Prima săptămână din iunie a fost una dintre cele mai bogate pe care le-am trăit. În dimineața de 1 iunie, la 8:30 (da, am călătorit noaptea), pășeam pentru prima dată pe pavajul din capitală. La peste 450 de kilometri distanță de casă, după 8 ore de stat în FlixBus, ascultat Metallica și Pink Floyd, dormit cu capul rezemat de geam, cu gâtul strâmb și-n alte poziții cel puțin la fel de incomode.

Noroc cu pauzele de 10 minute prin benzinării, că am mai reușit să mă mișc și să-mi dezmorțesc corpul. Una peste alta, îmi place să călătoresc cu FlixBus, am mai fost și-n Budapesta și n-am întâmpinat nicio problemă pe traseu. Sunt prompți, autobuzele-s curate, șoferii nu te repezesc (cel puțin cei de care-am dat eu), iar prețurile sunt corecte, mai ales dacă-ți iei biletul din timp. Ca să-ți faci o idee, am plătit sub 100 de lei pentru un drum până la București.

Luni, 1 iunie

Revenind. După ce-am ajuns și am redevenit om, adică mi-am băut cafeaua la Pâine Goală (Ion Brezoianu 10), am dat o tură prin Cișmigiu și prin centru. Am ajuns chiar și pe la Bazar de Muzică, unde am mâncat o colivă atât de bună că-ți vine să Mori.

Luni am menținut un ritm mai lejer, mai ales că multe dintre muzeele pe care îmi doream să le văd se deschideau abia de miercuri încolo. După-amiază am făcut check-in la cazare (mi-am rezervat prin AirBnb o garsonieră drăguță în buricul târgului), m-am pregătit de teatru, apoi am dat o tură prin Parcul Icoanei și Ioanid.

Având în vedere că a fost 1 iunie, Bucureștiul a fost nesperat de gol. Pe unele străzi nu trecea nicio mașină minute bune. Mi-a plăcut să-l văd și liniștit. M-am putut concentra mai mult la oraș, arhitectură și spații, decât atunci când e forfotă peste tot.

Îmi doream să ajung la Cuibul Artiștilor încă de acum câțiva ani, când scriam pentru publicația Jurnalul de Sâmbătă și am făcut un interviu cu Serin Jemaa, pe-atunci parte din Cuib. Cuibul Artiștilor este un teatru independent care funcționează în cadrul Facultății de Instalații de pe Pache Protopopescu 66. A fost fondat în 2015 de un grup de tineri actori, cei mai mulți studenți și absolvenți ai UNATC.

Ca să mergi la un spectacol la Cuib, e nevoie doar să-ți faci o rezervare. Ulterior, poți să donezi cât simți că ai primit. De obicei, joacă același spectacol în serii compacte, având reprezentații zilnice o anumită perioadă de timp.

Eu am fost la „Ataraxia”, cu Alexandru Voicu, pe care-l vedeam jucând pentru prima dată. Am plecat de-acolo cu ochii umezi, cu sufletul dezgolit și plină de emoții. Spectacolul, inspirat de Every Brilliant Thing de Duncan McMillan, e plin de sensibilitate, speranță, profunzime și, mai ales, de motive pentru care merită să trăiești și să fii fericit.

Alexandru e senzațional, plin de carismă, forță și naturalețe. Mi-a plăcut nespus cum s-a jucat cu publicul, cum ne-a inclus în poveste și cum a reușit să mențină permanent atenția unei săli pline. Am apreciat și decorul, muzica (mai ales muzica), construcția regizorală, a fost un spectacol cu adevărat frumos și plin de melancolie.

În plus, e și profund personal, e imposibil să nu te miște, să nu răscolească ceva în tine, să nu pleci de-acolo cu niște gânduri – fie că te-a dus cu gândul la ceva ce ai uitat, fie că ți-a amintit pentru ce merită să fii fericit, fie te-ai regăsit în ceea ce a trăit protagonistul, fie ți-a amintit de oamenii pe care îi iubești.

A fost cel mai frumos cadou pe care mi-l puteam face de 1 iunie. Din câte am văzut, se mai joacă pe 22 și 23 iunie, în total patru reprezentații. Așadar, dacă așteptai un semn să mergi, ăsta este.

Marți, 2 iunie

În a doua zi m-am întrecut pe mine. Am încheiat ziua cu 30.071 de pași și-o oboseală similară cu cea pe care o simți după un traseu pe munte. Am început cu un itinerariu stabilit de dinainte: Cărturești Verona – Ototo Amzei – Muzeul Național al Literaturii Române – Ateneul Român – Parcurile Cișmigiu și Izvor – Palatul Parlamentului.

