
Am dospit, rumegat și amânat ideea de a pleca singură la munte multă vreme, pentru ca o dată la câteva luni să revină cu și mai multă înverșunare și încăpățânare. La final de august eram, din nou, cu același chef de ducă, dorință de explorat natura și nevoie de inspirat (aer proaspăt). Ori poate fugeam de luat decizii și voiam o pauză de la tot ce-nseamnă să fii om mare?
Mă bătea gândul să merg la Gârda de Sus, județul Alba, din simplul motiv că am mai fost acolo când eram adolescentă, mi-a plăcut mult zona și voiam să o redescopăr, să o privesc cu ochi de adult. Îmi aminteam de oamenii locului, de simplitatea, de graiul, de bunătatea lor firească, care nu cere nimic la schimb. N-am mai stat pe gânduri și am început să mă informez cum ajung acolo, unde m-aș putea caza și ce trasee pot face.
După ce am reușit să-mi planific plecarea și să-mi rezerv o cameră la pensiunea Mama Uța, am devenit tot mai entuziasmată. Înainte să plec mi-am spus că voi lăsa în urmă onlineul și orice m-ar fi putut îndepărta de natură. În mare parte am reușit. Bine, m-a ajutat și lipsa semnalului. În prima zi am simțit un sâmbure de fear of missing out, dar în următoarele zile s-a așternut în mine o liniște și o stare de aici și acum care mi-a luat gândul de la social media, mailuri sau proiecte. Mă simțeam la ani lumină distanță.
Mi-am propus să-mi scriu gândurile și să fac un jurnal de călătorie, așa că în fiecare zi de hoinăreală plecam cu agenda în rucsac. Fiecare popas a devenit o pauză de scris. Aștern aici gândurile notate prin agendă ori telefon, înregistrate în notițe audio sau coapte în minte în cele patru zile.
După câteva ore dormite cu teama „să nu care cumva să adorm”, am deschis ochii la 4:45. Bagajul mi-era pregătit de seara, îmi mai rămăsese doar să-mi împachetez mâncarea. Mă miram că deși dormisem doar vreo patru ore, mintea mi-era atât de trează. La 5:28 eram deja în fața blocului, așteptând un Uber. Mă simțeam puțin stresată de drum, mai exact de mersul autobuzelor. La 6 urma să sosească autobuzul spre Câmpeni, iar de acolo nu știam cu ce voi ajunge la Gârda. Pornisem din ideea că dacă nu găsesc vreun autobuz local, merg pe varianta „ia-mă, nene”.
Am ajuns la autogară, a venit autobuzul, 40 de lei Cluj-Câmpeni (118 km). Am aflat de la șofer că am autobuz din Câmpeni spre Gârda la 9:20, chiar după ce ajungem acolo. M-am liniștit, stresul drumului s-a evaporat. Mi-am ocupat un loc în față, să pot fi atentă la drum. Matinalii de la Europa FM vorbesc despre un subiect despre care am scris recent în newsletterul Hacking Work – japonezii apelează la agenții specializate în demisii atunci când vor să plece dintr-o companie. Acolo, demisia e considerată lipsă de respect, iar frica de consecințe și cultura muncii le răpește curajul de a merge și comunica acest lucru angajatorilor verde-n față.
Revenind, e prima mea hoinăreală la munte singură. Sunt entuziasmată. M-am imaginat de multe ori făcând trasee, bucurându-mă de soare, de brazi, de aer curat și de muzicalitatea naturii. Mi-e dor să mă doară picioarele de la kilometri parcurși în drumeții și să simt, la finalul zilei, cum oboseala dulce îmi îmbrățișează corpul.
Am ajuns la Câmpeni la 9:05, iar după 10 minute a venit microbuzul care merge la Oradea și trece prin Gârda. Urc, plătesc 15 lei, mă bucur de peisaj vreo oră și 10 minute și ajung. La 10:30 eram deja cu bagajele în cameră, fericită că am ajuns din timp și-mi pot începe hoinăreala. Am despachetat, am mâncat, mi-am pus în frigider mâncarea adusă pentru mic-dejunuri (mi-am luat cazare fără mese incluse, 130 lei/noapte), m-am echipat și am pornit spre Cheile Ordâncușei și peștera Poarta lui Ionele.
Peștera se află în Chei la o altitudine de 810 metri, are 131 metri lungime sectorul amenajat și 324 metri lungimea totală și am făcut aproximativ o oră pe jos din centrul comunei. Înainte să ajung la peșteră, m-a întâmpinat tanti Sabina cu dulceața din voce și din borcane la baza grotei Corobana lui Gârțău, loc numa’ bun de picnic și repaus înainte de a te aventura spre Poarta lui Ionele.
