dincolo de tăvălugul de durere,
e ceva sacru în blândețea cu care mi-ai dat drumul
și totuși nu m-ai lăsat de tot
doar ți-ai deschis căușul palmei cu grijă să nu-mi strivești aripile amorțite
și mi-ai spus:

tu ești puternică, iar cât oi exista pe pământul ăsta îți voi fi
poți reveni, alege, regândi, răzgândi, repeta, zburda
dar întâi vino să-ți spăl lacrimile uscate care ți-au brăzdat chipul
mai ceva ca iarba proaspăt cosită de tatăl tău în zori

încă trăiește în mine ce mi-ai zis în ultima noapte împreună
a fost puțin din tine
replica asta a prins rădăcini
rădăcini care-mi ies prin piele și se fac nevăzute în măruntaiele mele
asemeni celor ale nucului care-și scot nasul din pământ
în mijlocul curții martoră la primul meu gângurit și la primii pași
rădăcini de care m-aș putea împiedica când îmi întorc privirea deși le știu de-o viață