Unde e azi Cărturești Verona a fost locuința lui Dimitrie Alexandru Sturdza, politician, istoric, economist și membru al Academiei Române. Îmi place mult atmosfera clădirii, ușile duble și pictate cu modele arabescuri, cele două sobe, plafoanele ornate și exteriorul cladirii, azi monument istoric.

Am plecat de-acolo cu prima bandă desenată despre istoria hip-hopului românesc, Povești de Cartier, și volumul de poezii „Albastru” de Miguel Gane, cel mai bine vândut poet contemporan de limbă spaniolă.

De-acolo am trecut pe la Ototo Amzei să văd cu ce branduri locale mă-ntâlnesc. Pentru un om care a studiat marketing și și-a făcut lucrarea de licență despre produsele ecologice, mi-a plăcut să fiu înconjurată de branduri care nu fac un compromis între design și grija pentru oameni și planetă, branduri naturale, organice, și sustenabile, branduri create cu grijă, oneste și îndrăznețe, de oameni pasionați.

Îți las și câteva recomandări dacă tot am ajuns aici: cafeaua Pressco, ciocolata, dulcețurile și produsele Răzvan Idicel, batoanele Hap! de la Vlad, produsele Naramza, Enroush, produsele de îngrijire personală Deplin, ilustrațiile realizate de Cristina Frei și lumânările de la Liniște.

De-acolo am trecut pragul Muzeului Național al Literaturii Române. Colecția permanentă cuprinde manuscrise, cărți vechi și rare, documente istorico-literare, obiecte personale și piese de mobilier care au aparținut scriitorilor români, obiecte de artă plastică și fotografii.

Parterul e dedicat poeziei, la etaj găsești proza, eseistica, istoria și critica literară, iar la mansardă dramaturgia. În sălile de expoziție, fiecare autor român important are propria zonă dedicată. Per total mi-a plăcut muzeul, dar nu pot să trec cu vederea faptul că n-am văzut niciun colțișor dedicat vreunei scriitoare. Erau câteva poze cu femeile din literatura românească, dar răzlețe, doar cu scopul de a oferi un context mai larg asupra unei perioade sau de a reda mai cuprinzător parcursul altor scriitori.

Pe lângă colecția permanentă, am prins și expoziția de ceramică „Pasărea de aur”, de Ana-Maria Ariciu. Aceasta poate fi vizitată până pe 21 iunie 2026. Cel mai mult mi-a plăcut delicatețea și blândețea lucrărilor. În lucrările Anei-Maria, pasărea este un simbol al libertății, al căutării de sine și al dimensiunii spirituale a omului. Ea apare în multe forme: veghează, însoțește, protejează sau pare să facă parte din chipul și ființa personajelor reprezentate. Pasărea devine partea profundă și luminoasă din fiecare om, care caută să depășească limitele existenței materiale.

La subsol era expoziția „La început a fost Visul. Leonid Dimov – 100”, care recunosc că nu m-a prins atât de mult. Poate pentru că n-am mai avut aceeași răbdare cu care am pășit în muzeu. Expoziția reunește manuscrise, fotografii, documente personale, note ale Securității, dedicații autografe și înregistrări audio, multe dintre ele prezentate publicului pentru prima dată. Afli despre viața și opera lui Leonid Dimov, despre Grupul Oniric și despre felul în care visul, imaginația și poezia au devenit forme de libertate într-o perioadă plină de cenzură și supraveghere.

Am lăsat în urmă strada Nicolae Crețulescu, pe care e situat Muzeul, și am trecut pe la Ateneul Român. 15 lei, atât te costă să vizitezi Ateneul, adică sala de concerte, holul principal (rotonda) și arhitectura interioară – scări, decorațiuni, coloane.

De-acolo am luat-o prin Cișmigiu, apoi prin Parcul Izvor, ca să ajung la Palatul Parlamentului. Am mers cu gândul că vizitez doar exteriorul, dar când am ajuns acolo m-am răzgândit și am participat și la turul ghidat. Costă 85 de lei, biletul se cumpără la fața locului și poți merge în orice zi a săptămânii.

Din punctul meu de vedere, merită să faci turul ghidat. Te plimbi prin vreo 9 încăperi din Palat, afli informații interesante despre clădire, scopul ei, construcție, materiale folosite și piticii pe care-i avea Ceaușescu pe creier și cum visa el să aterizeze cu elicopterul direct în Palat, ai o oră întreagă în care poți admira arhitectura clădirii, vezi sala unde se desfășoară ședințele parlamentului, sala de conferințe dedicată întâlnirilor oficiale, holurile momumentale, podelele din marmură, candelabrele, ușile din lemn masiv, covoarele imense etc.

