
Din multitudinea de filme pe care le urmărim, puține ne rămân în minte și suflet o perioadă mai lungă de timp. Iar despre cele care ne rămân merită să vorbim. Merită să spunem ce ne-a atins, ce ne-a intrigat, ce ne-a impresionat, ce ne-a plăcut, ce ne-a surprins, ce ne-a bucurat sau ce ne-a pus pe gânduri.
Despre unele am scris pe Facebook, pe altele le-am recomandat prin stories, iar despre o parte nu am apucat să scriu deloc. Așa că povestesc aici despre o parte din cele văzute recent, ca inspirație pentru oricine ajunge aici. Am pus și link de pe IMDB la fiecare titlu.
Regia: Bradley Cooper. Cu: Bradley Cooper, Carey Mulligan, Matt Bomer, Sarah Silverman, Maya Hawke.
Pe mine mă captivează (și) mai mult filmele despre artiști, filmele profunde și sensibile. Filmele despre care îmi vine natural să povestesc cu prietenii după ce le-am văzut și cele de la care am ce dezbateri să pornesc.
Sinopsis: Filmul are în prim-plan viața compozitorului Leonard Bernstein și a Feliciei Montealegre, concentrându-se pe relația dintre cei doi. Deși Bernstein a avut o contribuție importantă în lumea muzicii, filmul se axează mai puțin pe asta și transformă bisexualitatea lui într-o dramă cinematografică.
Aproape jumătate este filmat într-un superb alb-negru pe care ți-e mai mare dragul să-l privești și care surprinde efervescența unui tânăr în ascensiune în New Yorkul secolului al XX-lea. În a doua jumătate a filmului se revine la culoare, iar costumele și rochiile elegante sunt înlocuite de gulere și culori țipătoare. Deși trăiesc în bogăție și trăiesc în lux, relația lor devine din ce în ce mai toxică.
Titlul face referire, cu siguranță, la realizările compozitorului, dar m-am gândit că „Maestro” ar putea să fie un cuvânt reprezentativ și pentru Felicia, prin prisma luptelor emoționale și complexității relației pe care a avut-o cu el.
Am apreciat interpretarea actorilor, cromatica și costumele, dar și munca pe care echipa a depus-o în îmbătrânirea personajelor.
„If summer doesn’t sing in you, then nothing sings in you. And if nothing sings in you, then you can’t make music.”
Regia: Ken Loach. Cu: Dave Turner, Ebla Mari, Trevor Fox, Claire Rodgerson.
Doamne, cum m-a răvășit filmul ăsta. L-am văzut la Cinema Arta și m-a apucat un plâns spre final de abia am văzut pe unde pășesc când am ieșit din sală.
Sinopsis: The Old Oak e singurul spațiu public în care oamenii se pot întâlni într-o comunitate minieră cândva înfloritoare, care trece prin vremuri grele după 30 de ani de declin. Proprietarul ține cu dinții de acel loc, iar efortul lui este pus la încercare când cârciuma devine subiectul unei dispute teritoriale, odată cu sosirea refugiaților sirieni în sat.
E un film despre comunitate și integrarea imigranților, despre victimele colaterale ale războiului, neputincioase în fața suferinței. Un film despre adevăr, dar și despre suspiciune. Un film despre nostalgia unui trecut înfloritor și agățarea de un fir de ață. Un film despre prejudecăți și despre zidurile pe care le ridicăm în jurul nostru. Un film despre nevoia noastră de a ne uni cu ceilalți și despre căile pe care le putem găsi pentru ca două comunități să se înțeleagă.
Ce lecție de umanitate și solidaritate. Ce film plin de bunătate și actualitate. O poveste despre pierdere, frică și speranță. O poveste simplă, dar plină de lumină.
„When you eat together, you stick together.”
Regia: Tudor Giurgiu. Cu: Alex Calangiu, Iulian Postelnicu, Cătălin Herlo, Ionuț Caras.
Am fost tentată să judec prin prisma prejudecăților și să îl cataloghez ca fiind un alt film despre comunism care perpetuează aceleași clișee și nu aduce nimic nou. Dar totuși am mers să văd „Libertate” în cinema. Și bine am făcut.
