Am mai zis și-o mai spun. Oamenii dreptății e unul dintre evenimentele care m-au emoționat cel mai mult anul trecut. Și ceva-mi spune că și ediția pe care echipa OD ne-o pregătește în acest an va fi cel puțin la fel de emoționantă și profundă.

Notează-ți în calendar: 28 mai, ora 19, Cinema „Florin Piersic” Cluj. Pentru câteva ore, dă-i voie și răgaz sufletului tău să simtă, să cuprindă poveștile oamenilor care vor urca pe scenă, printre care: jurnalista Oana Moisil (PressOne), activista Anda Sofian (Mic Grup de Inițiativă Civică), trupa de slam poetry Poethree, avocata Gabriela Musteață și creatoarea de conținut Lavinia Dănilă, dar și artiștii Andra Andriucă și Paul Tihan. Aceștia vor vorbi despre teme precum dependențe, dreptatea în era digitală, dezinformare, gândire critică, siguranța femeilor, activism și bună vecinătate.

„Miza este ca omul care urcă pe scenă să fie 100% convins că vrea să spună fiecare cuvânt de acolo. Urmărim să invităm oameni fundamental buni – adică onești, cu lumină în ei, dispuși să se arate vulnerabili, să dea vocea mai tare pe subiecte care poate nu dau bine”, spune Lori Bertișan-Pop, editoare a textelor, ghid pentru vorbitorii de pe scenă și trainer de storytelling în programul OD. Povestitorii, în interviul de mai jos.

Intră în culisele unui eveniment realizat cu suflet, grijă și blândețe, citește interviul de mai jos cu inima și dă-l mai departe dacă te-a atins. Ne vedem pe 28 mai.

Oamenii Dreptății ajunge pentru a doua oară la Cluj. Ce s-a schimbat față de prima ediție și ce concluzii ați tras despre cum primește Clujul un astfel de eveniment?

Cred că acum avem mai mult curaj. Am avut mari emoții referitoare la cum va primi Clujul conceptul nostru de spectacol. Mie îmi place să spun că e a doua mea casă orașul ăsta, unde am venit la 18 ani ca să studiez și unde am rămas preț de un deceniu. Îmi sunt dragi atâtea locuri și atâția oameni din Cluj și fiecare detaliu din spectacolul de anul trecut l-am așezat și cu gândul la asta. Așa că acum, pentru că am văzut cât de bine am fost primiți, avem mai mult curaj cu care ajungem pe 28 mai.

Cât despre concluzii, noi ne ghidăm mai mult după ce simțim. Știu că e ciudat că nu avem neapărat niște KPIs pe care să-i urmărim, dar așa funcționăm ca echipă, ca format. Eu pot să-ți zic că am plecat cu gândul că a fost așa de multă căldură sufletească în sală, în ciuda lucrurilor grele care s-au spus pe scenă, încât am simțit că am stat două ore și ceva la mine pe canapea, în sufragerie, cu inima p-afară înconjurată doar de oameni dragi.

Dacă ne uităm la lineupul din acest an, avem oameni foarte diferiți: de la creatori de conținut, la profesori, perspective istorice sau povești despre frică, vulnerabilitate și luat atitudine. Cum ați ales vocile acestei ediții?

În primul rând, trebuie să spun că fiecare spectacol din fiecare locație este diferit. Ne uităm la ce lipsește poate din dezbaterile publice, ne uităm la ce oameni nu sunt neapărat sub reflector sau dacă ei sunt cunoscuți, ce din poveștile lor de viață sau din profesii nu a fost dezvăluit și ar putea de fapt să aducă schimbare sistemică sau conversații valoroase. Nu urmăm neapărat rețete, cât ne ascultăm intuiția. E un demers foarte „la interior”, dar cred că un fir roșu este faptul că urmărim să invităm oameni fundamental buni – adică onești, cu lumină în ei, dispuși să se arate vulnerabili, să dea vocea mai tare pe subiecte care poate nu dau bine.

Rolul tău în echipa OD combină direcția artistică și editarea textelor cu ghidarea vorbitorilor. Cum arată procesul, de la idee brută, la redactare până la momentul emoționant de pe scenă?

Trecem prin o serie de pași cu fiecare vorbitor. Există situații, multe chiar, când oamenii pe care-i invităm ne spun că ei nu au nicio poveste de spus sau că nu știu ce ar fi de fapt valoros să aducă în fața publicului. Așa că încep mereu printr-un scurt interviu pe care eu îl asemăn cu foile de ceapă. Dăm foaie după foaie la o parte până găsim de fapt drumul. Apoi ei scriu, eu editez, pun întrebări poate unde simt că ar fi neclar pentru publicul care ascultă povestea, mai dau sfaturi pe diverse formulări. E o muncă de echipă până ajungem la un text cu care să fie confortabil fiecare vorbitor.

