Poezia Tatianei Ernuțeanu e o declarație de independență. Azi, când forma pare adesea mai importantă decât fondul, ea refuză conformarea și își croiește propriul drum între cuvânt, imagine și emoție. Artista scrie dintr-o nevoie sinceră de a exprima ceea ce simte, fie în versuri, fie prin colaje, fie prin obiecte care spun povești despre singurătate, sensibilitate și vulnerabilitate asumată.

În acest dialog, Tatiana vorbește fără menajamente despre libertatea artistică, feminitatea necosmetizată, curajul de a fi onest și despre felul în care Berlinul i-a devenit un reper de autenticitate. Discuția e o privire lucidă, dar și poetică, asupra artei contemporane, a poeziei și a modului în care un artist poate rămâne fidel lui însuși într-o epocă a uniformizării.

Poezia ta e un teritoriu al experimentului. Ce tip de experiment ai făcut cel mai recent, poetic sau vizual, care crezi că-ți definește noile direcții?

Eu am o viziune mai cuprinzătoare asupra ideii de poezie și nici nu m-am simțit vreodată doar poet, ci mai degrabă un om care dorește să se exprime în formele pe care le consideră potrivite într-un moment sau altul. Pentru mine nu a fost un experiment, inițial, ci a devenit un experiment în clipa în care am observat că editurile nu erau dispuse să publice o carte de poeme care să nu aibă exclusiv poeme. M-a descurajat să constat că poezia deși este un teritoriu al libertății trebuie să fie încastrată în niște norme și mi s-a părut că România actuală nu este nici acum ce era America când Cummings jongla cu inovația poetică.

Așadar, să revin la răspuns, eu nu am făcut nimic mai mult decât să ofer o alternativă, mai exact să acționez în concordanță cu dorința mea de a pune poezia în diferite forme.

E drept și că am făcut-o știind din start la ce mă voi expune: criticii vor ridica din sprâncene că ce poet e ăla care nu scrie frumos cu titlu, punctuație, majuscule, care pune poze alături, oamenii vor fi influentați în a cumpăra o carte care nu va fi creditată de niște guru ai literaturii, mulți poeți se vor arăta de-a dreptul indignați și tot așa… Da’ uite că nu mi-a păsat. Și bine am făcut. Așa am făcut selecția celor cu deschidere spre diversitate. Și pe ăștia i-am avut și îi am alături. Am spus-o și o mai spun: nu scriu în ideea de a fi validată de niciun șmecher literat. Îi stimez pe unii, pe unii nu, ba chiar îi contest, da’ cine-s eu s-o fac, vor zice mulți, în fine, ce rămâne este că nu cred că poți face critica unui volum de poezie, decât, să spunem, cel mult din perspectiva tehnicii și atât. Mă rezum aici.

Nu știu nici dacă e o direcție asta în care am mers, să îi spunem mai degrabă un mod de a mă exprima atunci/acum.

Ce înseamnă, pentru tine, feminitatea creativă astăzi și cum se traduce ea în poezie, colaj sau în felul cum îți asumi propria prezență artistică?

Uite că mă pui în încurcătură. Nu mă consider o tipă feminină deloc, nici fizic, nici ca diplomație, nici ca ipocrizie de aia mieroasă și tandră (nu condamn!), nici ca stil vestimentar sau ca mod de gândire. Mă simt feminină într-un singur mod, cel al unei analize subtile, emoționale, intuitive, ce ține în ceea mai mare parte de felul în care percep atât lumea, cât și trăirile mele.

Există o zonă a sensibilității pe care ai explorat-o mult prea puțin până acum din teama de a nu fi „prea mult” sau „prea vulnerabilă”?

Nu. N-am avut niciodată această bornă a lui prea mult, iar borna lui prea vulnerabilă, am trecut-o la capitolul onestității/asumării și apoi la cel al bravării, doar doar voi putea da puțin curaj măcar unui singur om care se teme de a-și arăta vulnerbilitatea. Cred că este esențial să arăți ce vulnerabilități ai fiindcă cei din jurul tău doar așa vor ști cu cine au de-a face. Vei avea mai puțin de suferit decât dacă te-ai arăta un om puternic, oamenii te-ar trata din acest unghi, iar tu de fapt ai fi rănit clipă de clipă.