Sinceră să fiu, habar nu aveam despre ce s-a întâmplat la Sibiu și știu sigur că nici în manualele de istorie de la școală nu am citit despre asta. Filmul nu arată pe nimeni cu degetul și nici nu caută vinovați, ci are un caracter social și educativ – ne arată o altă față a Revoluției din ’89. Ne ajută să ne înțelegem mai bine, ne arată de unde ne vin traumele, dorința de supraviețuire și de libertate.
Sinopsis: Inspirat din istoria Revoluției de la 1989, „Libertate” ne spune o poveste mai puțin știută, întâmplată la Sibiu: peste 500 de milițieni și civili au fost ținuți captivi într-o piscină goală și acuzați că sunt teroriști.
Un subiect dureros, cu scene care rămân mult timp cu tine, o realizare complexă și o distribuție de peste 100 de actori. Este o poveste care trebuia spusă și care aduce în atenție o parte a istoriei noastre pe care nu o putem ignora pur și simplu, că asta ar însemna că ignorăm o parte a identității noastre.
„Vor libertate, știu, și dacă le-o dai habar nu au ce să facă cu ea.”
Pare că nici acum nu știm.
Regia: Todd Field. Cu: Cate Blanchett, Noémie Merlant, Adam Gopnik.
Cate e impecabilă, cameleonică, genială. Dacă ar fi să descriu performanța ei în trei cuvinte, astea ar fi. Arată mai mult a dirijoare decât a actriță care interpretează un rol, iar asta spune multe.
Pe tot parcursul filmului am simțit că personajul Lydiei e inspirat de o persoană reală, că e un film biografic și aproape am fost dezamăgită când am căutat apoi informația pe internet și am văzut că filmul e pură ficțiune.
Sinopsis: Spune povestea Lydiei Tar, una dintre cele mai talentate compozitoare din lume, prima femeie aleasă să dirijeze o prestigioasă orchestră germană. Interesant este că nu te poți hotărî dacă Lydia este un personaj pozitiv sau negativ, iar asta sporește farmecul filmului.
În toate cele două ore jumătate cât durează filmul habar nu ai unde te va duce povestea, finalul fiind surprinzător și deprimant în același timp. Forța e alternată de vulnerabilitate, iar Lydia este un personaj complex și controversat.
Captivante și memorabile sunt momentele în Lydia vorbește despre cum e să asculți muzica și despre rolul dirijorului în raport cu orchestra. Există acolo niște discuții care nu au legătură doar cu muzica clasică, intri un pic în culisele sălii Filarmonicii din Berlin și ajungi să înțelegi cât de importantă este liniștea pentru un muzician, precum și efectele nocive pe care puterea le poate avea în lumea „maeștrilor”.
Regia: Shawn Levy. Cu: Louis Hofmann, Lars Eidinger, Hugh Laurie, Mark Ruffalo, Aria Mia Loberti.
Ce mult mi-a plăcut! Ce poveste profundă despre speranță, iubire, rezistență și solidaritate în vremuri de război, agresivitate și haos. Toată lumina pe care nu o putem vedea este, de fapt, lumina pe care o avem în noi, care apare atunci când este întunericul mai prezent.
M-a impresionat puterea vocii care ține lumea unită. Acea voce emisă de un radio de care toți aveau nevoie pentru că aducea speranța și care trimitea cuvintele acolo unde era cea mai mare nevoie.
Sinopsis: Mini-seria are la bază romanul lui Anthony Doerr și spune povestea lui Marie-Laure, o tânără nevăzătoare din Franța, și a tatălui ei, Daniel LeBlanc. Încercând să salveze un diamant legendar din ghearele naziștilor, cei doi fug din Parisul aflat sub ocupație germană. Urmăriți de un ofițer Gestapo care încearcă să pună mâna pe piatra prețioasă, Marie-Laure și Daniel își găsesc refugiul în St. Malo, în casa unui unchi singuratic, care face transmisiuni radio clandestine ca parte a rezistenței.
Mark Ruffalo și Hugh Laurie interpretează rolurile principale, împreună cu Aria Mia Loberti, actrița nevăzătoare în rolul unei adolescente tot nevăzătoare.
Toată lumina pe care nu o putem vedea este despre puterea extraordinară a legăturilor dintre oameni, a cuvântului, a iubirii și a imposibilului care devine posibil.
„Cea mai importantă lumină este lumina pe care nu o putem vedea.”
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.