Uneori am renunțat la bucăți de poveste care din punctul de vedere al producției ar fi fost excelent de avut, dar pe care vorbitorul nu putea să le rostească cu toată ființa lui.

Dincolo de pălăriile pe care le porți în cadrul proiectului, ești aproape de miezul fiecărei povești. Ce înseamnă pentru tine responsabilitatea de a lucra cu poveștile altor oameni și de a fi lângă ei în tot acest parcurs?

Eu spun mereu că miza scrisului unei povești de fapt nu este scena. Și nu mă alint aici, să știi. Storytelling-ul a fost pentru mine colacul meu de salvare. Eu am scris ca să-mi explic ce simt, să mă lămuresc cine sunt, să înțeleg ce mi se întâmplă în viața personală, în profesii, în tot ce trăiam. Așa că fix cu gândul ăsta lucrez și cu oamenii noștri.

Pentru mine cel mai important în final este ca ei să scoată din proces ceva valoros pentru ei, să ajungă la liman. De asta niciodată nu am lucrat pe storytelling contra unui tarif în procese 1-1 în care cineva să mă plătească să-l învăț să scrie. Storytelling-ul nu funcționează așa. În plus, inclusiv cu invitații OD uneori procesul nu s-a finalizat cu prezența pe scenă. Avem oameni care pe parcurs au renunțat să mai urce în fața publicului pentru că au simțit că nu sunt pregătiți să-și spună povestea pe care au scris-o, dar faptul că o aveau scrisă le-a adus ceva important, i-a ajutat să treacă peste ceva, să găsească ceva. Ăsta e, de fapt, începutul de dreptate. Așadar, eu simt de fapt multă responsabilitate în a reuși să-i ajut să scrie efectiv. Să reușim să parcurgem procesul până la ultimul punct, să le dau suficient curaj, curaj nesăbuit uneori.

Ce e cel mai dificil într-un proiect precum Oamenii Dreptății? Care sunt dificultățile sau provocările cu care jonglați și care îngreunează bunul mers al lucrurilor?

Cred că faptul că fiecare dintre noi muncește de fapt altceva în viața de zi cu zi aduce cea mai mare provocare. Producem spectacolul jonglând între responsabilitățile de la muncă și asta e uneori tare obositor. Ori pentru a reuși un spectacol ca Oamenii Dreptății nu poți doar să te pui jos și să începi să rezolvi din task-uri. Eu de pildă nu pot edita ca la fabrică fiecare ciornă de poveste. Am nevoie să o citesc, să-i dau timp să stea cu mine puțin, abia apoi să dau primul feedback și așa mai departe.

De asemenea, cred că e greu că suntem încă un produs mai greu de explicat și publicului, și finanțatorilor. Zicem mereu „trebuie să vii să vezi ca să înțelegi”. Unii ar spune că asta înseamnă că nu ne pricepem la marketing (râde), dar cred că vine de fapt din faptul că nu ne dorim să urmăm niște șabloane. Așadar, e cumva crucea noastră de dus, pe care ne-am și cioplit-o singuri.

Pe lângă evenimentele Oamenii Dreptății pe care le știm, ce alte programe derulați și ce (mai) înseamnă Leaders for Justice?

Leaders for Justice (LfJ) este un proiect separat de OD. Oamenii Dreptății a început ca un proiect al comunității LfJ, o comunitate de juriști care urmează un program de leadership al cărui absolventă sunt și eu. An după an însă, OD a căpătat propria identitate și acum, așa cum știi, cei de pe scenă provin din profesii diverse, nu sunt doar juriști. OD este despre dreptate în sens larg.

Leaders for Justice înseamnă o comunitate de 17 generații de juriști aflați la început de carieră care sunt selectați și trec printr-un program de formare unde însă nu se face drept, ci se discută despre leadership autentic, care mută munții.

Altfel, de anul trecut prin OD derulăm și un mic atelier de storytelling, care are deja două ediții – se numește OD. Povestitorii și e un soi de spectacol în miniatură, dar care este precedat de câteva zile de training axat pe inteligență emoțională, leadership și storytelling sistemic unde sunt tare onorată să lucrez alături de trainerii Diana Ghindă și Codru Vrabie și organizatorul OD, Doru Toma.

Cum vă coordonați să fiți prezenți atât de coagulat și coerent cu evenimente și programe în mai multe orașe din țară?

