Să scrii o carte nu-i treabă ușoară. Să scrii un roman care prinde cititorul de la primele pagini, îl tulbură și îl provoacă așa cum reușește Larisa Marin în romanul de debut Să nu uiți! e un proiect amplu, uneori anevoios, care cere atât imaginație, cât și curajul de a coborî în cele mai nebănuite cotloane ale minții umane și de a rămâne acolo până când povestea își găsește singură drumul spre lumină.

Pe Larisa, vocea din spatele PrintreCarti.ro și autoarea rubricii „Nostalgii” din Jurnalul de sâmbătă, o cunosc din echipa Jurnalului, acolo unde ne-am întâlnit pentru prima dată în calitate de colege de redacție. De aceea, bucuria de a o vedea debutând cu un thriller psihologic publicat la Editura Zupia se amestecă firesc cu admirația pentru curajul ei de a-și întinde aripile, de a păși în necunoscut și de a nu se opri la prima rafală de vânt.

Acest interviu este o discuție despre cum se naște o poveste cu suspans, despre îndoieli și perseverență, despre ce înseamnă să publici o primă carte în România și despre felul în care, uneori, cea mai mare dovadă de curaj este să scoți la lumină paginile pe care le-ai ținut ani la rând doar pentru tine.

Cum a început proiectul „Să nu uiți!” și ce te-a inspirat să scrii o poveste cu suspans psihologic? Care-i rădăcina acestui roman?

S-a aprins în mine ca o scânteie, aș spune. Visul de a scrie o carte viețuia în mine de ani buni, dar curajul nu era destul și abandonam proiectul după ce-l începeam. S-a schimbat ceva după ce am participat la lansarea unui roman al lui Alex Michelides, Furia. Autorul spunea atunci că a scris ani la rând cu gândul că nimeni nu o să-i citească manuscrisele vreodată. Același gând îl aveam și eu, iar determinarea lui a fost contagioasă. Mi-aduc aminte că fix în seara aia, după eveniment, am ajuns acasă și am scris primele pagini. A fost cumva eliberator. Cineva mai simțise îndoielile pe care le aveam și eu și reușise să le depășească. Asta m-a motivat și așa am început să scriu Să nu uiți!.

Cum ai construit personajul Luz? Ce te-a fascinat cel mai mult la ideea unei femei obsedate de trecerea timpului?

Luz este o variantă a mea la bătrânețe (sper să nu ajung totuși într-un centru psihiatric).

Ideea a venit de la o pancartă văzută pe stradă, sincer. Era o reclamă la un centru pentru bătrâni, iar doamna de pe afiș era cochetă și, cumva, nepotrivită pentru acel rol – dacă pot spune așa. Am ales ideea trecerii timpului tocmai pentru că și pe mine mă obsedează cumva. Nu-s genul care nu recunoaște câți ani are (nu am așa de mulți oricum), dar am trecut prin diverse etape de-a lungul timpului și mi se întâmplă des să-mi doresc să fiu în alt loc decât în cel în care mă aflu sau mi-ar plăcea să mă proiectez în viitor, să văd ce mai meșteresc peste 10 ani. Sunt, pe de altă parte, opusă lui Luz: ea căuta să-și amintească trecutul, eu aș vrea să anticipez viitorul.

Ce rol joacă suspansul și incertitudinea în dezvoltarea poveștii? Ai vrut ca cititorul să rămână mereu în suspans?

Da, țelul a fost acesta: să țin cititorul în suspans până la ultima pagină. Mi-aduc aminte, am spus-o și într-un interviu pentru Dialog la Fix, că citeam și reciteam, și-mi dădeam seama că încurcasem ițele prea tare și nu vedeam cale de a le descurca. Câțiva dintre oamenii mei cei mai apropiați au citit toate versiunile cărții (vreo zece) și, dacă i-ai chestiona, ți-ar răspunde că i-am presat constant cu întrebarea: e suficient suspans acolo?; te convinge să citești mai departe?. Acum, după ce am primit și feedback-ul publicului larg, se pare că am reușit să creez atmosfera dorită.

Ce a însemnat pentru tine să publici prima carte și cum ai simțit reacția publicului?

