Mi s-a inflitrat dorul de munte în suflet și anul ăsta. De fapt, cred că e mereu acolo și variabila e doar intensitatea. Cu ocazia asta nu am mai plecat de una singură, la fel ca anul trecut când am stat 3 zile la Gârda, în Apuseni (am documentat aici totul).

Am luat-o cu mine pe verișoara mea, Andreea, într-o aventură care urma să fie prima pe care o facem împreună, doar noi două. Acest lucru le-a dat acelor zile o semnificație aparte, iar faptul că am avut prilejul ăsta – să petrec timp cu ea, să o observ pe-ndelete, fără grabă, să cunosc mai îndeaproape adultul care a devenit și să conștientizez cât de frumoasă și curată e devenirea ei – e o bucurie.

Ne-am bătut în cuie planul: urma să mergem de vineri până luni, în perioada 22-25 august, la Rimetea, în județul Alba. De ce Rimetea? Pentru că îmi doream să poposesc câteva zile la munte (și) vara asta. Pentru că în urmă cu câteva săptămâni fusesem în trecere pe-acolo și frumusețea locului mi s-a cuibărit într-un colțișor de inimă.

Rimetea, satul-muzeu

Rimetea e un muzeu în aer liber. Nu mă miră deloc faptul că a devenit un loc tot mai căutat și îndrăgit de turiștii străini. Mult timp a fost unul dintre cele mai importante centre de prelucrare a fierului din Ardeal, ceea ce a adus prosperitate și a lăsat urme vizibile în cultura locală: mobilier pictat, unelte tradiționale, port popular aparte și broderii rare.

Azi, aceste bucăți de istorie pot fi admirate, cunoscute și trăite în muzeul satului. Casele vechi, construite după model săsesc, au transformat Rimetea într-o localitate premiată în 1999 cu distincția „Europa Nostra” și propusă pentru includerea pe lista UNESCO.

Un rol important în conservarea arhitecturală l-a avut proiectul început în 1996 de Transylvania Trust Foundation, cu sprijinul Consiliului Local al Districtului 5 din Budapesta. Scopul a fost protejarea aspectului tradițional al satului de schimbările recente, ceea ce face ca, în prezent, demolările și construcțiile să fie strict reglementate.

După declinul industriei miniere, Rimetea s-a orientat spre agroturism și etnoturism. La început, localnicii au privit cu reticență ideea de a primi turiști în casele lor, dar treptat au început să ofere camere vizitatorilor. Fenomenul s-a amplificat în anii 2000.

Cum am ajuns la Rimetea și unde ne-am cazat

Ca idee de transport: din Cluj până la Aiud sunt multe trenuri, atât în cursul săptămânii, cât și în weekend. Biletele de tren, pentru două persoane, dus-întors au costat 110 lei. Practic, astea au fost toate costurile noastre privind drumul. Din Aiud, mai sunt 25 de kilometri până în Rimetea. Din păcate, nu am informații despre autobuzele din zonă pentru că noi am mers cu mașina și nu am avut nevoie de transport local (dacă există). Dar dacă ajungi în zonă sigur găsești vreo ocazie, fie că e cineva de-al locului sau alți turiști.

Cazarea am rezervat-o cu aproape 3 săptămâni înainte de excursie, de pe booking.com. Ne-am cazat la Pensiunea Panorama și am plătit 750 de lei pentru 3 nopți (fără mic dejun sau altă masă inclusă). Și da, chiar am avut panoramă. Am primit o cameră cu vedere spre Piatra Secuiului. A fost magic să ne trezim în fiecare dimineață cu razele care dansau pe perdea și se infiltrau în încăpere.

Sunt foarte multe unități de cazare în Rimetea, n-ai de ce să-ți faci griji că nu vei găsi vreuna pe sufletul tău. La cele mai multe dintre ele check-in-ul se face începând cu ora 15:00, iar check-out-ul până la ora 11:00.

Ziua 1 – 22 august 2025

Noi am ajuns la Rimetea înainte de prânz. Am făcut un popas la cafeneaua Kovasz, unde am savurat câte-un flat white și un cappuccino pentru că proprietarii pensiunii nu erau acasă. Inițial, aveam de gând să ne lăsăm rucsacurile și plecăm să facem vreun traseu. Deși check-in-ul se făcea de la 15 încolo, ne-au dat camera pe la 12 pentru că era deja pregătită. Cu atât mai bine.