Ne bucurăm că se vede așa! În spatele cortinei sunt însă destul de multe concesii făcute de familiile noastre, care cu câteva săptămâni în ajun de fiecare eveniment ne văd doar pe laptopuri și telefoane rezolvând urgențe. „Where there is a will, there is a way” nu e un mit atunci când ai aproape oameni care, deși diferiți, au valori similare.

Cred că așa reușim, prin faptul că ne îngăduim unii pe alții și ne îngăduie și soții, soțiile și copiii noștri. Noi între noi, ca echipă, încercăm să nu punem presiune care nu-i necesară, să ne răbdăm întârzierile, pentru că înțelegem limitările fiecăruia dintre noi.

Ajungeți cu Oamenii Dreptății la oameni care nu știau de existența evenimentului sau mai degrabă consolidați o comunitate deja creată? Faceți ceva anume pentru a „ieși din bulă”?

Om cu om. Treptat ajungem să ieșim din bulă pentru că cineva ne recomandă sau își aduce prietenii la spectacol. Având vorbitori așa de diferiți, din lumi așa de diferite, asta ne ajută să ajungem în multe colțuri și comunități. Avem sigur și comunitatea noastră, dar ea se mărește cu fiecare spectacol.

Nu avem foarte multe lucruri standard pe care le facem. Având în vedere că tot răspund cu asta îmi e frică să nu părem neprofesioniști, dar să știi că abordarea noastră e mult orientată spre ce vine dinspre public. Nu am încercat niciodată mari strategii de comunicare. Încrederea cred că a fost primordială. Am avut încredere în echipa noastră de comunicare care muncește mult la cum să arate lucrurile în online, dar nu ne-am dat niciodată peste cap să facem trenduri sau alte strategii. Ne dorim ca oamenii să vină aproape de noi organic.

Ce ai învățat despre curaj de când ai început Oamenii Dreptății și ce înseamnă pentru tine să fii un om al dreptății azi?

Ah, nu mi-aș pune pălăria asta de om al dreptății. Dar îți mulțumesc! Eu mi-am găsit greu curajul și mă uit că acum la aproape 30 de ani văd lucrurile tare diferit și văd cât de mult mi-a lipsit în momente-cheie din viața mea.

De când am început să fiu parte din echipa OD am învățat că să fii curajos înseamnă să fii autentic. Să știi care îți sunt limitele, să le verbalizezi către ceilalți, să-ți accepți spațiul interior. E foarte greu și trebuie mult curaj să poți spune „eu am nevoie de/eu am nevoie să”, dar l-am învățat pe parcurs.

Cum vezi puterea storytellingului în spațiul public? Ce poate face concret o poveste bine spusă și ce nu poate înlocui?

Pe mine mă distrează foarte tare că până și storytelling-ul a devenit o strategie acum. Am primit recent pe LinkedIN o ofertă de la un consultant de comunicare care-mi spunea (automatizându-și probabil mesajele) că vrea să mă învețe să-mi ridic brandul personal prin storytelling. Evident că mai am multe de învățat și eu, dar a fost grozav de amuzant să văd abordarea asta atât de impersonală.

Cred că poveștile bine spuse sunt cele care pleacă din noi autentic, real, la momentul potrivit și care reușesc să ajungă la publicul care să le primească. O poveste bună e de fapt un contract social. Degeaba o spun dacă nu are cine să o audă așa cum este ea. „Nu dați mărgăritarele voastre porcilor” e ceva ce am învățat pe parcurs și deși sună dur, cred că e ceva extrem de folositor de știut ca să-ți protejezi inima fără să construiești ziduri în jurul ei. Cu alte cuvinte, să spui, dar acolo unde găsești o ușă sau măcar o fereastră deschisă.

Mai cred și că poveștile bune nu pornesc de la scopuri comerciale. E „moartea pasiunii” ca să zic așa. Dacă vrei să faci storytelling ca să vinzi, ăla nu e storytelling, este copywriting. Nu-i nimic greșit, trebuie doar să avem proprietatea termenilor. Poveștile bine spuse sunt de fapt povești care există în primul rând. Care pleacă din ceva ce-am trăit cu adevărat. Și nu sunt mereu povești triste sau războinice. Există storytelling valoros care nu neapărat doare în stomac, ci care pornește de la ceva bun, îți spune despre lucruri bune și se încheie tot așa. Dar ele sunt reale, oneste, n-au alt scop decât să fie spuse că poate ajută pe cineva. Și au multă specificitate. Asta e ceva ce AI-ul nu va putea face niciodată.

În programul OD. Povestitorii lucrați direct cu oameni pe storytelling. Care sunt cele mai frecvente blocaje pe care le întâlnești atunci când cineva dorește să își spună povestea și ce ajută, concret, să le depășească?