Oh, a fost o călătorie lungă și foarte emoționantă. Cumva, consumatoare de energie. M-a bucurat și m-a surprins reacția publicului. Nu mă așteptam ca romanul să ajungă la atât de mulți oameni. Aveam eu bula mea de cunoscuți și credeam că Să nu uiți! nu îi va depăși granițele. Încă primesc mesaje de la cititori, fotografii cu cartea găsită prin târgurile de carte din țară. Nu poate decât să mă bucure și să mă motiveze să mai scriu.

Care a fost cel mai dificil aspect al procesului de publicare pentru tine: scrierea, corectarea, găsirea unei edituri sau promovarea cărții?

Mai întâi a fost scrierea. Am pendulat între atâtea variante și, de fiecare dată, simțeam că niciuna nu este potrivită pentru scos în fața publicului. Apoi, peste corectură am trecut repejor și cu brio, mi-au fost de ajutor prietenii, cu ochiul lor critic, și domnul Lucian Zup, de la editură. Promovarea a venit mai târziu, după Bookfest (altă surpriză pe care nu o anticipasem) și m-a ajutat să ajung la o masă mai mare de oameni din domenii diferite.

Ce rol are promovarea în succesul unei cărți debutante și cum te-ai implicat tu în promovarea „Să nu uiți!”?

Promovarea e importantă, mai ales dacă vrei să scoți profit din manuscrisul tău. Eu nu am publicat cu ideea de a scoate bani din asta. A fost mai mult un proiect de suflet și mi-am dorit ca Luz, eroina mea, să ajungă la public. E drept că am luat legătura cu câțiva creatori de conținut și am promovat cartea pe platformele sociale. M-au ajutat și cei de la editură, au scos volumul în târg, să zic așa – la târgurile de carte de prin țară.

Cartea a fost disponibilă pe site-ul editurii, pe site-ul anticariatului la care lucrez și la mine. Nu am tipărit nici extrem de multe exemplare ca să nu le pot epuiza. Primele 50 s-au vândut numaidecât, în special în rândul comunității mele de pe instagram/facebook.

Cum îți împarți timpul între activitatea de editor/copywriter și cea de scriitoare?

Oh, timpul, timpul e aliatul și dușmanul meu – aici a ieșit Luz la suprafață. Trebuie să menționez că lucrez full-time în costumer-care, sunt vocea din spatele PrintreCarti.ro. Totodată, scriu recenzii de carte și sunt editor la rubrica Nostalgii, a Jurnalului de sâmbătă. Colaborez și cu As Cultural, din Iași și, de curând, mi-au fost acceptate articolele și-n revista Proezia.

Ei bine, reușesc să le îmbin cumva, am zile în care nu scriu deloc, zile în care lucrez la mai multe articole simultan. Lucrez mai bine zi-lumină, deci venirea iernii nu prea mi-e de ajutor.

Ce înseamnă pentru tine „să scrii cu sufletul” și cum ai reușit să menții această conexiune profundă cu scrisul?

Scriu ca să pot respira, îmi place să spun des asta. Scriu dintotdeauna. La început în jurnale, apoi am scris o vreme proză scurtă care zace și acum în laptop. Scriu în drum spre muncă, scriu în avioane, în trenuri, la amiază, la miezul nopții, iar scriul mi-e terapie, nu obligație. Nu scriu pentru că trebuie. Scriu pentru că simt prea mult și, dacă nu aștern, nu mă pot liniști, nu pot funcționa normal.

Referitor la fraza asta să scrii cu sufletul – nu cred că pot scrie decât așa și, în fond, ce rost ar mai avea? Ca-n orice meserie, dacă nu pui suflet, e în zadar. Se spune că dacă faci ce îți place, nu vei munci o zi în viața ta. Eu îmbin munca de zi cu zi cu scriul și sper să vină ziua în care să pot trăi doar din pasiunea mea.

Care a fost cel mai mare act de curaj pe care l-ai avut în drumul spre publicarea lui „Să nu uiți!”?

Oh, cel mai mare act de curaj a fost scrierea manuscrisului.