Am simțit că și-a meritat banii. Bine, la asta a contribuit și ghidul, care avea umor și un mod fain și relaxat de a prezenta informațiile. Era deja ora 17 când am terminat turul, eram obosită și flămândă, așa că am mers la cazare să-mi dau un restart.

Seara m-am plimbat prin Parcul Carol, pe străzile cu vile din Cotroceni și prin Centrul Vechi. Aveam alte așteptări de la Centrul Vechi, dar din ce mi-au spus cei care locuiesc în București, în ultimii ani s-a cam deteriorat – sunt multe spații închise, baruri în care nu prea îți vine să intri, mai ales dacă ești femeie și ești singură, și tot felul de mirosuri respingătoare. Poate dacă mergem pe lumină, în timpul zilei, aș fi avut o părere mai bună, probabil aș fi fost mai atentă la clădiri și arhitectură.

Am trecut și pe la Cărturești Carusel, dar parcă tot mai mult mi-a plăcut Cărturești Verona.

Miercuri, 3 iunie

La fel ca în ziua anterioară, mi-am început dimineața cu o cafea bună de la Milu Café, situată pe Nicolae Filipescu 52. Apoi am făcut o plimbare prin Piața Obor (nu, n-am mâncat mici, i-am lăsat pentru data viitoare 😂) și prin Parcul Herăstrău.

După ce-am savurat o înghețată la Vice Cream (care sunt prezenți și în Cluj), m-am rătăcit pentru câteva ore la MNAR – Muzeul Național de Artă de pe Calea Victoriei. Cuprinde Galeria Națională, care e cea mai vastă parte a muzeului. Aici găsești arta veche românească (icoane, pictură religioasă, artă medievală), unde la un moment dat am simțit că e prea mult pentru mine, și arta românească modernă, unde mi-am clătit privirea cu picturi semnate de Grigorescu, Aman, Andreescu, Luchian, Tonitza și alții de calibrul lor.

Galeria de Artă Europeană cuprinde picturi și sculpturi din Renaștere, Baroc, Clasicism și nu numai. Am regăsit artiști olandezi, italieni, spanioli și francezi. Am putut admira și câteva lucrări semnate de Brâncuși, fiindu-i dedicată o sală. Aici se află cea mai numeroasă colecție de opere ale lui Brâncuși de la noi din țară, printre care: Somnul, Danaida, Macheta pilonului Porţii Sărutului, Scaun, Cap de copil, Supliciul, Prometeu, Inginerul Ion Georgescu-Gorjan, Schiţă pentru portretul generalului Carol Davila, Bustul pictorului Dărăscu, Rugăciunea şi Bustul lui Petre Stănescu.

Am ieșit de la muzeu cu o foame de lup, așa că i-am cerut unui prieten niște recomandări de restaurante unde se mănâncă bine în București. Una dintre recomandări a fost M.A.T., din Piața Amzei. Am mâncat acolo unul dintre cele mai bune tacos pe care le-am mâncat până azi. Minunat gust, recomand dacă ajungi sau ești prin București.

Mi-am încheiat ziua cu un silent concert COMA la J’ai Bistrot. A fost primul silent concert la care am fost și tare mi-a plăcut. Au reușit să creeze o atmosferă intimă și faină, iar oamenii chiar s-au bucurat de muzică. Mi-a plăcut să-mi dau jos căștile din când în când ca să aud cum cântau cei din public.

Miercuri nu mi-am mai bătut recordul de pași, dar tot am făcut vreo 20.000.

Joi, 4 iunie

Ultima zi de hoinărit prin capitală și ziua cea mare, cu vernisajul expoziției „Sub preș”. În prima parte a zilei am fost la Art Safari, spațiul expozițional de aproximativ 4.500 metri pătrați care în sezonul acesta (se încheie pe 19 iulie) îi are capete de afiș pe Nicolae Vermont, Mihai Eminescu și Felix Aftene.

Traseul expozițional cuprinde 3 zone: Pavilionul Muzeal, Pavilionul Istoric și Pavilionul Contemporan. Expoziția „Vermont și farmecul Belle Époque” mi-a plăcut, chiar am reușit să mă bucur de operele lui, de culori, de tehnicile pe care le-a folosit și să aflu informații despre el, că nu știam foarte multe. Mi-a plăcut și felul în care a fost curatoriată expoziția.

De expoziția „R: Eminescu. Poetul rațional” nu m-am bucurat la fel de mult. Pentru mine, Eminescu e un subiect destul de răsuflat și prăfuit. Nu mă mai mișcă nicicum încă un eveniment, o scriere, o expoziție dedicate lui. Poate și pentru că nu e printre poeții români preferați. Expoziția include lucrări semnate de artiști importanți precum Constantin Lecca, Gheorghe Anghel, Mișu Teișanu, Corneliu Brudașcu, Ion Jalea, Ovidiu Maitec și Mircea Cantor.

