Cine credea că-i ușor să vezi 16 filme într-o săptămână, printre muncă și tot ce-nseamnă viața de adult, se înșală.

Ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) a fost un maraton la care m-am înhămat singură – cultural, ce-i drept, dar tot maraton – și un experiment social în care am descoperit cât pot funcționa pe cafea, mâncat pe fugă, exces de carbohidrați, entuziasm cu caru’ și ajuns la cinema în ultimul moment.

Partea cea mai faină e că, în ciuda oboselii, a agendei înghesuite și a senzației că trăiești realități paralele, te adâncești tot mai mult în atmosfera festivalului. Iar TIFF nu e doar despre filmele pe care le vezi și îți plac, e și despre cele din care n-ai înțeles aproape nimic, cele care te-au intrigat, cele despre care trebuie să citești trei articole ca să pricepi tot ce a vrut să transmită și despre cele pe care le-ai ratat.

Pe lângă asta, în acele zile mi-am perfecționat abilitatea de a ajunge la țanc, cu două, trei minute înainte de începerea proiecției. Și pe măsură ce numărul de filme văzute creștea, parcă mi-era tot mai greu să răspund la întrebarea „ce filme ai văzut până acum?”. La un moment dat mi-era greu să-mi amintesc ce am văzut, ce altceva mai vreau să văd și la care am citit doar titlul și descrierea. Asta-i dovada că avem o capacitate limitată de procesare a informațiilor.

Dar adevărata provocare abia acum urmează: n-am notat nimic la cald, nicio impresie, niciun sentiment, așa că n-am decât să scormonesc bine prin străfundurile creierului și ale inimii ca să scriu cu zvâc și miez despre cele 16 filme pe care le-am văzut la festival.

Valea Zâmbetelor (The Holy Boy)

Este printre preferatele de la TIFF.25. Mă bucur enorm că nu l-am ratat și am luat decizia înțeleaptă de a merge să-l văd. Am savurat și sesiunea de Q&A de după proiecție, care s-a prelungit până aproape la miezul nopții, și-am gustat umorul și dezinvoltura regizorului Paolo Strippoli, care părea că se simte foarte bine la Cluj.

Mi-a plăcut atât de mult încât, de entuziasmată ce eram să-i povestesc filmul unui prieten, am urcat în autobuzul greșit și mi-am dat seama abia după vreo 2-3 stații. 😂

Pe scurt, în centrul poveștii se află Sergio, un profesor măcinat de propriul trecut, care ajunge într-un sat izolat din Italia, unde totul pare în armonie. Oameni fericiți, senini, luminoși, niciunul umbrit de tristețe sau alte metehne. Sergio își dă seama că e ceva putred în spatele aparentei armonii: localnicii cred că un adolescent, Matteo, le lua durerea printr-o simplă îmbrățișare.

Pe măsură ce Sergio intră tot mai mult în viața comunității, începe să vadă adevărata față a satului: un loc marcat de credințe ciudate și o liniște clădită pe frici, complicitate și dependențe. Și totuși, cât de departe poate merge o comunitate atunci când își pune speranța de vindecare în umerii unui copil? Cât de departe poți merge pentru a păstra vie o iluzie? Și ce se întâmplă atunci când binele colectiv ajunge să justifice sacrificarea celui mai vulnerabil dintre noi?

„Valea Zâmbetelor” (”The Holy Boy”) este un film extraordinar despre dependență, exploatare și incapacitatea oamenilor de a face față durerii. Da, e vorba despre un băiat cu o putere inexplicabilă, dar ne pune față în față cu o comunitate care se autodistruge în încercarea de a-și evita propria suferință.

Aici mă simt acasă (Itt érzem magam otthon)

Al doilea dintre preferate. În „Aici mă simt acasă”, Rita, o femeie rămasă recent fără loc de muncă e răpită și obligată să joace rolul altei persoane, iar de aici totul devine un joc murdar despre frică, control și supraviețuire.