Apoi, am avut câteva săptămâni în care m-am gândit dacă vreau ca acesta să ajungă la public, dar nu fiindcă mă temeam de judecată, ci pentru că era o parte din mine. Știi, atunci când pui punct unui proiect în care ai investit mult emoțional, simți că se rupe ceva, e greu să te desprinzi de el.

Acum, referitor la public, aici e o discuție lungă. Cumva, fiecare autor se bucură de aprecierea publicului. Ce mi se pare mie greșit este să te alimentezi cu asta. Vor veni, de-a lungul timpului, și critici și păreri contradictorii. E bine să știm, noi autorii, că acestea nu sunt despre noi. Sunt așteptările publicului la cărțile noastre. Dar un manuscris nu poate fi reușit dacă autorul îl scrie pentru public și nu pentru el însuși. Eu cred că trebuie să îți placă ție, ca și creator, mai întâi ceea ce scrii și, abia apoi, să oferi munca ta celorlalți.

Am avut zece variante de Să nu uiți! și am simțit că ultima este cea mai bună. Mai întâi pentru mine, apoi pentru public. Dacă aș da timpul înapoi, aș alege-o tot pe aceasta.

Cum ai ajuns să publici prima carte? Ai trimis manuscrisul la mai multe edituri?

Am trimis manuscriul la mai multe edituri, da. A fost o muncă migăloasă și extenuantă, dar a meritat. Am primit răspuns afirmativ de la patru edituri, dar la Zupia am găsit tot sprijinul de care aveam nevoie la acel moment (nu știam nimic despre tot acest proces și aveam o mie de îndoieli).

Ce sfaturi ai pentru debutanți care își doresc să publice, dar nu știu pe ce drum să meargă?

Să creadă în munca lor și să nu se lase descurajați. Să înceapă cu o editură mică la început și să nu își piardă speranța dacă primesc multe refuzuri. Uite, autoarea seriei Harry Potter are o poveste incredibilă despre succes construită din nimic, doar ambiție și perseverență.

Dacă au fost refuzați de vreo editură, le-aș spune să mai încerce. Ce farmec ar mai avea dacă totul ar fi simplu în viață? Pentru ce am mai lupta dacă totul s-ar putea obține ușor și imediat? Sunt autori cunoscuți, cu bestsellere publicate în zeci de țări, care au avut parte de refuzuri repetate. Am dat-o deja exemplu pe J.K. Rowling. Ar mai fi și Tolkien, Sylvia Plath, Stephen King.

Le-aș mai spune să nu se aștepte la minuni și să nu creadă că se vor îmbogăți de pe urma publicării unuia sau a mai multor cărți. În fond, marele Dostoievski a murit sărac lipit deși a oferit lumii lucrări ca Frații Karamazov sau Crimă și pedeapsă. Meseria de scriitor aduce, mai curând, împlinire sufletească decât financiară.

Cât de greu este să publici o carte în România ca debutant și ce obstacole ai întâmpinat? Ce criterii au editurile pentru a accepta un manuscris de debutant și cum ai procedat tu?

Nu mai e la fel de greu ca pe vremuri, însă a scăzut și calitatea cărților publicate. Astăzi poți să publici și în sistem de selfpublishing. Așadar, dacă ai o sumă frumușică de bani, poți publica chiar la o editură cunoscută, din primele 10 ale țării, dar îți primești manuscrisele acasă și te descurci cu promovarea. Criteriile sunt cam aceleași la toate editurile, dacă vorbim despre formatarea manuscrisului, despre corectitudinea gramaticală a textului, alegerea subiectului în concordanță cu profilul editurii).

Totuși, există o neîncredere a editurilor mari în textele scriitorilor aflați la început de drum – și asta vine, părerea mea, din frica lipsei de profit. E drept, un autor care își publică primul său roman nu o să aducă editurii aceleași încasări ca o traducere a unui roman deja cunoscut. Aici aș interveni și aș crea măcar o secțiune pentru debutanți sau o editură care să finanțeze măcar jumătate din costurile publicării unui nou-venit.

Eu am corectat singură textul, după care am început să trimit e-mailurile către editurile care publică acest gen de literatură. Am așteptat câteva săptămâni bune, am cântărit răspunsurile și am ales oferta care se potrivea cel mai bine cu ce așteptări aveam.

