Anul trecut a ajuns și la mine volumul „UNFINISHED Love Stories”. Recunosc, l-am citit pe nerăsuflate, e o carte care îți rămâne în minte și în suflet mult timp, tocmai prin felul sincer în care îți face cunoștință cu fragmente din viața unor oameni care au avut curajul să-și aștearnă poveștile despre iubire în scris.
„Dincolo de toate formele pe care le ia iubirea, oamenii vor în primul rând să nu se simtă singuri”, spune Dona Georgia, directorul de comunicare al proiectului. Nicoleta Rădăcină, editorul UNFINISHED Love Stories, explică faptul că ideea nu a fost doar să adune texte despre iubire, ci să creeze un spațiu în care oamenii să se poată privi mai atent pe ei înșiși și relațiile lor. Din sutele de povești primite a rezultat o imagine colectivă a felului în care iubim azi, cu vulnerabilități, contradicții și revelații.
UNFINISHED Love Stories este un proiect editorial al EIDOS Foundation, construit în jurul ideii că poveștile reale despre iubire pot funcționa ca spațiu de reflecție, vindecare și conexiune. Inspirat de rubrica „Modern Love” a The New York Times, proiectul adună confesiuni despre relații, absențe, legături de familie sau prietenii esențiale, transformând experiențe personale în puncte de întâlnire între oameni care, de multe ori, nu se cunosc, dar se recunosc în aceleași întrebări.
Dona: Proiectul ăsta era pe orbita ecosistemului UNFINISHED de multă vreme. Încă din 2017, când a venit prima dată în festival Daniel Jones, editorul rubricii Modern Love din The New York Times, am știut cu toții că Love Stories va deveni la un moment dat o platformă editorială dedicată poveștilor reale de iubire.
Apoi, din 2022, am testat, tot sub îndrumarea lui Daniel Jones, apetitul comunității noastre de a-și împărtăși propriile povești. Iar surpriza a fost pe măsură: sute de povești trimise, conversații deschise și oneste despre ce am învățat despre iubire și de la cine, despre ce ne-a rămas din relații, despre absențe care ne-au format la fel de mult ca prezențele. Timp de trei ani, am avut acest pop-up în festival – UNFINISHED LOVE STORIES – în care am dat voce celor mai puternice povești reale cu ajutorul lui Daniel, comunității noastre și a unor actori profesioniști.
Apoi, în 2024, am lansat unfinishedlove.ro – locul care a devenit casă pentru 130 de povești despre iubire în toate formele ei: iubiri romantice, dar și legături de familie, prietenii esențiale, iubiri pentru bunici, frați sau prieteni, ba chiar și iubiri care nu s-au concretizat niciodată.
Cât despre „de ce acum”? Aș putea să spun că UNFINISHED LOVE STORIES a apărut exact când oamenii aveau cea mai mare nevoie de un spațiu sigur în care să spună lucruri pe care poate nu le-au rostit niciodată cu voce tare, dar nu ar fi neapărat adevărat. Pur și simplu așa s-a întâmplat, idea a stat la incubat îndeajuns de mult timp cât să găsim resursele și energia să o rostogolim. Nu a fost un “acum” mai potrivit decât altul.
Nicoleta: La început, focusul nostru nu era atât de mult pe cum vorbim despre iubire, cât pe faptul că avem mare nevoie, măcar din când în când, să facem un pas în spate de la toată avalanșa de știri globale tragice și algoritmi care ne dresează și micesc atenția ca să respirăm un pic și să ne întoarcem privirea și spre interior. Spre relațiile cu cei din jur și mai ales cu noi înșine.
Am pornit din convingerea că iubirea – în termenul ei cel mai larg și generos, înțeleasă poate ca prezență și conexiune – e cu adevărat motorul care poate schimba lumea gest cu gest, care stă la baza solidarității de care avem tot mai multă nevoie.
Nicoleta: Cel mai descurajant lucru pe care ți-l poți spune înainte să scrii e „cine sunt eu să povestesc asta?” Ești singurul care poate. Nimeni altcineva nu a trăit exact ce ai trăit tu, în contextul în care l-ai trăit. Dar înțeleg dilema. Mai ales că, atunci când scrii despre iubire, scrii aproape inevitabil și despre altcineva. Și e firesc să te întrebi cum va ateriza asta, dacă îl vei răni, dacă va suna nedrept. Și aș zice că tocmai îngrijorarea asta e de fapt un semn foarte bun. Înseamnă că ești un om căruia îi pasă. Tocmai de-aia ar trebui să scrii.
Ce trebuie să știi e că nu îți cerem să fii obiectiv, ci să-ți spui povestea abia atunci când s-a așezat complet în tine, când i-ai învățat lecțiile. Pentru că nu ne dorim nici să înfrumusețezi lucrurile, nici să-ți folosești scriitura ca să te răzbuni sau, din contră, să pui pe cineva pe un piedestal. Ne dorim povești umane în care autorul e prezent, vulnerabil și deschis să lase întâmplările să vorbească în locul (pre)judecăților.