Apartamentul în care se petrece cea mai mare parte a acțiunii, elegant și bine aranjat, n-are nimic confortabil în el. Din contră, e o cușcă frumos decorată, în care totul pare să funcționeze după reguli pe care Doamne ferește să le pui la îndoială. Iar familia aceea, cu liniștea ei falsă și cu felul în care o determină pe Rita să accepte că e Szilvi, devine din ce în ce mai înfiorătoare.

Rita este legată, izolată și ținută prizonieră zile întregi, fără apă și mâncare suficientă, într-un proces de „corecție” și anulare a identității devastator. E o formă de control constant, repetitiv, care o rupe încet de propria identitate și o împinge spre acceptare prin epuizare.

Ce urmează e, de fapt, partea cea mai odioasă și tulburătoare a filmului: felul în care această poveste, în aparență a unei familii, este o reprezentare a societății la nivel macro. Regizorul Gábor Holtai și scenaristul Attila Veres construiesc un microcosmos care funcționează ca o dictatură în miniatură, un sistem în care ți se spune cine ești, cum trebuie să te porți și ce adevăr trebuie să crezi.

Totul e ambalat într-o retorică a siguranței, a iubirii și a grijii, bazată pe control total. Papa, figura autoritară din casă, devine imaginea unui regim care se extinde dincolo de pereții apartamentului, în oraș și comunitate.

La un moment dat, Rita este lăsată să iasă din apartament. Încearcă să ceară ajutor, dar nimeni nu reacționează. Oamenii o ignoră, grăbiți, indiferenți și obișnuiți cu mersul lucrurilor. Nu așa arată o societate care a internalizat frica și a învățat să închidă ochii sau să poarte ochelari de cal?

După ce am înțeles că filmul face trimitere la contextul politic din Ungaria și la regimul Orbán, mi s-a părut absolut GENIAL. Dincolo de asta, e un duș cu apă rece care ne trezește și ne arată cât de ușor acceptăm controlul atunci când e bine ambalat, cât de repede învățăm să ne conformăm și cât de ușor acceptăm lucruri care, în mod normal, ar trebui să ne îngrozească.

Musai de văzut și de povestit cu prietenii, familia, colegii și oricine mai dorești, după părerea mea.

Hangarul Roșu (Hangar Rojo)

Am remarcat din primele minute felul în care e filmat: personajul principal e aproape întotdeauna în cadru, de multe ori îl vezi din spate, ca și cum ai fi mereu pe urmele lui. Iar faptul că e filmat alb-negru îi dă o atmosferă aparte.

„Asta înseamnă să fii un om demn”, mi-am zis la finalul filmului. Este vorba despre căpitanul Jorge Silva, un pilot de elită al forțelor aeriene chiliene, un om apropiat de președintele Salvador Allende. În dimineața de 11 septembrie 1973, când Augusto Pinochet a declanșat lovitura de stat, Silva se afla la Academia Forțelor Aeriene. A primit ordin să transforme o școală militară într-un centru secret de detenție și tortură.

Silva încearcă inițial să stea deoparte, să nu participe, să nu se implice în mod direct. Dar într-o dictatură, a nu te băga nu prea e o opțiune. La un moment dat, primește ordinul să transporte câțiva prizonieri către o execuție. Însă ia decizia curajoasă de a schimba traseul și îi duce la Stadionul Național din Santiago, salvându-le viața. Printre ei se afla jurnalistul Fernando Villagrán, cel care avea să scrie mai târziu cartea care stă la baza filmului.

Pentru gestul ăsta, Silva a fost arestat, torturat și închis trei ani și jumătate. A murit în 2024, la 86 de ani și a fost recunoscut târziu ca un simbol al demnității militare. „Hangarul roșu” este despre orice societate în care oamenii sunt puși în fața unei alegeri morale imposibile.

Voință (Wit)

Am plecat cu sufletul greu de la Casa de Cultură a Studenților. Asta pentru că am ieșit de-acolo plângând și până pe la jumătatea Bulevardului Eroilor nu m-am oprit. Eram cu o prietenă. În primele minute abia am schimbat două vorbe, atât de emoționate eram amândouă.