Cât am stat la cafenea, ne-am făcut un plan din punct de vedere al traseelor pe care aveam de gând să le facem. În documentare, ne-au fost de ajutor aplicația și siteul Munții Noștri, unde cred că găsești toate traseele montane din țară – cu hartă, marcaje, număr de kilometri, durată, dificultate, descriere, poze, tot ce ai nevoie.

Am hotărât ca în prima zi să urcăm pe Piatra Secuiului (parte din Munții Trascău). Am pornit la ora 13:00 și am ajuns pe vârf la 15:20. Am urmat marcajul cu cruce albastră (CA), care pornește din Rimetea. Urcușul e domol la început și urmează marcajul CA pe pajiște vreo 20 de minute. De la baza stâncilor a început „greul”, iar urcarea a devenit repede destul de solicitantă.

Pietre. Bolovani. Urcuș abrupt. Traseul continuă aproape permanent cu o pantă accentuată, cu mici serpentine, stâncărie și grohotiș. A fost musai să fim atente la fiecare pas, că exista riscul destul de mare să ne alunece piciorul. Am fost constant cu ochii în patru după siguranță și stabilitate, adică după pietrele care erau fixate în cărare.

Poteca e destul de evidentă, iar marcajul e și el vizibil pe stânci și copaci. Noi am mai făcut câte o scurtă oprire să ne tragem sufletul, să bem apă, să admirăm priveliștea superbă și satul pe care l-am lăsat în urmă, să ascultăm câte-un firicel de apă care își făcea loc printre bolovanii de pe cărare și să ne mai holbăm la câte-un bolovan vopsit cu te miri ce drapel. Ne-am întâlnit cu turiști români, maghiari și de alte naționalități, oameni cu copii, cu câini.

Pe la ora 15 am ajuns în creastă, pe un platou de unde traseul continuă spre dreapta, într-o urcare mai lejeră, până la Piatra Secuiului. Noi am găsit cele două borne vopsite în drapelul Ungariei (din câte am înțeles, nu întotdeauna e același steag).

Priveliștea ne-a tăiat respirația. Rimetea se vede ca din avion, iar peisajul parcă e desprins din picturile marilor artiști. Vârful are 1129 metri și-ți oferă o perspectivă incredibilă asupra împrejurimilor. În partea stângă vei observa ruinele Cetății Colțești (sau Trascău).

Sus, vântul e destul de puternic și rebel, dar, chiar și așa, am pus de un picnic la iarbă verde. Am stat aproape o oră acolo, ne-am odihnit, am absorbit din frumusețea și unicitatea locului, am mai făcut câteva poze și am pornit spre sat.

La întoarcere, am grăbit puțin pasul pentru că se adunau nori cenușii și aplicația meteo ne arăta că urmează să plouă. Cred că cel mai nasol lucru care poate interveni când te afli pe grohotiș și pietre lucioase și alunecoase e să plouă. Dar n-a fost să fie. La ora 18 eram deja în sat, adăpostite de o eventuală vreme capricioasă (care până la urmă nu a mai venit).

Ne-am petrecut seara prin Rimetea, la magazinul cu produse handmade și suveniruri al familiei care deține cafeneaua Kovasz, unde ne-am răsfățat cu câte un cocktail și o felie de cheesecake. Am plecat de la magazin cu desaga plină de săpunuri făcute manual, ceaiuri și creme de gălbenele.

A fost o zi superbă: cu nori albi și pufoși pe un albastru limpede, cu o adiere de vânt binevenită mai ales cât ne-am aflat pe traseu, cu o compoziție de culori de poveste și peisaje demne de surprins în picturi. Cu aproape 17.000 de pași și vreo 13 kilometri parcurși.

Ziua 2 – 23 august 2025

În următoarea zi, ne-am aventurat pe un traseu mai lung: Rimetea – Grota Studenților (Portalul Kőluk) – satul Colțești – Cetatea Colțești (Trascăului). Am urmat marcajul cu triunghi roșu (TR) până la Coltești și de acolo am continuat urmând marcajul triunghi albastru (TA).

Porțiunea Rimetea – Grota Studenților (Portalul Kőluk) – Colțești e un traseu de aproximativ 2 ore, de dificultate medie și o lungime de 4,74 kilometri. E destul de solicitant, cu aproximativ 350 de metri diferență de nivel.

