Nu ești în măsură să vorbești despre asta. Asta mi-am spus la câteva zile după ce Dragoș mi-a lansat invitația de a face și eu o lucrare sau de a scrie ceva pentru expoziția Living with a bag, care va avea vernisajul la Cluj pe 11 septembrie 2026.

După ce m-am documentat și-am citit mărturii ale oamenilor din toată lumea care trăiesc cu stomă de mai că m-a bușit plânsul, am căpătat un pic mai mult curaj și am decis să pregătesc un colaj pornind de la această temă. Mi-am propus să ascult, să înțeleg și să încerc să transmit o emoție care să îndemne privitorii să asculte și să privească cu empatie spre ce înseamnă viața cu stomă.

Acesta cred că este unul dintre cele mai importante roluri ale artei: să vorbească despre lucrurile despre care nouă ne este dificil și pe care, din necunoaștere, obișnuim să le trecem cu vederea. Living with a Bag, organizată de echipa Să fiți cuminți, aduce în prim-plan viața persoanelor care trăiesc cu o stomă, rezultatul unei intervenții chirurgicale prin care se creează o deschidere în abdomen pentru eliminarea conținutului intestinal atunci când traseul natural al digestiei nu mai este funcțional.

Pornind de la mărturii reale reinterpretate prin lucrări de artă contemporană, expoziția ne invită să privim dincolo de dispozitivul medical și să stăm față în față cu povești despre adaptare, vulnerabilitate, demnitate și puterea de a merge mai departe. Expoziția își propune să deschidă un dialog asupra modului în care privim și relaționăm cu corpurile neconforme și transformările prin care acestea trec.

Doi dintre artiștii care iau parte la expoziție, Ana Huțanu și Vasile Alexandru Puchianu (Bmre), vorbesc despre responsabilitatea de a reprezenta experiențele altora, despre vulnerabilitate și despre felul în care arta poate schimba privirea noastră asupra unor realități pe care, de cele mai multe ori, alegem să nu le vedem.

Până pe 11 septembrie, când ne dăm întâlnire la vernisajul de la The Cosmic House, te invit să citești interviul de mai jos. Nu uita să-ți pui evenimentul în calendar. Ne vedem acolo?

Expoziția aduce în prim-plan o experiență care, de cele mai multe ori, rămâne ascunsă. Ce crezi că se pierde atunci când astfel de realități ale corpului și ale vieții nu sunt reprezentate în spațiul public sau în artă?

Ana Huțanu: Cred că se pierde foarte mult din empatia și apropierea dintre oameni în contextul vieții de zi cu zi, din afara galeriei. Arta funcționează ca un educator pentru privitor, deci are astfel responsabilitatea să arate, chiar mai des decât alte subiecte, pe cele despre care nu se vorbeşte, nu se ştie, sau care sunt trecute cu vederea pentru că sunt dificil de abordat.

Vasile Alexandru Puchianu (Bmre): Cred că e mult mai ușor să trăiești aceste realități atunci când simți că ai spațiul și libertatea să le împărtășești și când îți dai seama că nu ești singur. Arta și spațiul public pot oferi, printre altele, un astfel de cadru. Atunci când alegem să nu reprezentăm aceste experiențe, pierdem ocazia de a înțelege că, în multe privințe, semănăm mai mult decât am putea crede. Sentimentul acesta de apropiere și normalizarea experienței pot avea un impact vizibl pe termen lung. Desigur, la fel pot avea, pe de altă parte și lipsa lor.

Ai pornit dintr-o experiență personală sau ai intrat în universul acestei expoziții din papucii observatorului? Dacă vorbim despre a doua perspectivă, ai avut sentimentul că nu ești persoana potrivită să abordeze acest subiect? Te-ai confruntat cu un fel de sindrom al impostorului?

Ana Huțanu: Am intrat în universul acestei expoziții din perspectiva observatorului, fiind o tematică complet nouă pentru mine. A fost provocator inițial, pentru că am pornit totul de la zero. Cred că mi-a fost uşor să empatizez şi să mă pun în papucii unei persoane cu aceasta afecțiune, fiind una despre care nu e uşor nici să citeşti. Nu am simțit că nu aş fi persoana potrivită, pentru că, pentru a transmite un mesaj către public, ai nevoie şi de un intermediar – în cazul de față: artistul. Deci, citind testimoniale şi conectându-mă cu experiențele reale ale oamenilor, mi-am folosit abilitățile artistice pentru a face conexiunea dintre confesiunile oamenilor, lucrare şi public.

Vasile Alexandru Puchianu (Bmre): A fost mai degrabă o experiență văzută din „papucii observatorului”, de aici probabil și abordarea ceva mai fantezistă a temei în lucrări. Cu siguranță, sindromul impostorului nu m-a ocolit. De multe ori m-am întrebat dacă sunt în măsură să abordez o temă cu care nu am avut până acum contact direct și dacă perspectiva mea este una legitimă. În același timp, mi-am reamintit constant că nu încerc să vorbesc în locul celor care trec prin astfel de experiențe, ci doar să aduc aceste experințe în discuție. Faptul că intenția din spatele proiectului este una bună m-a ajutat să merg mai departe.

Unde se termină documentarea și unde începe responsabilitatea față de oamenii ale căror experiențe le transpui în artă?

Ana Huțanu: Responsibilitatea începe şi rămâne permanent, chiar şi după ce lucrarea e gata, pentru că, indirect reprezint o categorie de oameni, de la care, nu am primit de fapt nicio aprobare :). Aici cred că sunt salvată de interpretarea personală din punctul de vedere artistic a temei. Chiar dacă vorbesc despre alte persoane şi alte experiențe, vorbesc şi despre mine, simultan. Nu e posibil să exclud experiența proprie, care chiar dacă nu se leagă în mod direct, inevitabil se produc asocieri.