„Oare eu cum o să mor?”, „oare dacă bunică-mea ar fi avut mai multă voință ar fi fost azi în viață?”, „ce inumani și lipsiți de empatie sunt medicii ăștia care văd un cobai când te privesc, nu o ființă umană”, „cel mai greu e să fii bolnav și singur în același timp”. Astea sunt doar câteva dintre gândurile pe care le-am avut în timpul filmului.

Iar interpretarea Emmei Thompson este incredibilă. N-am cuvinte. Am îndrăgit personajul ăsta din primele minute ale proiecției. Vivian este profesoară de literatură engleză, diagnosticată cu cancer ovarian în stadiu terminal.

Povestea e presărată cu amintiri din viața ei, de dinainte să ajungă în spital, pentru a arăta contrastul dintre inteligența ei ascuțită și vulnerabilitatea din prezent. Filmul urmărește confruntarea acesteia cu boala, cu tratamentele agresive de chimioterapie, cu izolarea, singurătatea și degradarea fizică progresivă. Mai mult, surprinde relația rece și dezumanizantă cu sistemul medical și felul în care medicina modernă își tratează adesea pacienții mai mult ca obiecte de studiu decât ca oameni.

Și deși Vivian este o femeie inteligentă, lucidă, obișnuită să aibă control, n-are cum să nu te doară sufletul când o vezi atât de singură tocmai atunci când avea cea mai mare nevoie de grijă și de apropiere.

La toate astea se adaugă reflecțiile ei despre viață, moarte, poezie și sens și felul în care Vivian vorbește direct în cameră. Practic, ți se adresează ție, privitorul, de fiecare dată când e singură în salon (și nu numai). E ca și cum ai fi acolo, cu ea, pe tot parcursul luptei cu boala.

O fantomă utilă (Pee chai dai ka)

„What the fuck?”. Nu mai știu de câte ori m-am trezit gândind asta pe parcursul filmului. Drept dovadă, primul lucru pe care l-am căutat pe net în drum spre casă a fost „a useful ghost meaning”.

„O fantomă utilă” pornește de la o idee complet absurdă, tratată cu cea mai mare seriozitate: o fantomă posedă un aspirator. Da, ai citit bine. Și nici măcar nu e singura. Ba mai mult, oamenii se comportă de parcă ăsta-i unul dintre cele mai banale și firești lucruri.

Fantoma unui angajat care a decedat într-o fabrică de aspiratoare, din cauza condițiilor inumane de lucru, se întoarce în lumea celor vii. Și de aici intri într-o serie de povești și afli despre o poveste romantică a unei soții care, moartă fiind, vrea să aibă grijă de soțul ei. Ea posedând tot un aspirator. Însă marea iubire ce i-o poartă soțului o face să accepte niște compromisuri pentru puterea politică interesată să reducă la tăcere lumea fantomelor.

Dar nu e un film despre fantome. Din ce-am înțeles eu și din ce-am mai citit ulterior, filmul e plin de straturi și semnificații: vorbește despre felul în care oamenii rămân legați unii de alții dincolo de moarte, despre doliu și vinovăție, despre pierderea memoriei, despre muncă, despre exploatare și despre felul în care unele vieți sunt tratate ca și cum ar putea fi șterse cu buretele de pe fața pământului.

Dintr-un articol publicat de Variety, am aflat că regizorul s-a inspirat dintr-un basm thailandez popular, despre un soldat care se întoarce acasă și trăiește o vreme cu fantoma soției, refuzând să creadă că a murit. Mai târziu, îi cere unui călugăr budist să facă o exorcizare, iar acesta reușește să alunge spiritul.

Ratchapoom Boonbunchachoke spune că poveștile cu fantome sunt foarte prezente în cultura thailandeză, dar el s-a plictisit de narațiunile tradiționale. Și-a dorit să folosească fantomele ca „obiecte sociologice” prin care sunt explorate problemele societății.

