De obicei, mă număr printre cei care merg să vadă o expoziție. De data aceasta, m-am aflat de cealaltă parte a baricadei – a celui care gândește o lucrare, îi dă formă și-o vede expusă pe peretele unei galerii.
Lucrarea „Burnoutul la români: o epidemie tăcută”, realizată alături de colegele mele Ioana Szabo și Loredana Giță din echipa Hacking Work, este parte din expoziția colectivă „Sub preș”, găzduită de Goethe-Institut București în cadrul Fiți cu-Minți Creative Fest 2026 (4–14 iunie 2026).
„Sub preș” pornește de la o expresie foarte simplă, dar încărcată: tot ceea ce ascundem, evităm, amânăm sau cosmetizăm ca să pară „în ordine”. Este un apel către artiști de a lucra cu zonele invizibile, frici personale, rușini, tăceri sociale, lucruri rămase fără sens sau gesturi mici de negare și protecție.
Am simțit că expoziția e un cadru foarte firesc pentru o lucrare despre burnout, un subiect care trăiește exact în această zonă a lucrurilor împinse „sub preș”, dar resimțite constant în viața reală, chiar dacă nu sunt numite.
Totul a început, de fapt, cu câteva luni înainte, după ce am publicat un articol despre burnoutul artiștilor. Articolul a ajuns la mai mulți oameni din zona creativă, printre care și Dragoș, fondatorul Săfițicuminți, care mi-a scris să îmi spună că rezonează cu subiectul și să mă felicite pentru articol.
Din vorbă în vorbă, am descoperit mai multe despre ecosistemul Săfițicuminți: târguri, murale, expoziții, festivaluri, evenimente și inițiative dedicate artiștilor și creatorilor locali.
La scurt timp după aceea, am aflat despre open call-ul pentru expoziția „Sub preș”, organizată tot de Săfițicuminți. Dacă nu aș fi scris acel articol și dacă nu ar fi fost atât de distribuit de oameni, probabil că nu aș fi descoperit apelul, iar colajul nostru nu ar fi existat. Așa apar uneori proiectele și ocaziile inedite, din conexiuni neașteptate și din conversații care continuă dincolo de scopul lor inițial.
Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului că voi ajunge să particip cu o lucrare într-o expoziție și să vorbesc despre ea la Radio România Cultural, probabil că aș fi zâmbit sceptică. Dar uite-ne aici.
Așa am ajuns, într-o zi de joi din aprilie, să ne întâlnim Ioana și Lore pentru a lucra la propunerea pentru „Sub preș”. A fost prima dată când am ieșit complet din registrul editorial și am încercat să gândim ceva în mod artistic, nu jurnalistic, fără structura unui articol, fără constrângerea unei investigații și fără nevoia unei concluzii.
Nu ne-am făcut un plan detaliat. Am discutat direcția în care vrem să ducem ideea, am pregătit materialele, am revenit la mărturii și fragmente din articolele publicate până atunci și am ales titluri și imagini care puteau funcționa vizual, nu doar narativ.
Am petrecut câteva ore în jurul unei mese pline cu printuri, decupaje, mărturii, markere, ață, ace și obiecte de birou. Ne-am dat voie să experimentăm, să ne jucăm și să construim intuitiv.
Deși colajul a fost realizat în câteva ore, el se bazează pe luni întregi de documentare. Am pornit de la o realitate socială care este încă prea des ascunsă, cosmetizată sau redusă la explicații simpliste: epuizarea profesională.
De multe ori, burnoutul este tratat ca o problemă individuală, ca o lipsă de rezistență sau ca un moft. Mai rar vorbim despre contextul care îl produce, despre presiunile constante, despre cultura muncii care glorifică sacrificiul și despre instituțiile care intervin prea târziu sau doar formal atunci când apar situații grave.
Din acest motiv, am construit lucrarea ca pe un panou de investigație și memorie, aflat undeva la granița dintre artă, mărturie și intervenție civică.
Pe suprafața panoului am adunat fragmente de presă reale, titluri documentate de echipa noastră, citate și texte scrise de mână pornind din mărturii autentice primite de la oameni care au trecut prin burnout sau diferite forme de abuz la locul de muncă. Am folosit ață roșie, ace, obiecte de birou și alte elemente vizuale pentru a construi legăturile dintre povești, cauze și consecințe.