Ce ai învățat despre tine însăți din această experiență? Ai descoperit ceva nou despre tine ca persoană sau ca scriitoare?

Pe plan personal, am învățat că sunt mai curajoasă decât cred, că am o ambiție extraordinară și că, dacă îmi pun ceva în gând, nu mă opresc până nu se îndeplinește. Am câștigat mulți oameni de-a lungul acestui an, dar am și pierdut conexiuni care credeam că sunt pentru totdeauna. Nu aș spune că asta s-a petrecut din pricina acestui volum, dar cumva am fost mai implicată în scrierea lui decât în conservarea relațiilor sociale și, probabil, asta a afectat anumite legături.

Ca scriitoare, am învățat că toate poveștile au rolul lor și din fiecare pot face proiectul vieții mele, trebuie doar să cred îl el și să muncesc.

Poți să ne dezvălui ceva despre următorul proiect literar la care lucrezi?

Oh, încă nu știu cu exactitate care va vedea lumina tiparului mai întâi. Spun asta pentru că lucrez la mai multe cărți acum. Cel mai probabil, voi aduce în fața voastră o poveste despre abandon și strălucire, care are în prim plan o actriță. Dacă zeii editurilor mi se vor alătura, ar trebui să apară anul viitor, tot la Bookfest.

Lucrez și la un manuscris mai complex, care o are în prim plan pe Katia – o rusoaică autentică, care are de făcut niște alegeri complicate: să rămână parte a puterii din Rusia sau să își uite originile și să aleagă iubirea. Vezi tu, e complicat să alegi ce vrei să publici, ce vrei să arăți oamenilor, ce părți din tine sunt pregătite pentru a fi dezvăluite. Asta pentru că eu – nu știu dacă așa pățesc și ceilalți autori – mă identific cu toate aceste femei.

Ce îți dorești să realizezi în următorii ani din punct de vedere literar?

Am multe visuri și proiecte pe care vreau să le duc la bun sfârșit. Vreau să mai public câteva romane, dintre care unul în limba spaniolă. Cred că am mai spus-o cu alte ocazii, viața mea se împarte între română și spaniolă, limba mea de suflet. Ar fi o realizare extraordinară să-mi văd cartea publicată și în străinătate.

Sigur, aș vrea să existe mai multă deschidere în România pentru autorii aflați la început de drum. Poate niște emisiuni culturale, poate un program prin care să își poată promova romanele.

Cum vezi tu, în România, posibilitățile literaturii? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei de carte?

Fiindcă lucrez într-un anticariat, deci am contact cu piața de carte zilnic, pot spune că românii încă citesc. E drept, nu ne încadrăm la cititori avizi sau la consumatori de lectură pe pâine dimineața, la prânz și seara.

Problema este generația tânără în schimb, și nu vreau să sune ca o mustrare de genul pe vremea mea. Se publică foarte multă literatură slabă, iar tinerii nu mai au răbdare să citească clasici sau să citească în general. Nu au nici capacitatea de a distinge între calitate și cantitate. De exemplu, genul acesta dark romance a luat amploare și, deși sunt cărți de 500, 600 de pagini, sunt lipsite de conținut, au dialoguri sărace, scene sexuale din belșug. Azi avem totul la un click distanță, suntem stimulați vizual din prea multe părți, suntem conectați încontinuu la influenceri, la programe, la canale de media. Tot ce e greu, ne obosește. Tot ce conține emoție ne deprimă. Tocmai de asta nici poezia nu se mai citește în România la același nivel din trecut, pentru că transmite mesaje grele, care te determină să gândești, să cauți să pricepi ce a vrut să spună poetul. Cumva, aici aș încadra și răspunsul referitor la puncte tari și slabe ale industriei cărții: avem tehnologia și mediul propice să ne promovăm cărțile (Dostoievski nu avea Instagram, nu putea eticheta editura în postări, nu verifica reach-ul pe pagini, nu făcea bartere), dar nu avem capacitatea de a alege calitatea în detrimentul cantității.

Referitor la implicare. Când cred în ceva, mă implic total.