Vasile Alexandru Puchianu (Bmre): Cred că responsabilitatea începe în momentul în care alegi să aduci lucrurile din zona personală în spațiul public. Documentarea este, într-o anumită măsură, un proces personal, în care încerci să înțelegi și să te apropii de un subiect. Odată ce îl prezinți public, însă, e important să îți nuanțezi discursul și să fii atent la felul în care ceea ce creezi poate fi primit și interpretat de cei care au trecut prin astfel de experiențe.

Privind în urmă, cum te-a schimbat acest proces de creație? Există ceva ce înțelegi diferit astăzi despre corp, vulnerabilitate sau despre tine însuți?

Ana Huțanu: M-am documentat foarte mult şi cred ca asta a rămas cel mai mult cu mine, privind tematica bolii. M-am uitat peste fotografii pe care nu le-aş fi căutat niciodată intenționat, am citit confesiuni extrem de heartbreaking şi nu am cum să rămân pasivă la tot ce am aflat. Cred că, intrând în acest subiect, am început să simt frică. Am realizat că oricine poate fi victima acestei afecțiuni, inclusiv eu. Deci cred ca am rămas cu o apreciere mult mai puternică în suflet pentru viață, şi pentru fiecare clipă trăită în libertatea sănătății.

Vasile Alexandru Puchianu (Bmre): Sunt ceva mai deschis să vorbesc despre propriile vulnerabilități.

Care a fost cea mai dificilă alegere artistică pe care ai făcut-o în realizarea lucrării? Ce ai decis să arăți și ce ai ales, intenționat, să lași în afară?

Ana Huțanu: Nu consider că am avut alegeri dificile de făcut, în ciuda faptului că am folosit o tehnică mai nouă pentru mine, şi de asemenea experimentală – am cusut şervețele între ele, de mână, ca suport pentru pânză. Sincer, lucrarea a ieşit conform planului şi schiței inițiale, fapt care mă bucură.

Vasile Alexandru Puchianu (Bmre): Am avut multe idei, iar cel mai dificil mi-a fost să mă opresc la una singură și să o duc până la capăt. Toate porneau de la aceeași temă centrală, planeta ca organism care are nevoie de „stomă”. Am făcut schițele digital, iar multe dintre ele erau destul de complicat de transpus într-o lucrare fizică. În cele din urmă, am ales ideea care mi s-a părut cea mai potrivită ca mesaj și conținut dar, în același timp și cea mai accesibilă din punct de vedere tehnic.

Crezi că publicul este pregătit să privească un corp care nu se încadrează în standardele pe care societatea le-a creat? Sau ne este mai ușor să acceptăm aceste realități (atât de firești, de fapt) atunci când sunt mediate de artă?

Ana Huțanu: Desigur că este mult mai confortabil să acceptăm ceva dificil dacă este mediat de mediul artistic. O piesă de teatru tragică, chiar dacă ne întristează, ieşim din sala de spectacol şi ne prefacem că acele lucruri nu au cum să fie vreodată prezente în viața de zi cu zi. Când, de fapt, artiştii se inspiră majoritar din lumea reală, trăită şi experimentată. Cred că puțini sunt pregătiți să privească un corp “defect” din punctul de vedere al standardelor, dar este necesar să se rupă bariera dintre arta care nu te poate afecta pentru ca nu e în totalitatea “ reală” şi viața adevarată.

Vasile Alexandru Puchianu (Bmre): Da, cred că există un public din ce în ce mai deschis și mai matur, cel puțin în bula în care mă aflu eu. Sunt optimist și sper ca astfel de subiecte să devină din ce în ce mai firești, chiar dacă nu se va întâmpla imediat. Cu toții avem dificultăți cu care ne confruntăm, însă nu toți avem curajul sau contextul potrivit pentru a vorbi despre ele. Din fericire, arta poate creea un astfel de context și ne poate da o voce acestor realități ale noastre, oricât de tabuu ar fi.

Ce ai spera să simtă sau să înțeleagă cineva care ajunge în fața lucrării tale și explorează expoziția „Living with a Bag”?

Ana Huțanu: Mi-aş dori să se simtă mai deschis să înțeleagă şi să empatizeze mai uşor cu această boală, şi să se elibereze de repulsie şi prejudecăți.

Vasile Alexandru Puchianu (Bmre): Mi-ar plăcea să vadă o analogie între propriile vulnerabilități și cele ale planetei pe care o locuim. Problemele noastre, ca oameni, nu încep și nu se opresc odată cu noi; e important să ne reamintim că facem parte dintr-un ”ceva mai mare” și că acest ceva are nevoie constantă de grija noastră.

Ce i-ai spune unui om care trece (a trecut) printr-o astfel de experiență sau unui om care trăiește (a trăit) alături de o persoană care a trecut printr-o astfel de intervenție chirurgicală?

Ana Huțanu: Sincer, nu mă simt persoana potrivită să ofer sfaturi celor care se confruntă cu asemenea probleme, pentru ca nu am avut niciodată ceva similar de grav, deci suferința pe care o duce cineva într-un context de genul este cunoscută doar de el/ea, şi nu aş îndrăzni să-mi dau cu părerea. Cred doar că fiecare dintre noi avem o putere interioară uriaşă care, dacă e accesată, ne poate salva.

Vasile Alexandru Puchianu (Bmre): Nimeni nu merită să sufere și nimeni nu ar trebui să treacă prin astfel de experiențe simțindu-se singur. Merităm să fim auziți, înțeleși și, poate cel mai important, să putem vorbi despre ceea ce ni se întâmplă fără să ne fie rușine.