Explorez tot ce simt că doresc să explorez.

Ce simți că te animă cel mai mult, în acest moment al vieții și cum se vede asta în versurile sau imaginile tale?

Mă animă acum mai mult ca întotdeauna trecutul. Nu-mi place nimic din societatea actuală, de la mâncare până la excesul demonstrativ al corectitudinii, totul mă scârbește. Nu văd ceva care să mă stilmuleze emoțional în jur pentru că nu există diversitate. E culmea cum în timp ce se militează pentru diversitate, pe cealaltă parte totul se uniformizează. Aceeași estetică ce nu mai permite niciun indiciu despre personalitatea celui care o poartă, nicio identitate, apartenență, același limbaj arid care este lapidar, lipsit de empatie, calat doar pe eficiență, soluționare și rapiditate, același ideal al frumuseții, aceleași deziderate. Pe mine aceste lucruri nu mă stimulează, ba din contră mă inhibă și mă descurajează.

Ce mă mai animă acum este Berlinul, nu un oraș ci o lume, un loc unde artistul nu e considerat artist că a venit cu o diplomă inutilă în buzunar, scriitorul nu e valorizat în funcție de câte reviste i-au făcut cronici, nu face nici dracu’ poze prin localuri să arate care îi e statutul, unde intimitatea și unicitatea individului sunt apreciate, unde e adevărat că nici nimeni nu te întreabă de sănătate, dar nici nu te evaluează după criterii stupide ca la noi. Știe orașul ăsta să imerseze pe oricine și oricine să-și găsească locul.

Există iubiri, dureri sau doruri care nu pot fi niciodată verbalizate, ci doar sugerate în artă? Cum creezi pentru ele o limbă, un spațiu sigur?

Da. Clar, da! Nu le ofer un spațiu sigur, ci doar un spațiu. Dacă vor fi sau nu intuite, este exclusiv treaba lor. Și, da, sunt multe doruri, iubiri, neputințe, senzații, dureri, în orice creație care îmi poartă numele.

Ce îți aprinde imaginația cel mai ușor azi?

Ploaia, lumina roșie, străzile bucureștiului vechi, excesul de orice fel, mirosul de cedru, lumina gri a iernii, părul rece și mătăsos, femeia pierdută într-un palton raglan, bărbatul nesigur, berlinul.

Care este cea mai recentă revelație despre tine care ți-a dat curaj să experimentezi sau să mergi mai departe?

Onestitatea față de cine ești.

Simți că poezia se adaptează sau doar supraviețuiește în acest mediu digital?

Nu citesc poezie online, nu citesc poezie contemporană. Știu e inadmisibil să spui asta, îi mai citesc doar pe câțiva poeți de la noi, contemporani sau nu. Mă simt îndestulată de poeme care se repetă la o mie de aspiranți care n-au o voce proprie, n-au un stil propriu, și care doar compun un poem după o rețetă a unui poet care le place sau despre care știu că e bine cotat. Nu creditez. Nu susțin. Nu-mi pierd timpul. Citesc doar poeți din afara țării pentru că mă încântă să descopăr nu doar poezie, ci și individualitate. Altfel, e inflație de poezie în online, de mă doare capul.

Ce-ai vrea să însemne curajul feminin în poezie și artă, dincolo de clișeele asumării, emancipării sau activismului vocal?

Îmi pare rău să dezamăgesc dar eu nu pot să împart lumea în bărbat și femeie. Nu cred că vreunul este mai presus, ci cred că fiecare are rostul său și că oricât s-ar strădui o femeie să ia locul bărbatului sau invers este o încercare eșuată. Să anulezi estrogenul sau testosteronul cu voință nu cred că se poate. Cred însă într-un echilibru: nicio femeie nu ar trebui considerată de bărbați cum zicea Sontag „adult de mâna a doua” și mai cred că și femeia nu trebuie să fie întotdeauna deculpabilizată, exonerată, zi-i cum vrei de orice doar pentru că e femeie. Au existat în istorie femei diabolice. Altfel, cred că femeia este o sursă inepuizabilă de viață, de creație, de emoție.

