sunt o câmpie locuită de dor și tristețe
mângâiată de raze care, în loc de căldură, presară sare pe rană
cât vezi cu ochii, golul se întinde dincolo de malul unui râu secat
dincolo de albiile căruia caut să reînvăț cum se trăiește

pe câmpia asta e plin de ghemotoace mari cât baloții
rostogolite de mâinile noastre în ani și ani de noi
ghemotoace care vor rămâne mereu în țesătura mea
oricâte ploi, arșițe și trecători vor poposi prin mine

strâng ghemotoacele la piept,
le fac una cu trupul de teamă să nu se rostogolească niciunul
și mă las purtată de vântul sărat
acolo unde fiecare secundă cu tine are propriul ritm și propria voce

de aici pământul pare plat iar dincolo de orizont m-așteaptă abisul

a-ți trăi durerea și a-ți permite s-o simți e o formă de respect
s-o lași să se adune în spice și s-aștepți vremuri mai bune
cu răbdarea unui țăran care-și privește lanul auriu.