I-am promis bunicuței că la întoarcere mă uit pe-ndelete la tolba ei cu bunătăți. Intrarea în peșteră se face printr-un portal de peste 10 metri înălțime. De la ghid am aflat informații despre colonia de lilieci care și-a găsit cămin într-o parte a peșterii închisă cercetărilor și despre legenda după care a fost numită peștera. Conform ei, în peșteră s-ar fi adăpostit un haiduc, Ionel. Iubita acestuia îi aducea seara de mâncare, dar autoritățile acelei vremuri au urmărit-o și haiducul a fost prins.
Uneori, în capătul peșterii se formează un lac temporar, al cărui volum de apă este influențat de precipitații și dezghețul zăpezii, iar primăvara, apa inundă peștera.
Am mai admirat pereții peșterii, contrastul dintre cer și tavanul ei, am mai schimbat câteva vorbe cu ceilalți turiști, am făcut câteva poze și m-am întors la tanti Sabina. Din interacțiunea cu ea am ieșit mai bogată – mi-am luat o minune de dulceață de păpădie. O frântură aurie de vară catifelată ca petalele din interiorul borcanului.
Apoi, am luat-o la pas prin Chei, o strâmtoare săpată de pârâul Ordâncușa prin două masive stâncoase. Mi-a plăcut atât de mult șerpuirea drumului. E genul ăla de loc în care să mergi pentru liniște atunci când vrei să reflectezi la viață.
Am ajuns înapoi la pensiune pe la ora 17:00 după un traseu de 12 km (dus-întors). M-am odihnit puțin și-am coborât la restaurantul pensiunii pentru cină. Am mâncat o ciorbă țărănească delicioasă, acompaniată de Joan Baez (piesa Diamonds and rust) și vocile celorlalți oameni pe fundal și m-a cuprins o moleșeală dulce.
Mă gândeam că, pentru prima dată, mă aflu singură într-un restaurant de la munte și privesc pădurea prin fereastra din fața mea, în timp ce, din spatele meu, se aude viața. Gălăgioasă, frumoasă, autentică și imprevizibilă.
Asta nu înseamnă că nu am simțit priviri ațintite întrebător asupra mea când treceam pe lângă mulțimea de oameni de pe terasă și pe lângă ospătari. Unul dintre ei chiar a intrat în vorbă cu mine, întrebându-mă de unde sunt, cum de-am ajuns pe-acolo, cum de am mers singură etc. Nu m-am simțit nici foarte chestionată, nici nelalocul meu. Dimpotrivă, era într-un fel interesant faptul că oamenii considerau asta ca fiind ceva neobișnuit. Poate e, poate nu.
E ora 7:30 și mă pregătesc de traseu. Azi am în plan așa: cazare – Muzeul Pătrăhăițești – Cascada Buciniș – Arieșeni – cazare. Urmează o zi lungă, mai ales că mă doare piciorul. Mă jenează unul dintre bocanci la piciorul stâng, mă apasă îngrozitor pe osul exterior al gleznei. Am simțit asta abia aseară, înainte să ajung la pensiune. Mi-am luat niște șosete mai lungi, mi-am îndoit-o pe cea de la piciorul stâng ca să fie dublă, mi-am pus doi plasturi și am lăsat șiretul mai lejer, în speranța că nu mă va durea prea tare și pot să ajung pe unde mi-am propus.
Sunt răcoroase diminețile la munte, sunt 12 grade la ora 9, dar e soare. Se va încălzi. Am luat-o la pas pe marginea șoselei, de-a lungul pârâului, apoi m-am abătut pe un drum mai îngust, spre Dealu Bajului.
Ce peisaje superbe și ce verde intens! Pentru mine, să pot fi în inima munților și a pădurilor de brazi a fost cel mai frumos mod în care puteam să-mi iau la revedere de la vară. Mă gândeam la oamenii care-și trăiesc aici întreaga viață. Fiind atât de familiarizați cu locul ăsta, parcă i-au absorbit frumusețea. Pentru ei, codrul, văile, peșterile, izvoarele și cascadele înseamnă acasă, nu sunt obiective turistice. Mă gândeam la nivelul lor de trai și la sursele de venit, pe lângă turism. Probabil viața nu e atât de ușoară din punct de vedere financiar, dar e mai simplă și mai frumoasă.