Ai trecut vreodată prin perioade de „sindrom al impostorului”? Cum îți regăsești încrederea?

Nu. La câtă impostură văd în jur chiar simt că sunt anacronică. Nu am sentimentul imposturii deloc fiindcă ce fac pornește din simțirea de a o face, nu dintr-o dorință de a apărea într-un fel anume sau de a da bine sau de a mă integra într-o anume categorie sau de a aparține unui crowd. Nu fac asta pentru niciun fel de beneficiu exceptând cel care ar putea fi implicit de a putea să-mi asigur traiul făcând ce simt. Trăiesc cu sentimentul că fac atât cât pot nici mai mult nici mai puțin. Nu mă erijez într-o postură construită.

Ce observi despre consumul de poezie contemporană: oamenii reacționează diferit acum față de acum 5-10 ani? Cum simți poezia zilelor noastre?

Nu știu dacă e un consum mai mare, dar cert e o ofertă mai mare. Intimidant de mare și nu știu dacă asta mai aduce relevanță în poezie. Nu știu nici dacă poezia se mai cumpără dintr-o nevoie emoțională, sau ca un act care te poziționează drept un tip profund, interesat de cultură. Observ, însă, și o „insulă” de tineri interesată de poezie mai mult decât era în urmă cu câțiva ani.

Mai observ și că poezia acum este o modă, precum acum 7 ani era burgerul. Îți plăcea, nu-ți plăcea comandai un burger și-l fotografiai. Cam așa e acum cu poezia, ai emoție sau nu, te apuci să scrii poezie. De-asta am luat eu o pauză. Nu autoimpusă, ci că mi s-a luat. Cel puțin în acest moment. Și asta mi se pare un act de naturalețe.

Cum gestionezi presiunea de a alege între autenticitate și conformare? Ți s-a întâmplat ca feminitatea sau felul în care te prezinți să influențeze modul în care ți-au fost percepute inteligența, creativitatea sau arta?

Tot timpul am fost evaluată după aspect și firește că au fost puse la îndoială restul calităților mele, dar pe mine oamenii care gândesc în clișee mi se par oameni fără usage du monde, fără spirit analitic, fără curajul de a judeca după filtre proprii și din aceste considerente părerea lor nu m-a interesat vreodată. Pe mine mă interesează doar părerea oamenilor a căror inteligență, cultură, mentalitate le apreciez. Voi alege întotdeauna, fără a fetișiza conceptul, naturalețea, autenticul. Nu trăiesc cu mize societale.

Ce artiști te inspiră în această perioadă?

Aceiași care întotdeauna m-au inspirat: Duchamp, Joseph Kosuth, Sol LeWitt, Yves Klein, Holzer, Robert Montgomery, Abramović, George Brecht, Kenne Grégoire, El Greco, O’Keeffe, Mondrian, Nicolas de Staël, Giovanni Anselmo, Hannah Höch, Barbara Kruger, Sophie Calle, Kay Rosen.

Ce înseamnă pentru tine colajul ca formă de exprimare? Ce te atrage la această îmbinare între imagine și cuvânt?

Văd acest melanj dintre cuvânt și imagine ca o creație dublă, poem-imagine. Imaginea poate arăta ceva ce textul nu poate și textul poate lămuri ceea ce nu e întotdeauna vizibil într-o imagine. Dincolo de nivelul metonimic, cuvintele pot da o nouă expresie grafică fondului imagistic, rezultatul fiind un ansamblu inseparabil, ce potențează intenția hermeneutică.

Ce reacții ai primit de la cei care au comandat colaje sau cărți poștale?