„Este vorba despre oameni care sunt tratați ca fiind mai puțin importanți. Praful și fantomele sunt lucruri pe care trebuie să le curățăm, de care trebuie să scăpăm”, explică el.

Filmul se leagă și de contextul politic din Thailanda, cu proteste și tensiuni sociale în desfășurare, iar producătorii vorbesc despre el ca despre o formă de a „curăța” sau măcar de a face vizibil ceea ce a fost lăsat în urmă de generațiile anterioare. Ideea de curățenie din film nu e doar una domestică, devenind socială și politică: ce alegi să ștergi din memoria colectivă.

Cu siguranță e unul dintre filmele care m-a scos din zona de confort. Și pe care probabil ar trebui să-l mai văd o dată măcar ca să-l înțeleg pe deplin.

Scrisori Galbene (Yellow Letters)

Tu ai face un compromis sau ai ține cu dinții de valorile tale dacă ai fi pus(ă) față în față cu cenzura și presiunea de a te conforma?

Asta e întrebarea cheie în „Scrisori galbene”, un film despre control, frică și compromisurile pe care doi oameni sunt dispuși să le facă atunci când sunt puși la zid și strânși cu ușa de către sistem.

Povestea îi urmărește pe Aziz, dramaturg și profesor universitar, și pe Derya, soția lui, actriță. Doi oameni care își văd viața dată peste cap în momentul în care opiniile și acțiunile lor devin incomode pentru putere. Acțiunea se concentrează pe felul în care reușesc sau nu să rămână fideli propriilor idei și valori.

Focusul e dus din zona politică în zona personală. Chiar m-am gândit eu ce-aș fi făcut dacă aș fi fost în situația lor și aș fi fost nevoită să fac față unei astfel de situații. Scrisori galbene ne arată doi oameni care încearcă să-și păstreze viața și să aibă grijă de familie, dar descoperă că toate acestea vin cu un preț.

Pelicula, în regia lui İlker Çatak, este câștigătoarea premiului Ursul de Aur pentru Cel mai bun film la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Și merită din plin. Mi-a plăcut mult.

Ultimul viking (The Last Viking)

Am văzut „Ultimul viking” în penultima zi de TIFF. În câteva cuvinte, l-aș rezuma așa: fucked up, profund, excentric și sensibil. Mai concret: doi frați, o sacoșă plină de bani și o criză existențială.

Mads Mikkelsen crede că e John Lennon. La propriu. Personajul lui, Manfred, suferă de tulburare de identitate disociativă și s-a refugiat într-o realitate proprie, în care este John Lennon. Totul ar fi aproape comic dacă nu s-ar intersecta cu revenirea fratelui său, Anker, proaspăt ieșit din închisoare, care are o singură miză: să recupereze banii ascunși după un jaf din urmă cu 15 ani.

De aici, povestea alunecă vertiginos într-un amestec de comedie neagră, dramă de familie și thriller, presărată cu violență și absurd. Anker descoperă că Manfred nu mai are nicio legătură cu trecutul, dar trăiește într-o lume proprie atât de convingătoare încât devine imposibil de „corectat”. În încercarea de a-l aduce înapoi la realitate și de a găsi banii, cei doi frații ajung la casa copilăriei, transformată între timp în Airbnb. Se succede apoi o serie de situații tot mai dezechilibrate, în care logica e înlocuită de haos.

„Ultimul viking” e la granița fină dintre ridicol și durere, comedie și violență brută, în care uneori râzi, iar peste câteva secunde ți se strânge stomacul.

În centru rămâne însă Mikkelsen, care își duce personajul într-o zonă extrem de vulnerabilă și imprevizibilă. E un Manfred fragil, derutant, uneori copilăros, alteori tulburător, iar transformarea lui e suficient de puternică încât să țină filmul în picioare chiar și atunci când ceea ce e în jurul lui scapă de sub control. Dincolo de toate excesele, rămâne un film despre familie, traumă și felul în care oamenii își construiesc realități alternative ca să poată supraviețui celei reale.