Am pornit din Rimetea la 8:30, pe același traseu cu cruce albastră care duce la Piatra Secuiului. Pe pajiște, există o bifurcație, cu o cărare care o ia la dreapta (marcajul TR). O bună bucată din drum continuă pe pajiște, iar ultima parte a cărării care duce la Grotă e destul de abruptă și dificilă. Ne-am întâlnit și cu o turmă de oi și capre care-au fost vedetele dimineții și care ne-au analizat și privit curioase până am ieșit din raza lor vizuală.

Noi am avut încălțăminte potrivită, dar au fost multe zone în care m-am simțit nesigură sau am amețit. Sunt porțiuni unde cărarea e plină de pietriș care alunecă, dar mai sunt unele pietre sau smocuri de iarbă în care îți poți fixa piciorul, ca să nu ai constant impresia că-ți fuge pământul de sub picioare. Eu recunosc că m-am mai ținut și de câte o tufă sau vreun arbust, dacă mi-a fost la îndemână.

Cert este că merită efortul. Priveliștea înspre satele Rimetea și Coltești e minunată. Am ajuns la Grotă pe la 10:20, deci am făcut aproape două ore, dar am mers încet, am mai făcut pauze și am avut zone în care am înaintat greu. Dar, de multe ori, temerile erau mai mult închipuite.

Compusă din 3 arcade – una sudică imensă, una vestică cu formă de potcoavă și una mai mică care se deschide spre un perete de stâncă –, Grota seamănă cu un portal spre alte lumi. În peretele și tavanul de stâncă, și-au găsit cămin porumbei și lilieci.

Numele are legătură cu moment dramatic al istoriei: în timpul Revoluției din 1848–1849, sute de studenți maghiari de la Colegiul Bethlen din Aiud s-au refugiat în această grotă pentru a scăpa de violențele care aveau loc în zonă.

De acolo, am continuat traseul TR spre satul Colțești. La coborâre, în prima parte, este destul de abrupt, fiind o zonă cu grohotiș și pietre instabile care se pot desprinde și o pot lua la vale cu viteză la orice mișcare. Apoi, traseul continuă pe pajiște până în sat.

Din Colțești, am urmat marcajul cu triunghi albastru până la Cetatea construită pe un perete abrupt de stâncă. E un traseu ușor de aproximativ o oră. Până la indicatorul care semnalizează direcția spre intrarea în Cetate, drumul înconjoară puțin.

Ei bine, înainte să ajungeți la acel indicator, sfatul meu e să nu o luați de-a curmezișul pe cărarea abruptă care pare cel mai rapid traseu până la cetate. Am văzut câțiva turiști care s-au trezit cocoțați pe stânca și până la urmă s-au întors înapoi pe drumul principal pentru că nu au mai putut înainta.

Pe drum, un indicator semnala faptul că Cetatea e în renovare și accesul este interzis, dar am mers totuși să vedem până unde putem urca. Nu am putut intra în interiorul ruinelor sau în turn, e șantier în lucru, dar se poate urca fără probleme până la Cetate să te bucuri de priveliște. N-a fost experiența completă, dar măcar știu că nu am ratat-o pentru că nu am încercat.

Din câte am citit prin alte articole, pe o placă comemorativă de pe turnul nordic, cu o înălțime de 20 m, care datează din 1832, scrie: „Cetatea familiei Thorotzkay. Construită de Thorotzkay Ilies, vice – voievodul Ardealului, la finele secolului al XIII -lea. Arsă de trupele generalului Tiege în 1703. Acest panou s-a executat în anul 1832“.

Cetatea Trascăului a avut o istorie tumultoasă: a fost confiscată în 1470 de regele Matia Corvin și dată voievodului Transilvaniei, a revenit în 1510 familiei nobiliare Thorotzkay, dar a fost devastată în 1514 de răscoala lui Gheorghe Doja. În 1703, după ce nobilii s-au opus Habsburgilor în revolta cetelor de răsculați conduse de Doja, cetatea a fost distrusă de trupele imperiale austriece conduse de generalul Tiege.

