimea când sunt scoase din cuptor și de acolo am creat o fată care face față vieții prin această plăcere culinară.

Când am început să-mi dau seama că am o carte, că e un volum despre fete, am ales mai intenționat anumite experiențe. Dar, din nou, toate pleacă de la scene banale din viață, detalii uneori (aparent) neimportante.

Cum reușești să fii atât de organizată și disciplinată? Ai și perioade în care lucrurile nu ies așa cum ai plănuit? Cum le traversezi?

Le traversez asumând o atitudine opusă lui totul sau nimic. Am fost multă vreme cu totul sau nimic în majoritatea aspectelor vieții mele, fiind o perfecționistă eșuată (adică cineva care vrea să fie perfecționistă, simte nevoia să fie, dar nu reușește niciodată să facă nici pe jumătate din ce proiectează).

Când m-am eliberat de această gândire (și sincer a fost o eliberare), a devenit mai ușoară viața mea și am început practic să fac lucruri. Cât despre organizare și disciplină – e vorba despre un efort constant pe care l-am făcut timp de câțiva ani. Acum mi-e mult mai ușor.

În calitate de coordonatoare a colecției de poezie contemporană Amaterasu, ce criterii contează atunci când alegi un manuscris? La ce ar trebui să fie atentă o persoană care se gândește să publice un volum de poezii?

Vreau să fiu sinceră cu tine, așa că îți voi spune că alegerea e totuși subiectivă. Există anumite criterii de selecție, dar acestea sunt strict legate de modul în care percep eu manuscrisul. De aceea voi fi mai atrasă de cărți care explorează teme pe care le găsesc eu interesante – și care sunt scrise nu într-un stil cu care să rezonez, ci care să-și respecte propria narativă. Să mă convingă, chiar dacă e o tehnică pe care eu n-aș aplica-o.

Sunt niște lucruri de bază aici care au legătură cu modul de manipulare al limbajului și imaginilor, dacă poezia e ancorată în contemporaneitate și are ritm sau e mai degrabă clasică, cu rimă. Cred că e foarte greu să scrii poezie cu rimă bună azi, iar pe mine asta din păcate nu mă convinge. Și, nu în ultimul rând, atunci când deschid un potențial volum, să mă gândesc că aș citi așa ceva, dacă aș deschide cartea asta într-o librărie, aș vrea s-o duc la capăt.

S-ar putea ca aceste două lucruri să fie bifate, dar cartea să nu fie totuși gata – și aici mă gândesc dacă autorul sau autoarea poate să lucreze textul. Pentru că editarea presupune un feedback prelungit și o negociere, în niciun caz o impunere de schimbare/modelare. Toată editarea trebuie făcută de fapt de autor/autoare, eu pot oferi sugestii și pot semnala lucruri din afara textului. Și dacă simt că acest lucru se poate întâmpla, dacă există chimie între noi și putem comunica pe text, atunci lucrurile deja sunt foarte clare.

Programele tale de lectură au devenit un obicei comun al comunității tale. Ce crezi că e mai valoros pentru cei care te urmăresc?

Nu știu să îți răspund, cred că fiecare ar avea un comentariu diferit la asta. Pot spune ce e important pentru mine: să reușesc să-i țin de mână pe cei care au nevoie de o lectură împreună, de un program sau de o constanță a lecturii. Sper să-i ajut acolo unde au nevoie sau, în caz contrar, să le ofer un spațiu de relaxare/distracție/discuție/plăcere.

Cum reușești să păstrezi scrisul ca spațiu personal atunci când mare parte din munca ta înseamnă, practic, să fii cu nasul în literatură? Ai limite care te ajută să nu se transforme totul într-un job?

Nu prea am, eu amestec un pic prea mult viața personală cu cea profesională. Poate și pentru că scrisul e de fapt o muncă – și atunci nu văd nimic sufocant în ideea că trebuie să muncesc atât pentru scris cât și pentru lecturile mele. Nu se simte ca o povară. Ce se întâmplă e să fiu din când în când epuizată pentru că-mi pun prea mult pe farfurie. Dacă am petrecut o zi citind manuscrise și apoi îmi petrec orele „libere” scriind și citind, devin extenuată și ineficientă. Apoi o iau de la capăt.

Ce ai învățat despre scriitori și despre procesul lor creativ din experiența ta cu Perfect Contemporan? Și ce se mai aude despre proiect – cum îl vezi evoluând?

În februarie reluăm episoadele la podcast, cu aceeași apariție bilunară. Anul acesta va fi unul de cotitură în această privință – îmi consumă mult timp, energie, muncă și resurse financiare, așadar nu știu dacă-l voi mai putea duce mult timp. Încă nu știu cum vor arăta lucrurile, dar este posibil să fie ultimul an de Perfect Contemporan.

Ce am învățat despre scriitori? Niciun lucru general, ceea ce ador, fiecare își face treaba în felul său și asta trebuie să ne ofere speranță – nu trebuie să fii într-un anumit fel pentru a putea scrie.

Cum vezi situația pieței de carte și ce putem face fiecare dintre noi pentru a sprijini literatura română contemporană și librăriile mici?

În primul rând să citim. Să cumpărăm atunci când putem. Și să vorbim despre ceea ce citim, să-i încurajăm și pe alții s-o facă și să susținem cum putem cultura. Lucruri de altfel banale, dar care cred că ajută să ținem lucrurile în viață.

Când te gândești la viitor, peste 10–15 ani, ce ți-ar plăcea să găsești într-o carte scrisă de o poetă tânără?

Mi-ar plăcea să citesc o carte atât de lipsită de experiența într-o lume patriarhală încât să mi se pară frivolă. Să spun, băi, pe vremea mea era sufocant, ce-i asta? Mi-ar plăcea mult.

De ce ți-e dor când ți-e dor?

E o întrebare un pic prea vagă pentru mine – în primul rând și pentru că eu trăiesc în prezent cu o proiectare obsesivă spre viitor. Trecutul mă interesează mai mult în sens productiv (ce pot să fac cu el în scris, de exemplu). Asta și pentru că am o memorie selectivă și extrem de inoperantă. În același sens, nu mi-am permis niciodată să-mi fie dor extrem de ceva din trecut, iar acum deja sunt ușor insensibilă la asta. Primele dăți din ceva, de exemplu, îmi creează nostalgie și dor, dar nu există nimic care să mă intereseze suficient în direcția asta (nu la fel de mult cum mă interesează ce trăiesc acum).

Sigur că mi-e dor de o groază de chestii care nu mai există, fiica mea când era bebeluș, să stau pe forumuri, să fiu adolescentă și să văd Nana pentru prima oară, telefonul meu Nokia cu tastatură qwerty 🙂 … Dar astea dispar imediat din capul meu.

© foto cover: Cristian Șuțu