Fără a fi lipsită de modestie, am fost încântată să primesc foarte multe aprecieri a ceea ce fac. Nu sunt creații comerciale, ci mai degrabă senzoriale, ușor demodate, sentimentale, așa că nu mă aștept la cohorte de cumpărători. În plus, ce fac este în ediții limitate, tocmai pentru că nu doresc să produc ceva în masă.

Seturile de cărți poștale au avut de fiecare dată un concept și un scop, și nu unul eminamente vizual, cât și unul social. Dă-mi mâinile tale calde a fost un mesaj al solitudinii prin intermediul obiectelor și al naturii, conținând fotografii simbolice ce aparțin unor ani și etape de viață diferite a căror singură unitate a fost și este singurătatea.

Am dorit să evidențiez impactul pe care îl are indiferența epocii care marginalizează prin trasarea unor coordonate anumite categorii, condamnâdu-i indirect pe cei care fac parte din ele la singurătate și neîncredere. Apoi setul Ancora Tu, un set de cărți poștale cu versuri din poemele mele, creat cu scopul de a face ca poezia să ajungă la oameni, într-o formă mai „digerabilă”.

A urmat setul The Life As We Don’t Say It prin care am invitat privitorul să participe la adevăr printr-o serie de compoziții ce apelează la resorturi simbolice reflectând tensiunea și fragilitatea istoriilor subiective personale cu scopul de a reabilita ideea sincerității relației dintre ceea ce trăim și realitatea ficțională pe care o afisăm live sau online atunci când vorbim despre noi și emoțiile noastre.

Construirea unei imagini a lumii noastre interioare cât mai aproape de realitate ar putea deschide posibilitatea unui dialog onest cu puteri restaurative pentru noi toți. Billet-Doux a fost un alt set ce a plecat de la ideea conform căreia fiecare emoție trăită pe străzile unui oraș devine parte din mitologia intimității pe care o stabilim cu el, iar raportarea afectivă la locurile prin care trecem devine o narațiune subiectivă, dar cu o accesibilitate universală atât prin evocare cât și prin crearea unui spațiu de reflecție comun. Sunt 12 imagini cu fragmente din București. Cel mai recent set este Sentimental, o selecție de 10 imagini, cu colajele mele analog.

Ai pentru dezvoltarea unor proiecte de colaj, poezie sau dialog artistic în următorul an?

Am câteva proiecte însă nu știu dacă aș vorbi acum despre ele. Nu-mi place să zic ceva care s-ar putea sau nu întampla.

De ce ți-e dor când ți-e dor?

De vremea când se trăia după principii proprii și când fiecare își cultiva personalitatea.

O poezie pentru cititori care se potrivește cu starea ta sufletească de acum?

azi ți-aș da toată sarea din mine și un
mentorat despre cum
să-ți amenajezi viața low budget
dacă mi-ar servi
această generozitate
despre care
de altfel oamenii spun
că e monumentală
mai mult decât o felie de tort de mere însiropată
adică nu mai mult de 8 minute lipicioase
de plăcere
adică nu mai mult de un mic serviciu pe care mi
l-aș face mie
implicit și tie beneficiarul și contractorul meu
în timp ce disperată
aș tăia orașul în lung și în lat
ca o odaliscă neo-noir
cu soarele în gură să te mușc
cu sacoșa din pânză
care ar trebui să vorbească lumii
că citesc presa internațională
și cu pielea de scorțișoară
care și ea ar trebui să vorbească lumii
că nu-s de-a locului
dar nu-mi servește
pieptul meu plin
cu aer adriatic
ar respira tot precipitat
și inima mea tot te-ar jupui
ascultând-o
și eu aș vrea tot aceleași
lucruri
pe care niciodată nu le cer
aș călca haine și as coace vinete
aș pune flori în vază și aș
aranja arhitectural
lămâi pe tipsii orientale
primite doar de la oameni
care dorm linguriță
ca o femeie
care împinge orice șansă
în offshore
în timp ce-și face picioarele
spaghetti
pe bordură
spunându-și
to never forget your insignificance.

Sursă imagini: arhiva personală a Tatianei.