Casele răsfirate printre văi, pe lângă care treceam după ore de urcuș sau pe care le vedeam în depărtare, îmi aminteau de zona în care am crescut. Nu e munte, dar și acolo cei mai apropiați vecini sunt la zeci sau sute de metri distanță, deci faptul că în 3 ore de mers pe jos am văzut vreo două mașini și un om, doi în vreo curte mi-a dat un calm aparte.
Am ajuns la muzeu pe la ora 11. Să ne-nțelegem: muzeul Pătrăhăițești e căminul unor sculptori în lemn. Pe un perete de cărămidă te întâmpină o tăbliță cu versuri care te-ndeamnă să te odihnești și să savurezi o cafea sau „un pahar de tărie”. Soția sculptorului era înăuntru, ușa era larg deschisă, am intrat în timp ce am bătut la ușă și i-am dat bună ziua. Era o doamnă în vârstă, o moață autentică, m-a invitat în încăperile pline de tulnice, ciubere, donițe, pahare și fluiere sculptate de soțul ei și de ii, traiste și ștergare țesute de ea.
Intrare la muzeu nu se plătește, dar fiecare obiect poate fi achiziționat. Te încurajez să faci asta dacă ajungi pe-acolo, că merită răsplătită fiecare clipă de dedicare și muncă a acestei familii. Mi-a povestit despre soțul ei care e bolnav și nu prea mai reușește să sculpteze. Apoi, m-a sfătuit pe unde să o iau ca să ajung la poteca care duce la cascada Buciniș și mi-a spus că, dacă vreau, îmi face plăcinte până mă întorc. Am refuzat plăcintele pe de-o parte pentru că nu voiam să depună atâta efort pentru mine, iar pe de altă parte pentru că nu voiam să pierd mult timp pe drum, știind cât mai am de mers.
În drum spre cascadă, m-am întâlnit cu alți doi turiști și am mers împreună o bună bucată de drum. Erau mirați de faptul că am venit atâta drum pe jos și că am luat-o singură prin munți, tocmai din Cluj. Poteca care duce spre cascadă e desprinsă din romanele de aventură. Sau din filmele thriller-horror, depinde cum privești lucrurile. E o cărare plină de pietre și rădăcini, în inima pădurii pline de vegetație. Din loc în loc, câte un brad căzut i-a forțat pe turiști să devieze de la drum și să schimbe traseul potecii.
Pe măsură ce înaintezi, știi că te apropii de cascadă. Nu o vezi, dar o auzi. Știi că e acolo, misterioasă, maiestuoasă, grăbită, puternică. Te așteaptă să te așezi pe una dintre pietrele umede de la baza ei, să o admiri, să-i asculți șoaptele și să o lași să te stropească blând. E ca o nimfă, înaltă de 14 metri, care își așteaptă iubiții în sanctuarul ei, codrul.
M-am despărțit de nimfa munților și am pornit spre atelier. De-acolo am luat-o spre Arieșeni, prin sătucul Galbena. Fiind într-o zonă fără semnal, am apucat-o pe un drum greșit, mai lung, și am mai pierdut niște timp. Începeam să simt durere în gleznă, dar nimic nu mai conta când îmi ridicam privirea de la drumul plin de pietre și praf și priveam curburile văilor.
În Galbena, am ajuns la un pârâu care traversa drumul. Sau, mai bine zis, drumul trecea prin pârâu. M-am oprit pe o piatră în mijlocul pârâului să fac câteva poze. Simțeam deja oboseală în picioare, usturime în tălpi și nesiguranță în menținerea echilibrului, mai ales pe pietrele umede.
În jur de ora 15 am ajuns în Arieșeni. De aici, mai aveam vreo 6 km până la Mama Uța. Cred că au fost cei mai greoi kilometri pe care i-am parcurs în ultimii ani. M-am interesat de o farmacie și-am făcut rost de niște tifon, leucoplast și unguent pentru răni.
O singură pauză am făcut. Trebuia să-mi odihnesc puțin tălpile și să mănânc. M-am oprit la marginea râului paralel cu șoseaua, m-am descălțat, am intrat cu picioarele în râu, m-am așezat pe o piatră și am mâncat. La pensiune am ajuns pe la 17:30, șchiopătând la fiecare pas.
Am luat cina la restaurantul pensiunii, am băut un pahar de vin (la propriu, că aici un pahar de vin e cât 3 la restaurantele din orașe) și am privit cum se întunecă afară, în timp ce moleșeala mă cuprindea tot mai hotărâtă.