„Felix Aftene. Jurnal” a fost altceva. Chiar am admirat fiecare lucrare, fiecare obiect lăsat în surdină, fiecare joc dintre cele auriu și turcoaz pe care-l regăsim în sculpturile lui. M-am simțit de parcă aș fi pătruns în atelierul artistului, care mi-a dat voie să explorez acest spațiu intim.

Expoziţia este împărţită pe trei capitole: primul cuprinde partea de sculptură, al doilea capitol este dedicat amintirilor și capitolul al treilea e dedicat obiectelor sale din atelier.

„Încerc să fac un gen de culcuş, atelierul, un spaţiu pe care aş putea să-l asemuiesc cu o pistă de lansare într-o lume imaginară, în care viaţa şi arta nu mai sunt separabile. Adun toate aceste obiecte pentru că am nevoie de ele. Şi eu sunt un creator de obiecte şi mă întreb de ce vibrează în mine ceva în momentul în care le privesc. Caut tot felul de soluţii în compoziţiile mele analizând aceste obiecte. Expoziţia este o instalaţie ca o carte imensă care e deschisă la toate paginile ei.”, spunea artistul.

Art Safari mai include și Pavilionul Internațional. Aici am văzut instalația artistei Karoline Babette Kaiser care explorează conceptul de „tricotaj social” și instalația „State of Flux” a artistei Anastasiia Lisnycha reflectă instabilitatea realității și felul în care experiența personală și contextul istoric se intersectează într-un proces continuu de transformare.

Am mai citit critici la adresa Art Safari, inclusiv într-un articol publicat de Scena9 în aprilie, care viza expoziția „Her Pain, Her Power – Voices of October 7th”, găzduită la Art Safari New Museum în parteneriat cu Ambasada Israelului în România. Potrivit articolului, expoziția ridica semne de întrebare nu doar prin subiectul abordat, ci și prin modul în care era integrată în programul instituției și comunicată publicului, fiind promovată preponderent de organizatori și parteneri instituționali.

În lipsa unui text curatorial asumat clar și a unei prezențe consistente în comunicarea Art Safari, materialul Scena9 discuta despre transparență, context și despre felul în care arta poate fi intersectată de discursuri politice, mai ales atunci când implică o instituție diplomatică. În jurul expoziției s-a conturat și o reacție din partea scenei culturale locale, printr-o scrisoare deschisă semnată de sute de artiști și lucrători culturali, care critica lipsa de pluralitate a perspectivelor și riscul instrumentalizării instituțiilor culturale în favoarea unor narațiuni de stat.

Revenind la escapada mea culturală, după ce-am plecat de la Art Safari m-am împotmolit la Miez, preț de-un cappuccino și o prăjitură.

La ora 18 începea evenimentul care a creat cumva contextul vizitei mele – vernisajul „Sub preș”. De obicei, eu mă număr printre cei care merg să vadă o expoziție, nu printre cei care expun. Acum am simțit cum e să fii și pe cealaltă parte a baricadei.

Joi, 4 iunie, colajul nostru despre burnout a ajuns pe peretele Goethe-Institut din București. Oamenii s-au regăsit, au făcut poze, au discutat și au stat față în față cu ceea ce tindem să băgăm sub preș.

Gândită ca un panou de investigație, lucrarea „Burnoutul la români: o epidemie tăcută” vorbește despre rușine, oboseală, negare, presiune, vinovăție și vina unor instituții care intervin prea târziu sau doar de formă.

Mi-a plăcut mult evenimentul. Deși a plouat, asta nu i-a oprit pe oameni să participe la vernisaj, momente artistice au fost din plin, iar organizatorii au avut grijă ca toate să fie ca la carte.

M-am întors la Cluj recunoscătoare că am făcut asta și bucuroasă să aflu că și cei prezenți la vernisaj au simțit că subiectul e important. Am scris pe larg cum a fost la vernisaj și cum a fost procesul de lucru la colaj într-un articol pe care l-am publicat recent.

Mi-a prins bine escapada asta. Să descopăr locuri noi, să mă las surprinsă de oraș și să schimb câteva vorbe cu oameni noi. M-am întors acasă cu fragmente de oraș, zâmebte, o oboseală dulce, telefonul plin de fotografii și cu multe momente care vor rămâne cu mine mult timp de acum înainte.

Și, poate cel mai surprinzător dintre toate, nu m-am rătăcit la metrou. Nici măcar la Unirii.

Bucureștiule, ne mai vedem.