Suntem conștienți că amintirile noastre sunt deseori diferite. Însă și ale tale sunt la fel de reale ca ale celui despre care scrii. Atâta vreme cât nu denaturezi intenționat, versiunea ta e legitimă și noi te ajutăm să o scoți în lume fără să lezezi pe cineva. Iar dacă există persoane pe care vrei să le protejezi, putem schimba numele, cu condiția să spunem asta transparent cititorului.
Când primim povești delicate – despre abuzuri, relații toxice – vorbim deschis cu autorii despre toate scenariile care ar putea apărea post-publicare. Interesul nostru nu este să publicăm povești șocante sau „virale” cu orice preț. Ci să creăm un spațiu sigur atât pentru autor, cât și pentru cei care citesc. De aceea, uneori întrebăm direct autorul dacă e sigur că vrea să continue cu publicarea. Au existat cazuri în care procesul editorial s-a oprit acolo și credem că a fost for the better.
Deci dacă stai cu o poveste în cap de săptămâni și tot amâni, acesta e semnul că merită scrisă.
Nicoleta: Oho, sper să pot răspunde fără s-o dau în psihologie de Instagram haha. Judecând după poveștile pe care le primim, cu siguranță ne mințim mai ales în ce acceptăm de la ceilalți. Acceptăm lipsă de comunicare, inconsistență, acceptăm să trăim cu speranța că omul din fața noastră își va atinge potențialul, chiar dacă comportamentul lui / ei ne dă alte semne, acceptăm firimituri deși noi oferim porții îndestulătoare.
Iar toate acestea par să vină din credința că noi nu merităm ceva mai bun. Și că iubirea trebuie să fie „intensă” ca să fie „romantică” – așa cum ne-a învățat Hollywoodul.
Abonează-te la Coolturalist și primești de două ori pe lună noutăți din artă și cultură, interviuri cu artiști, recomandări de ce să mai vezi, citești, încerci și alte bunătăți pe care-i mai bine să le descoperi tu.
Nicoleta: Sunt două tipuri de „responsabilități”. Ca editor, în funcție de cum explici de ce pui anumite întrebări, de ce ai nevoie de anumite informații, cum întrebi efectiv, cât context dai, cum editezi cuvintele deja scrise de autor – poți să-l apropii pe om de scris sau să-l îndepărtezi pe vecie. Poți să-i arăți că povestea lui contează și poți să-i validezi experiența sau poți să-i lași un gust amar, de piuliță într-o mașinărie cu texte scoase pe bandă, „conform politicii editoriale”. Asta-i responsabilitatea față de autor – un om care nu te cunoaște, dar a venit spre tine cu încredere și deschidere și un suflet pe tavă, cum ar veni.
Apoi e responsabilitatea față de poveste, pentru că miza e să scoți la lumină cea mai bună și cea mai dreaptă formă a ei, fără să grăbești finaluri sau concluzii atunci când poate nici n-au fost trase încă, o formă care poate chiar să-i aline pe alți oameni care n-ar fi luat în considerare niciodată să-și spună propria poveste. Și, astfel, se simt văzuți.
Nicoleta: Cartea UNFINISHED Love Stories I ne-a arătat și mai clar că am publicat un mix de povești extrem de fidel ADN-ul UNFINISHED Love Stories și că e poate cea mai valoroasă carte de vizită a noastră. Poți citi despre dragostea de mamă și valențele ei, datorită poveștilor scrise de mame, dar și de fiice, poți citi despre ce înseamnă să te regăsești pe tine într-o prietenie sau după un accident, poți citi despre iubiri ca-n filme și iubiri care bat filmele.
În plus, faptul că le-am ilustrat în premieră a dublat, practic, numărul poveștilor. Pentru că felul în care interpretează un ilustrator e, în sine, o mărturie, o poveste de iubire. În plus, pentru mine a fost tare important faptul că acești autori și-au văzut trăirile pe hârtie. E un lucru mai rar azi, când toți am migrat spre propriul nostru colț de internet sau de agendă, unde poate că ne-am creat propriile insule. Aici, pe platformă, și mai departe, în carte, s-a creat o comunitate curatoriată de diversitatea valențelor de iubire în sine.
Nicoleta: Eu personal cred că am învățat să mă uit la tot prin lentila relațiilor cu ceilalți și cu noi înșine. Glumeam în echipă că, uneori, mă simt ca o urmașă a lui Esther Perel care vede în orice o ocazie să mai facă o corelație cu felul nostru de-a fi în relații. Datorită UNFINISHED Love Stories am ajuns să cred că iubirea – sau lipsa ei – ne influențează până în cele mai adânci straturi ale ființei noastre, chiar și la muncă și în felul în care alegem să ne afișăm în lume.
Dona: Din papucii de comunicator, am văzut ce putere magnetică are un astfel de proiect. Nu știu dacă e așa pentru că are și componenta asta terapeutică sau pentru că ne pricepem noi :))), dar oamenii s-au coagulat rapid în jurul proiectului. Am avut două ediții de UNFINISHED LOVE LIVE fully booked înainte să anunțăm invitații, oamenii au vorbit deschis și onest despre relațiile lor și s-au simțit în siguranță să împărtășească cu comunitatea poveștile lor vulnerabile.