„Nu știu să scriu”. Este cel mai întâlnit blocaj la oamenii care vor să își spună povestea, dar vin cu ideea asta că ei nu știu să scrie. Eu nu cred în „ești făcut pentru X”, așadar nu cred nici în ești făcut sau nu pentru scris atunci când vine vorba de storytelling. Pentru că e un act pur personal. Oricine poate să scrie dacă își dă voie să simtă. Sigur, nu toate poveștile ies cu o scriitură excelentă de autor de carte, dar au fiecare ceva al lor.

Cel mai mult ajută exercițiul. Fac cu grupul niște exerciții ușurele, cu care să ne pornim și care au câteva ancore care ajută să începi pur și simplu să scrii. Sunt un fel de teme dacă vrei. Iar apoi, după ce există povestea, de scriitură ne mai putem ocupa; reformulăm, mutăm paragrafe, adăugăm, tăiem.

Există un moment din edițiile anterioare Oamenii Dreptății care te-a atins într-un mod mai special și pe care îl porți cu tine în suflet?

Toate sunt valoroase, dar ceva ce încă țin minte cu precizie de chirurg este momentul actriței Aida Economu de pe scena OD Sibiu. A vorbit despre lupta ei cu infertilitatea, una din fricile mele cele mai mari. În spatele ei, pe ecran, îi erau proiectați ochii cu o cameră care filma în timp real și care era manevrată chiar de soțul meu. A fost foarte intens pentru mine și cred că este un moment pe care o să-l port mereu în suflet.

De asemenea, cred că pot povesti aici și de momentul Cătălinei Uță, care a urcat pe trei scene chiar – Brașov, Sibiu și București. Cu ea am un alt tip de amintire tare dragă – Cătălina a pornit de la un text care n-a avut de fapt nicio legătură cu ce a ajuns să spună pe scenă. Prima ciornă a fost ceva foarte sec și impersonal și am reușit să ajungem la un moment despre cum este în regulă și să iei o pauză de la schimbat lumea, pe care noi ca echipă am simțit că-l vrem pe toate acele scene.

Ce te entuziasmează, ce te motivează și te ajută să-ți menții zvâcul în cadrul acestui proiect?

Cea mai mare motivație este faptul că mi s-a demonstrat că poveștile chiar unesc. Și că nu mi-am pierdut timpul citind încă de la grădiniță. Când eram foarte mică mă răzvrăteam uneori că toți copiii aveau voie la ore de joacă parcă infinite, dar pe mine mă obligau ai mei să citesc zilnic, chiar și în vacanțe. Am trăit însă în atâtea lumi prin cărțile alea încât cred că a rămas cu mine ideea asta că poveștile unesc sau poveștile ne unesc.

Când am mai crescut, autobiografiile au fost pentru mulți ani favoritele mele. Iar azi, când am șansa să șlefuiesc cu atât de mulți oameni atât de multe povești și să văd cum acolo în sală, după spectacol, la ceva timp lucruri se întâmplă concret – fie cu vorbitorii care devin mai așezați în ei, mai curajoși, mai motivați, fie în comunități unde oamenii iau diverse inițiative, este doza de energie de care am nevoie să fiu convinsă că merită.

Pe lângă implicarea ta în Oamenii Dreptății și în Leaders for Justice, scrii și newsletterul cum trebuie, care vorbește mult despre educație, comunități și schimbări la firul ierbii. Ce te preocupă cel mai mult în perioada asta și ce simți că lipsește din conversațiile publice despre educație și societate?

Cred că suferim în continuare de „foarte multă importanță” așa, ori din poziția asta nu poți să urnești un munte. E nevoie să te uiți sincer la ce merge și la ce nu, să recunoști sincer ce-i putred și de acolo să începi să clădești. Strategia „sub preș” e ceva ce trebuie abandonat.

Ce i-ai spune unui om care a făcut cunoștință cu Oamenii Dreptății prin acest interviu? De ce să vină la următoarea ediție?

S-ar putea ca poveștile de pe scenă să fie și despre tine, fără să fie cu adevărat despre tine. Și asta e frumusețea spectacolului acesta. Că poți sta într-o sală de sute de locuri (apropo, fix unde vrei tu atunci când ajungi, că nu avem loc prestabilit pe bilet, tocmai ca să fie extrem de personală experiența), să asculți verbalizarea unor probleme, dileme, situații, să te regăsești și să te vindeci poate, fără să ai reflectorul pe tine. Și de acolo încolo să știi mai bine ce ai de făcut.

Fotografiile incluse în acest interviu mi-au fost oferite de Lori Betișan-Pop și Doru Toma, fondatorul OD.