Am vrut să transpunem vizual exact spațiul pe care îl explorăm constant prin munca noastră: locul dintre ceea ce se vede și ceea ce se ascunde. Dintre comunicatul oficial și corpul care cedează. Dintre imaginea de angajat „funcțional” și realitatea pe care mulți o trăiesc în spatele acestei imagini.
În contextul expoziției, metafora preșului a devenit extrem de importantă pentru noi. „Preșul” nu este doar un obiect, ci un mecanism colectiv de negare. Sub el ajung oboseala, rușinea, frica, vinovăția și presiunea de a funcționa permanent. Tot acolo sunt împinse și responsabilitățile unor instituții care aleg să ignore problemele până când acestea devin imposibil de ascuns.
La prima vedere, lucrarea poate fi citită ca o rețea de indicii și cazuri. Un dosar vizual construit din fragmente care par disparate. La o privire mai atentă, însă, ele compun portretul unei societăți în care oamenii ard în tăcere, iar sistemul peticește aparențele și devine complice.
Nu am urmărit să construim o lucrare politică și nici să oferim răspunsuri definitive. Mai degrabă, am vrut să creăm un manifest vizual despre lucrurile pe care alegem să nu le vedem decât atunci când apar tragedii și când este deja prea târziu. Despre costurile umane ale unei culturi care valorizează performanța cu orice preț și despre tăcerea care permite acestor mecanisme să continue.
Când am aflat că lucrarea a fost selectată dintre peste 130 de lucrări înscrise, m-am bucurat mai ales pentru procesul care ne adusese până acolo. Participarea la expoziție mi s-a părut un bonus frumos pentru orele în care ne-am permis să ieșim din rutina editorială și să experimentăm altceva.
Apoi a urmat vernisajul.
Joi seara, pe 4 iunie 2026, colajul nostru a ajuns pe peretele Goethe-Institut din București. Pentru prima dată, materialele și poveștile pe care le documentasem nu mai erau citite pe un ecran. Oamenii stăteau în fața lor, urmăreau firul poveștii, făceau fotografii, discutau, descifrau conexiunile dintre elemente și, poate cel mai important, se regăseau.
Unul dintre curatorii expoziției, Sorina Diaconu, mi-a spus la vernisaj că este un subiect imposibil de ignorat și că era necesar să se regăsească în expoziție. Pentru mine, acest tip de validare a dat un sens suplimentar întregului nostru parcurs, nu doar ca lucrare artistică, ci ca subiect care merită adus în spațiul public.
Cred că acesta a fost momentul în care am înțeles cu adevărat puterea unui astfel de demers. Nu pentru că lucrarea era expusă într-o galerie, ci pentru că subiectul reușea să genereze conversații. Oamenii se regăseau în ceea ce vedeau și recunoșteau experiențe pe care, de multe ori, le păstraseră pentru ei.
Lucrarea nu oferă soluții și nici nu își propune să închidă discuția despre burnout. Din contră, încearcă să o deschidă. Să aducă în față ceea ce preferăm să ascundem, atât ca indivizi, cât și ca societate și să transforme în subiect de conversație ceea ce este prea des împins „sub preș”.
Faptul că uneori o investigație poate continua și în afara paginii. Uneori poate lua forma unui colaj, poate ajunge pe peretele unei galerii și poate spune aceeași poveste într-un limbaj diferit.
Am mai învățat și că nu trebuie să fii artist „cu acte în regulă” ca să ai ceva de spus printr-o lucrare. Nu trebuie să fi absolvit o facultate de artă, să ai un portofoliu impresionant sau să te simți pe deplin îndreptățit să ocupi un loc într-o expoziție. Uneori este suficient să ai o idee în care crezi, un subiect care te preocupă și disponibilitatea de a experimenta.
Cred că mulți dintre noi renunțăm la anumite proiecte înainte să le începem pentru că ne spunem că nu suntem suficient de pregătiți, suficient de talentați sau suficient de legitimi. Experiența asta mi-a amintit că uneori merită să aplici chiar și atunci când nu ești convins că ai șanse. Să încerci chiar și atunci când nu te consideri omul potrivit. Să trimiți acel e-mail, să răspunzi acelui open call sau să propui ideea care îți stă de ceva vreme în minte.
În cel mai rău caz, rămâi cu o experiență nouă. În cel mai bun caz, ajungi să vezi cum o idee creață se transformă într-o lucrare care îi face pe oameni să simtă, să-și pună întrebări, să gândească, să deschidă un dialog nou.
Fotografie de cover realizată de unul dintre fotografii vernisajului.
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.