Iar dacă ăsta nu-i cel mai sensibil rol interpretat de Mads Mikkelsen, nu știu care e.

Duminicile (Los domingos)

O dramă de familie construită cu finețe, care urmărește o adolescentă de 17 ani care ia în calcul ideea de a deveni călugăriță. Filmul aparține unui registru bine cunoscut al cinematografiei – coming-of-age-ul – dar se îmbină cu o temă mai rar explorată în prezent: raportarea la credință. Regizoarea Alaúda Ruiz de Azúa țese cele două fire narative într-o poveste despre familie, identitate și felul în care o decizie personală poate destabiliza un echilibru domestic.

În centrul poveștii o vedem pe Ainara (Blanca Soroa), o adocescentă conștiincioasă, elevă la un internat catolic. Acasă o așteaptă un tată văduv, două surori mai mici, bunica și mătușa Maite, figura cea mai apropiată de ea, dar și cea mai critică din familie. Revenirea acasă aduce la suprafață tensiuni mai vechi: dificultăți financiare, relații tensionate și frustrări nerostite.

Decizia adolescentei îi dezechilibrează pe cei din jur, fiecare încercând să o înțeleagă sau să și-o explice: tatăl oscilează între acceptare și control, Maite vede în alegerea ei o renunțare la viața „reală”, iar ceilalți încearcă să se agațe de câte ceva în fața unei situații care le scapă de sub control.

Din punctul meu de vedere, forța filmului constă în faptul că nu validează decizia fetei și nici nu o contestă. Îi dă voie să coexiste alături de reacțiile contradictorii ale celor din jur. Relația dintre Ainara și Maite devine centrul emoțional al poveștii, un spațiu în care afecțiunea și opoziția se suprapun constant. Nici după ce vezi tot filmul nu știi dacă alegerea fetei este un gest de rătăcire sau, dimpotrivă, de limpezime.

În esență, „Duminicile” explorează tensiunile invizibile din interiorul unei familii și modul în care fiecare membru își proiectează propriile frici asupra celorlalți. Ne vorbește despre maturizare, control și căutarea sensului într-o etapă a vieții în care certitudinile atârnă de un fir de păr.

Butterfly

În centrul poveștii se află două surori vitrege, Lily și Diana, interpretate de Renate Reinsve și Helene Bjørneby, care se reîntâlnesc pe insula Gran Canaria după moartea subită și misterioasă a mamei lor, Vera. Insula este, totodată, spațiul în care ies la suprafață toate tensiunile vechi dintre ele, după 25 de ani în care cele două surori au trăit separate, fără o dorință prea mare de a se revedea.

Cele două se află la poluri diametral opuse. Lily e rebelă, provocatoare, arogantă, cu o energie ostentativă și agresivă, în timp ce Diana e mai blândă, rațională și mai dispusă la reconciliere. Tensiunea dintre ele e alimentată și de felul în care mama lor le-a crescut diferit, favorizând-o pe Lily. Pe insulă, această diferență capătă și mai multă greutate, ca și cum locul ar scoate la iveală tot ce a fost îndesat sub preș în cei 25 de ani.

Pe măsură ce ies la iveală detalii despre trecutul mamei, lucrurile încep să se miște într-o altă direcție. Un rol important îl au și descoperirile făcute într-o peșteră asociată cu locuirea ancestrală, dar și întâlnirea cu fostul partener al Verei, un șaman învăluit în mister. Toate astea duc povestea într-o zonă spirituală, în care ritualurile, tradițiile indigene și ideea unui centru spiritual capătă greutate. Cele două fiice ajung, în cele din urmă, să ducă mai departe intenția Verei.

Filmul mizează pe conflictul dintre surori, pe istoria lor comună și pe felul în care trauma și favoritismul matern le-au modelat relația. Metafora fluturelui e strâns legată de figura mamei și sugerează fragilitate, libertate și totodată o prezență care continuă să influențeze viețile celor rămași. În final, „Butterfly” ne vorbește despre apropiere, memorie și despre felul în care două personaje aparent opuse ajung, pas cu pas, să se reconecteze.