La job, de exemplu, îmi place ceea ce fac și caut să-mi fac munca cât pot de bine. Sunt deschisă la feedback, îmi recunosc greșelile și accept criticile. Nu vânez însă poziții de conducere, nu m-aș vedea vreodată vreo corporatistă stresată, care să alerge după deadline-uri și targeturi.

Nu sunt deloc o fire competitivă și nu pot face lucruri fără suflet.

Sunt Fecioară cu ascendent în Leu și asta explică multe. Sunt omul cu energia bună, așa zic cei care mă cunosc. Sunt fata cu glumele. Cineva îmi spunea de curând că, cine ajunge să mă cunoască, ori mă iubește, ori mă urăște – nu e cale de mijloc. Pot spune că nu caut niciodată să impresionez, să mă integrez, să încap în anumite cercuri. Simt conexiunea de la început, simt care sunt oamenii mei și îi aleg. Nu mi-aș putea ierta vreodată să fiu altcineva decât ceea ce sunt – cu bune și rele.

Spune-mi despre tine. Ce te emoționează, ce te enervează, ce te mișcă?

Uff, aș putea vorbi despre mine ore întregi, dar o fac rar. Uite, mulțumesc că mi-ai dat ocazia. Sunt o nostalgică incurabilă, o demodată cu acte-n regulă, care ascultă muzică veche, citește biografii, hoinărește prin magazine second-hand, nu se poate adapta la modernitatea asta sufocantă (dar fac eforturi). Mă emoționează prea multe – muzica, ochii mamei când ajung acasă, o fotografie din trecut, un film, lumânările aprinse în nopțile lungi. Nu prea mă enervez, dar dacă e ceva care mă supără ar fi dualitatea oamenilor și lipsa de modestie, aroganța gratuită.

Mă mișcă să observ trecerea timpului, îmbătrânirea alor mei. Mă mișcă poveștile despre curaj și vindecare, animalele salvate de pe stradă, relatările din război. Uite, ultima dată am plâns după ce am vizionat Ultima misiune a Viktoriei, un documentar despre jurnalista ucraineancă Viktoria Roșchina, care a murit într-o colonie rusească anul acesta. Am plâns și la Cravata Galbenă. Și la vestea morții lui Alain Delon. Și cred că mai găsesc câteva exemple, dar mă opresc, să nu cad drept o sensibilă. În societatea noastră actuală, să simți nu e un act de curaj, ba chiar pare o dovadă de lașitate.

De ce ți-e dor când ți-e dor?

Mi-e dor de teatru radiofonic, de scrisori desuete. Mi-e dor de vremuri fără mobil și internet. De verile din curtea buncii, de turte cu brânză coapte pe plită. De mersul la scăldat. De diafilmele proiectate pe peretele camerei în copilărie. De sticlele de sifon.

De tata, care a decedat când aveam vreo 5 ani și pe care nu mi-l mai amintesc prea bine. De doamna mea educatoare, care a pierdut lupta cu cancerul acum câțiva ani.

Mi-e dor de oameni calzi, fără măști, care au curajul să ofere o îmbrățișare unui străin. Oameni care aceeptă că au greșit și își cer scuze, oameni fără vanitate, lipsiți de aroganță.

Mi-e dor de vremuri în care nu se vorbea atât despre traume, depresii. Mi-e dor de o lume în care nu conta ce mașină conduci, cum îți este mobilată casa sau de la ce firmă ai poșeta. Mi-e dor de o lume în care femeile poartă rochii midi chiar și iarna, ruj roșu care se ia pe șervețel, paltoane lungi de lână și cizme cu toc. Mi-e dor de fețe nemachiate, fără botox, gene și ungii false.

Mi-e dor de bărbați eleganți, care știu să-și poarte ridurile și părul cărunt – îmbrăcați ca Alain Delon, care cumpără flori la prima întâlnire, deschid uși și spun sărut-mâna. De bărbați care **știu când să tacă și cum să iubească, care scriu poezii. De bărbați care nu se tem să plângă.

Mi-e dor de o epocă în care să simți era un act de normalitate.

Fotografiile fac parte din arhiva personală a Larisei.