O zi, 22 kilometri – bășici în tălpi, trupul obosit, mintea goală, sufletul plin.
Abia am făcut câțiva pași prin cameră. În timp ce-mi bandajez un picior și-mi pun plasturi pe celălalt, mă gândesc cum ajung eu până la peștera Scărișoara. Cu bocancii nu am nicio șansă, mi-au dat lacrimile când i-am încălțat. Am pornit la drum cu papucii sport, mi-am pus bocancii în rucsac, să-i am la mine în caz că voi merge pe traseul din pădure.
La 10:45 am ajuns la drumul care duce spre peșteră, tot numai urcuș. Toți care au trecut pe lângă mine erau cu mașina, nimeni nu făcea pe jos traseul ăsta. Am trecut pe la Izbucul Cotețul Dobreștilor, dar în afară de stâncă nu am văzut niciun fir de apă la suprafață (m-a întristat puțin). Fie am nimerit eu perioada de pauză (izbuc intermitent, când apa nu iese la suprafață), fie e și ăsta un efect al secetei și temperaturilor ridicate.
Spre Scărișoara am traversat cătunul Munună. În 2021, avea 74 de locuitori. Sunt câteva cabane și pensiuni răsfirate și case vechi în care probabil locuiesc vârstnici. Pe drum am vorbit cu un localnic care mi-a spus că gheața din peșteră s-a mai topit și nu mai e prea multă, cel puțin nu la suprafață. După ce-am trecut pe lângă pajiști întregi pline cu brândușe înflorite, am ajuns la intrarea în peșteră.
Era ora 14, iar eu ascultam ghidul vorbind despre cei 80.000 metri cubi de gheață care aproape că nu se mai văd. Sunt câteva dâlme de gheață, dar spectaculoasele formațiuni din fotografiile de pe magneții de vânzare la intrare s-au ascuns de ochii lumii. Oricum ar fi, peștera e frumoasă și merită vizitată.
Am plecat de acolo mai încărcată față de cum am ajuns – am luat o sticlă de sirop de muguri de pin și un borcan de miere de brad. Și mai obosită. Știind cât de departe sunt de cazare, nu am mai pierdut timpul și am pornit încet înapoi. Mă simțeam ușurată că tot acel urcuș va fi coborâre acum și nu va fi la fel de solicitant.
M-am odihnit pe un buștean de la marginea pădurii, am luat cu mine o brândușă și am pus-o la presat în agendă, am mâncat, am băut apă și mi-am continuat drumul. Era ora 16, mai aveam vreo două ore de mers, dar fiecare pas era o înțepătură de durere și usturime. Părea că cele două ore s-au dilatat într-o eternitate. Tot amânam următoarea pauză, ca să simt că înaintez și mă apropii de Gârda. Era ora 18 când am ajuns la pensiune. După un duș lung am reușit să-mi mai adun ultima fărâmă de energie și să merg să mănânc.
O nouă zi, 24 kilometri – durere în 40.000 de pași și împlinire în distanța dintre ei.
Ziua întoarcerii la Cluj. A fost puțin complicat cu transportul, dar am găsit o soluție astfel încât să nu apelez la vreun străin din zonă. Urmează să iau autobuzul la 14 din Gârda spre Alba Iulia și de acolo să merg la Cluj cu trenul. Nu am cu ce să ajung la ora 14 în Câmpeni ca să iau autobuzul direct spre Cluj, așa că o iau mai pe ocolite.
Sunt la restaurant, am mâncat o supă de pui. Ascult vocile oamenilor din spatele meu, motoarele mașinilor și motocicletelor care poposesc aici pentru un prânz sau pentru mai multe zile. Mai devreme a trecut pe aici un grup de motocicliști nemți, vârstnici, femei și bărbați. Transmiteau tinerețe, vigoare și libertate. Mă gândesc când vom ajunge și noi să avem un nivel de trai care să ne permită genul ăsta de activități după o anumită vârstă. În România, odată ce te-ai pensionat, ești uitat. Viața se rezumă la îngrijit nepoți, nostalgia trecutului și supraviețuire.
Mi-au făcut bine zilele astea aici. Mi-au dat curaj și încredere în mine. Încredere că pot, că mă descurc și că vreau să fac mai des ieșiri ca asta. Am fost conștientă de pericole și de riscuri, dar am ales să nu mă concentrez la ele și să nu le las să-mi influențeze deciziile. Mă întorc cu energie, forțe proaspete și cu certitudinea că fac bine ce fac.
Am făcut aici un album întreg cu fotografii de la munte.
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.