Mi-a plăcut mult și ideea asta de sisterhood, modul în care filmul pune în centru o legătură complicată, dar vie, între două femei care, în ciuda durerii și a distanței, ajung să se uite una la alta cu mai multă blândețe.

Găina (Hen)

Nu credeam că un film a cărei protagonistă este nimeni alta decât o găină, care îmi spune o poveste despre traficul de persoane, o să mă prindă atât de tare. Și că rezultatul acestei ghidușii poate avea atât de mult umor, tâlc și semnificație.

Dar György Pálfi are o manieră originală de a construi un film în care absurdul devine pe nesimțite normalitate. Din primele minute intri într-o perspectivă complet diferită, în care nici nu mai contează cât de atipică e ideea, ci felul în care ajungi să vezi lumea prin ochii acestei găini.

Timp de o oră și jumătate, Piața Unirii din Cluj a fost animată de opt găini care au jucat rolul principal, fiecare având un rol bine definit pentru câte o acțiune – de la alergat, la ciugulit sau stat nemișcată. Există chiar și un cocoș care apare ca partener romantic. Regizorul György Pálfi spune că, paradoxal, acesta ar fi cel mai „normal” film al său.

Povestea pornește de la o găină crescută într-o fermă, care reușește să evadeze, și care ajunge în mijlocul unei realități dure din Grecia, unde este martora traficului de persoane. Din perspectiva ei, lumea oamenilor devine stranie și fragilă: un mic proprietar de restaurant este prins treptat într-o rețea de contrabandă și exploatare, iar filmul urmărește această degradare morală prin ochii unui animal lipsit de putere.

Filmul, deși pare jucăuș, pune în lumină oamenii care își dau drepturile pe mâna unor structuri mafiote sau populiste și apoi se trezesc că nu le mai pot recupera prea ușor.

Pentru a construi acest univers, regizorul a lucrat cu opt găini, antrenate timp de două luni, fiecare cu abilități diferite. Filmările au fost organizate în jurul lor, iar scena era adaptată în funcție de „performanțele” fiecărei înaripate. Fără imagini generate pe calculator și cu o cameră plasată la nivelul ochilor găinii, filmul schimbă radical perspectiva și te obligă să vezi oamenii aproape ca niște personaje secundare într-o tragedie grecească modernă.

Acesta e primul film regizat de el pe care-l văd, dar am de gând să explorez și altele.

Delta Sălbatică

Am îndrăgit România Sălbatică. Aceeași producători ne fac cadou acum Delta Sălbatică, un film documentar care continuă demersul de a surprinde natura României în forma ei nealterată, cu răbdare, grijă și o atenție minuțioasă pentru detalii.

Filmul explorează Delta Dunării, unul dintre cele mai spectaculoase și fragile ecosisteme din Europa, surprins pe parcursul a cinci ani de filmări. O încercare de a înțelege ritmul acestui loc și echilibrul lui delicat.

Un element central este perspectiva apei, transformată în narator și voce, interpretată de nimeni alta decât Medeea Marinescu. Alegerea schimbă complet registrul documentarului, care devine o poveste spusă de natură însăși, cu emoție și suflet.

Am iubit fiecare cadru, fiecare mișcare a apei, fiecare fâlfâit din aripi, fiecare moment în care părea că Delta își ține respirația. Dacă vrei să te reîndrăgostești de România sau de Deltă, acest documentar e mijlocul prin care poți face asta.

Lucruri nespuse (The Things Left Unspoken)

Până la un punct e destul de previzibil. „Lucruri nespuse” se înscrie în registrul familiar al dramelor de cuplu în care relațiile aparent stabile ascund infidelități, tensiuni, lucruri nespuse. Filmul reia obsesiile regizorului Gabriele Muccino pentru dinamica fragilă dintre parteneri, pentru felul în care emoțiile reprimate și conversațiile amânate ajung, în timp, să erodeze tot ce părea solid.