Și cred că asta am învățat cel mai clar: că, dincolo de toate formele pe care le ia iubirea, oamenii vor în primul rând să nu se simtă singuri. Vor să știe că cineva a mai trecut pe acolo, că cineva a mai simțit așa, că nu sunt ei „ciudați” pentru ce poartă în piept. Iar când le dai spațiul să spună povestea, descoperi că vulnerabilitatea nu sperie, ci apropie.
Nicoleta: E o legătură directă și ai zis foarte bine „refugiu”, pentru că această lipsă ne predispune întocmai să căutăm acei oameni care ne pot ajuta să recreăm dinamica din copilărie, care seamănă cu un „refugiu”, dar de fapt ne predispune la repetarea unor adaptări pe care le-am învățat ca să „supraviețuim”. Tocmai din cauza asta rămânem în relații care nu ne fac bine, dar se simt „familiare”. Cei mai mult oameni care ne scriu ajung la o concluzie similară după ce parcurg un drum la cunoașterii de sine, învață aceste lucruri despre ei și simt să scrie – și ca să încheie un ciclu. Autosabotaj sau Dureri fantomă sunt doar două exemple de astfel de povești.
Nicoleta: Aș zice că ce se repetă cel mai mult este tiparul iubirii „moștenite”, învățate acasă, din cum am fost noi iubiți de ai noștri sau din felul în care i-am văzut pe ei manifestând iubirea. Aceasta ar fi un exemplu. Sau aceasta, care o spune cu subiect și predicat.
Nicoleta: Cred că într-un fel îi ascultăm pe ceilalți înainte să ne vină nouă rândul să vorbim și suntem foarte anxioși la gândul ăsta, și cu totul altfel ascultăm poveștile lor – mai ales când acestea sunt scrise și ne lasă spațiu să respirăm, să răsuflăm, să ne minunăm sau chiar să plângem la revelațiile pe care le produc în noi. Și datorită acestui fapt cred foarte tare în puterea poveștilor personale de a-i însoți pe ceilalți în propriile căutări. E un spațiu între stimul și răspuns pe care poveștile adevărate îl creează și e unul generos, care te lasă să-l vezi așa cum e el, dar te și reflectă ca o oglindă.
Nicoleta: Absolut. Pentru că e ca și cum cineva – un străin, în definitiv – spune ce îl doare fără te învinuiască, fără să-ți ceară ceva, fără te arate cu degetul. Dar tu recunoști dinamica. Și poate începi să gândești lucrurile și dintr-o altă perspectivă, care nu-i a ta. Și nici a partenerului cu care te simți, poate, într-o „competiție”. În plus, cu cât o poveste este mai detaliată, concretă, personală, cu atât mai mult ea devine universală și funcționează ca un instrument de schimbare pentru ceilalți.
Nicoleta: Cred că mulți oameni apelează la scris ca la un instrument terapeutic, pentru că vor să dea afară ce se întâmplă în ei, pentru că se simt, poate, neînțeleși. Iar necunoscuții nu judecă. În plus, pe ei nu-i poți răni. Căci multe dintre poveștile de pe UNFINISHED Love Stories sunt despre cei mai apropiați – despre influența lor, despre sentimentele amestecate de iubire și confuzie, de înțelegere pentru faptul că doar atât au știut și dezamăgire că nu au știut mai bine.
Nicoleta: Da, e și miza noastră centrală: să-i ajutăm pe oameni, prin poveștile pe care le publicăm, să se simtă mai puțin singuri. Să vadă că nu sunt greșiți, că dilemele lor sunt împărtășite și de alți oameni, că există și alte căi. Cred că una dintre cele mai grele singurătăți este singurătatea din propriul cap. Atunci când te simți neînțeles, când simți că nu aparții de niciun trib. Iar UNFINISHED Love Stories încearcă să creeze o comunitate care îți face loc fără să insiste, doar arătându-ți mai multe opțiuni în caz că vrei să încerci încă o dată; poate altfel, de data asta.
Nicoleta: Ne-ar plăcea foarte tare să ajungem să culegem povești de iubire în sens larg de la oamenii care, cel mai probabil, n-au cum să afle de noi acum, pentru că nu existăm în „mainstream” sau în „offline”. Oameni trecuți de 50 de ani pe lângă care trecem zi de zi pentru că sunt acei lucrători esențiali din magazine, poate sunt florărese, poate sunt vatmani, poate sunt paznici, poate sunt profesori de chimie care ies curând la pensie.
Apoi ne-ar plăcea foarte tare să adunăm, în cadrul unor evenimente restrânse, autorii textelor și cititorii lor, la seri de lectură cu muzică, cu vin, cu discuții. Să scoatem textele de pe site și să le punem chiar în centrul comunității, citite chiar de cei care le-au trăit. Și multe altele, dar poate se întâmplă și le păstrăm sub titlul de surpriză.
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.