După ce-am mâncat prânzul lângă Cetate, am pornit spre Rimetea. La întoarcere, nu am mai urmat același traseu, ci am luat-o la pas prin satul Coltești, pe lângă șosea. Sunt cam 3 kilometri. Am trecut pe la Kovasz după o cafea bună și ne-am bucurat de ea și de priveliște în curtea pensiunii.

Simțeam nevoia unei cine mai consistente, așa că am intrat la restaurantul Base Camp și am mâncat cât pentru două zile. Nici nu ne-am putut termina porțiile, așa că am luat la pachet ce mai rămăsese în farfurie. A fost o surpriză să descoperim că aproape toate restaurantele închid la 19 sau 19:30. Așadar, dacă vreți să luați cina mai târziu nu prea aveți unde (asta dacă nu mâncați unde vă cazați).

Seara, după mai bine de 24.000 de pași și 19 kilometri, ne-am mai plimbat, am stat în parc și-am privit copiii cum se joacă și ne-am bucurat de cât de animat și plin de viață era satul. Era o atmosferă tare faină, care te încărca și te umplea de frumos.

Ziua 3 – 24 august 2025

La fel de punctuale, după 8:30 eram deja echipate și gata de drum. Urma să mergem la Vârful Ugerului – e traseul marcat cu cruce galbenă (CG) care pornește din Rimetea, ajunge la Vârf și se continuă până în Lunca Arieșului. În total, are 13,5 kilometri, dificultate medie și durează vreo 6 ore să-l faci pe tot. Noi cred că am parcurs un pic mai mult de jumătate din el.

Din Rimetea, traseul urcă printre pâlcuri de copaci și fânețe, până la o poiană unde sunt marcaje care duc spre versantul vestic al vârfului Ardașcheia. De aici până la Vârful Ugerului faci aproximativ 3 ore și jumătate. Traseul cu cruce galbenă ocolește muntele Sălaș și Pădurea Oprită, o pădure de fag deasă și întunecată.

Din pădurea de fag, cărarea coboară până la șaua dintre Vârful Ugerului și Ardașcheia. Îmi amintesc că ne întrebam de ce tot coborâm când știam foarte bine că avem de urcat. Apoi am ajuns într-o zonă unde traseul se intersectează cu marcajul cu cruce albastră care duce la Vidolm.

Aici aproape n-am mai știut pe unde să o luăm. Cred că am pierdut mai bine de 20 de minute încercând să găsim pe unde se continuă traseul nostru. E o zonă mai deschisă, fără prea mulți copaci, unde marcajele nu sunt prea dese. Culmea, exact acolo nu aveam semnal absolut deloc, deci nu puteam accesa harta ca să vedem pe unde suntem.

La un moment dat, ne-am despărțit și am luat-o fiecare pe unde ni s-a părut că ar fi o posibilă cărare. Era un drum care o lua spre dreapta, dar eram sigure că n-are cum să fie acela pentru că era traseul cu cruce albastră, așa că al nostru putea fi doar prin iarbă pe undeva. Până la urmă am găsit marcajul cu cruce galbenă pitit pe niște copaci subțiri și am reușit să ne continuăm drumul.

Din șa, urmează o porțiune de traseu solicitantă, de urcuș prin pădure. Eu inițial am pornit din ideea că acest traseu nu va fi prea abrupt, dar diferența de nivel e de peste 900 de metri. Cărarea serpuiește prin pădure, sunt zone în care ești aproape sigur că vei aluneca. Nici nu mai știu de câte ori m-am oprit și am zis că eu nu mai merg nicăieri, dar tot mai făceam câțiva pași după.

Am apreciat enorm cum Andreea încerca să mă liniștească și să mă motiveze. Să-mi amintească că frica e mai mult în mintea mea și că nu o să mă dezechilibrez. Sincer, singură nu știu dacă aș fi continuat acel traseu sau dacă aș fi avut curaj să merg atâtea ore prin pădure, fără să întâlnesc țipenie de om. Pentru că pe tot traseul cu ne-am întâlnit cu absolut nimeni.

Recunosc că m-a provocat și obosit destul de mult, dar asta și pentru că în mintea mea era gândul că o să-mi pierd echilibrul, o să alunec și o să sfârșesc prin vreo râpă din pădure într-o zonă fără rețea și fără un om pe o rază de kilometri întregi. În plus, mai erau zgomotele pădurii (pocnituri, scârțâituri, șuierături, vâjâit, murmure, orice-ți poți închipui) și teama de a nu ne întâlni cu vreun animal. Mai frică mi-era de probabilitatea apariției unor mistreți, sincer, decât a vreunui urs.