În centrul poveștii sunt două cupluri și un cerc de relații care funcționează din inerție. Carlo (Stefano Accorsi) și Elisa (Miriam Leone), respectiv Paolo (Claudio Santamaria) și Anna (Carolina Crescentini), trăiesc într-un aparent confort emoțional, construit pe tăceri și evitări. Apariția lui Blu (Beatrice Savignani), amanta lui Carlo, tulbură această stabilitate fragilă și scoate la suprafață crăpăturile din pereți.

La Tangier, departe de liniștea de acasă, personajele nu mai reușesc să joace aceleași roluri sociale și să urmeze aceleași mecanisme de evitare. Practic, putregaiul iese la suprafață și puroiul dă pe afară. Filmul mizează tocmai pe această aglomerare de lucruri nespuse și amânate.

Mi-a plăcut. A avut niște răsturnări de situație bune, iar interpretarea actorilor e ce trebuie.

Motel Paraiso

Înduioșător documentar. În timp ce mă uitam la bunicii regizorului José Eduardo Castilla Ponce, mă gândeam că poate ar trebui să filmez și eu așa bucăți de viață cu bunica și cu părinții mei.

„Motel Paraíso” este o felie de viață din istoria unei familii. Un jurnal arătat lumii, în care oamenii care nu ar ajunge niciodată personaje de film, devin aici centrul unei povești despre viață, memorie, îmbătrânire și felul în care se schimbă relațiile odată cu trecerea anilor.

În timp ce o cameră surprinde activităţile de zi cu zi, o alta recreează poveştile stranii ale bunicului cu ajutorul unor scene inspirate de genuri cinematografice diverse. Bunicii regizorului sunt filmați cu o naturalețe în care micile gesturi de tandrețe, tachinările, pauzele și obiceiurile lor spun mai mult decât orice cuvânt. E un film intim, care te lasă să vezi viața acestor oameni, cu bune și rele.

Bulk

Simt că trebuie să-l mai văd de două, trei ori ca să mă dumiresc de toate elementele și interpretările. Filmul ăsta e o experiență în sine. ”Bulk” e un film SF cu aer retro, construit de Ben Wheatley cu un buget modest, dar cu o libertate incredibilă, care îl duce în zona unui experiment vizual și narativ. Are o estetică intenționat imperfectă, plină de paranoia, ironie, multiversuri și reflecții despre o realitate care se joacă constant cu percepția și mintea ta.

Wheatley amestecă imaginea alb-negru cu efecte lo-fi, modele artizanale și tehnici artificiale – dialoguri cu aer de bandă desenată, uneori reînregistrate tocmai pentru a accentua senzația de straniu. Filmul este pe alocuri inegal, dar susținut constant de energia actorilor principali, Alexandra Maria Lara și Sam Riley.

Spune povestea unui jurnalist de investigație (Sam Riley) care este răpit, drogat și dus într-o casă suburbană din Sussex. Acolo descoperă legătura sa cu un miliardar izolat, obsedat de știință, care a construit „Brain Collider”, un dispozitiv de dimensiuni mici, folosit pentru explorarea conștiinței și a misterelor universului. De aici încolo, realitatea devine instabilă, iar casa se transformă într-un spațiu ambiguu, un soi de portal către un univers infinit sau o proiecție a minții umane.

Aici, jurnalistul întâlnește o femeie enigmatică (Alexandra Maria Lara), care poate fi orice – aliat, ghid sau amenințare. Filmul alternează între aceste registre fără să se fixeze asupra unei singure interpretări, iar tu n-ai de ales decât să accepți jocul schimbărilor de ton și a realităților suprapuse.

Farmecul filmului e dat tocmai de această întrepătrundere de rigoare științifică, meșteșug, modelare manuală și libertate creativă.

