Ediția de azi e despre frumusețea care supraviețuiește între ruine, despre artiști și oameni care, prin ceea ce fac, ne reamintesc că ordinea, lumina și emoția pot fi regăsite oriunde: într-un tablou, într-o hală industrială sau într-o conversație autentică.

M-a răvășit cartea „Cât timp înfloresc lămâii”. Am citit-o cu un ghem de noduri în piept, uneori cu lacrimi cuibărite în colțul ochilor.

Și cu gândul că în bucățica mea de lume lucrurile se încadrează într-o normalitate pe care nu ar trebui să o consider garantată. Că în timp ce eu mă plâng de orice nimic, alții bombardează spitale.

Ultimele două săptămâni au fost ca un traseu pe munte. Solicitante, intense, cu momente în care m-am simțit stoarsă, dar în sufletul meu bucuroasă că nu am dat înapoi și că nu am amânat. Și că oricât de greu s-a simțit, am avut mereu un punct de sprijin.

Puțini oameni știu că eu, în cea mai mare parte a adolescenței mele, am ascultat aproape exclusiv rap românesc. În acest newsletter nu cred că am recomandat vreo piesă rap. Dar azi fac asta pentru că simt că e important.

Zilele trecute răspundeam la al patrulea interviu pe care l-am acordat în viața asta și mă gândeam la copilul sfios care-am fost. La copilul care n-a avut curaj să-și deschidă aripile în totalitate. La copilul care nu îndrăznea să se imagineze pe sine prea departe, dar care în adâncul sufletului cred că și-a dorit mereu să facă ceva cu rost.

Joi am făcut ceva pentru sufletul meu – am scris poezii pe vitrinele din centrul Clujului în cadrul proiectului #GeamulCuPoezie, împreună cu echipa FICT și alți oameni din zona culturală. Mi-a trebuit curaj să-mi expun versurile și trăirile pe geamul restaurantului Hugo și hotelului Hilton, pe una dintre cele mai circulate străzi din oraș.