Am ajuns apoi la poiana largă de sub Vârful Ugerului. De aici, mai sunt 20 de minute până la Vârful Ugerului, care are o altitudine de 1285 de metri și e marcat printr-un par și craniul unei vaci, sculptat din lemn, așezat la baza lui. Oferă o priveliște panoramică asupra Văii Arieșului, cu localitățile Ocoliș, Lunca Arieșului și Vidolm, asupra amfiteatrului stâncos Scărița-Belioara și a Cheilor Poșegii și Cheilor Runcului. E spectaculos, mai ales dacă prinzi vreme bună și nu e înnorat sau ceață.

În total, traseul a durat vreo 4 ore și 20 de minute, cu tot cu împotmoliri și cele 20 de minute pierdute când n-am mai știut încotro. La întoarcere, a durat mai puțin, cam 3 ore. Faptul că n-am dat nas în nas cu niciun animal ne-a mai relaxat și detensionat.

A fost ziua cu cei mai mulți kilometri – în jur de 23. Ne-am recompensat cu un langoș și cu un moment de rememorare a celor 3 zile pline, petrecute în inima munților și codrului. De apreciere față de grija localnicilor pentru sat, față de munca strămoșilor lor, față de meșteșug și tradiție și față de turiști.

Nici nu e nevoie să fii vreun cunoscător ca să-ți dai seama cât respect au acești oameni pentru locul unde-și au rădăcinile și cât efort depun în a duce mai departe această valoare.

Ce gânduri și învățături am luat cu mine

De fiecare dată când plec la munte, mă întorc cu mult mai mult decât fotografii și amintiri. Munții au darul de a ne arăta nu doar frumusețea lumii, ci și lucruri despre noi, despre ceilalți și despre felul în care vrem să trăim.

Zilele petrecute la Rimetea au fost o combinație de efort și bucurie, de frică și curaj, de liniște, tihnă, adrenalină și descoperiri. Am rămas și cu câteva concluzii și gânduri pe care le port cu mine și care merită amintite și aici:

• Dorul de munte nu e doar o toană sau un moft trecător. E o prezență constantă în mine care îmi amintește cine sunt și care mi-s rădăcinile.
• Am simțit cât de prețios e să împart o astfel de experiență cu cineva drag. Faptul că am avut-o alături pe Andreea a adăugat profunzime acelor zile.
• Fricile mele – de a mă pierde, de instabilitate, de necunoscut – au fost acolo la fiecare pas. Dar am înțeles că cele mai multe dintre ele trăiesc doar în mintea mea și cu cât le alimentez mai mult cu atât devin mai puternice și mai vocale. Când le privesc cu răbdare, le înțeleg și când am lângă mine oameni care mă sprijină, devin mai mici și mai ușor de dus.
• Mi-am reamintit să fiu blândă cu mine: să accept pauzele, să știu să mă opresc să-mi trag sufletul, să recunosc oboseala, să nu-mi pun în cârcă mai mult decât pot duce.
• Rimetea mi-a arătat cât de puternic e un loc atunci când oamenii aleg să-și respecte rădăcinile. Faptul că și-au dat interesul să conserve satul, să ducă tradițiile și meșteșugurile mai departe, să împletească trecutul cu prezentul e o lecție de identitate și de comunitate cum rar vedem.
• Am înțeles cât de important e să faci un plan în timp ce lași loc neprevăzutului. Ne-am documentat despre trasee, iar asta ne-a dat liniște și certitudine, dar am știut să îmbrățișăm și micile abateri de la planul inițial.
• Mi-am dat seama cât de prețios e să fii prezent și atent la fiecare pas, la priveliște, la ciripitul păsărilor și mișcările crengilor. Muntele nu se-mpacă neam cu a trăi pe pilot automat: fiecare piatră și fiecare metru parcurs te obligă să fii acolo, fără scuze și ocolișuri.
• M-am întors cu certitudinea că frumusețea unei aventuri nu stă doar în priveliști, ci în urmele pe care le lasă în inimă: frica depășită, oboseala transformată în bucurie, moleșeala care te cuprinde după un traseu solicitant, liniștea pădurii și tihna din suflet.