Nu mă lăsa să mor

De obicei îmi plac filmele care au ca scop crearea unor stări apăsătoare, de neliniște. „Nu mă lăsa să mor” nu prea a fost pe gustul meu. Cred că l-aș fi apreciat mai mult dacă era un scurtmetraj, cum a fost inițial, din câte am înțeles de la regizor în timpul O&A-ului.

Din punctul meu de vedere, a fost prea lung și tras de păr, cu o succesiune de cadre statice, pline de tăceri, care se lungeau uneori și pe parcursul a 8-10 secunde. Și n-am nimic împotriva lor, dar parcă au fost prea multe, prea dese, prea unul după altul. Au fost și anumite scene spre final pe care n-am prea știut să le interpretez, dar am apreciat ideea pe care filmul dorește să o transmită.

Inspirat dintr-o experiență personală a producătoarei Ana Gheorghe, filmul pornește de la ideea unei femei aproape invizibile cât timp trăia, și „descoperite” abia după moarte. Andrei Epure continuă direcția din scurtmetrajul „Interfon 15” și clădește un univers în care realismul social se întâlnește cu absurdul.

Filmul o urmărește pe Maria (Cosmina Stratan), care încearcă să organizeze înmormântarea vecinei sale enigmatice, Isabela (Elina Löwensohn). Acest gest se transformă într-un parcurs dominat de birocrație, situații stranii și o formă de alienare care reflectă felul în care moartea și singurătatea sunt tratate într-o societate aglomerată și izolată emoțional.

3 zile în septembrie

A fost filmul proiectat la Gala de deschidere. Nu m-a dat pe spate. Într-un fel, descrierea pe care am citit-o înainte mi-a creat așteptări mai mari care au rămas nesatisfăcute.

Filmul începe cu o pereche aflată în ziua nunții, Bianca (Andreea Vasile) și Victor (Emilian Oprea), a cărei relație se dezintegrează rapid. Motivul? Viitoarea soție află că a fost înșelată cu secretara. Până aici, nimic surprinzător. De aici înainte, filmul încearcă să transforme o criză de cuplu într-o alergătură haotică, cu situații neașteptate și întâlniri care ar trebui să ducă povestea mai departe. Alergătură care pe mine n-a reușit să mă captiveze cu adevărat.

Are momente bune, am putut înțelege și empatiza cu protagonista și am surprins câteva idei interesante, însă per total m-a lăsat cu impresia că mi-a oferit mai puțin decât promitea. Pe alocuri, e destul de clișeic. Nu-i unul dintre filmele despre care să vorbesc pe nerăsuflate și care să-mi rămână în memorie prea mult timp.

---

Îmi pare rău că nu am ajuns la expozițiile de la Muzeul de Artă, deși îmi propusesem, și nici la dezbaterile din cadrul TIFF Lounge.

Pe de altă parte, a fost cea mai cinematografică săptămână pe care am avut-o în ultimii ani. Am apreciat că multe dintre proiecții au avut la final sesiune de Q&A cu regizorul și, după caz, o parte din actorii din distribuție.

Mă simt mai bogată emoțional și intelectual. Iar pentru mine ăsta-i cel mai mare câștig. Cu toate astea, nu pot să trec cu vederea munca și dedicarea pe care echipa TIFF o pune an de an în acest festival, ajuns în 2026 la cea de-a 25-a ediția.

Jos pălăria pentru oamenii care au grijă de acest proiect, care dăinuiește de atâția ani cu atât de multă vitalitate și emoție și se reinventează de la an la an. Prima ediție de TIFF a adunat aproximativ 8.000 de spectatori și participanți. Ediția din acest an a depășit 130.000. Iar dacă ăsta nu e un semn că avem nevoie de cultură și că proiectele de acest fel sunt vitale, nu știu care e.

---

Să-ți culegi de aici inspirație, să cauți filmele care ți-au făcut cu ochiul, să dai mai departe articolul și să-mi scrii în comentarii ce filme ai văzut tu la TIFF sau pe care ți-ai dori să le vezi.

Sursă imagine cover: TIFF.