
Azi mi-am amintit de mine mică. De mine la grădiniță. Era într-o școală improvizată, într-o văgăună din afara localității, pentru copiii din zonă. O clădire mică, formată din două încăperi alăturate, legate printr-un hol. Într-una era grădinița, iar în cealaltă era școala generală, clasele I-IV. Da, comasate într-o singură încăpere. Eram puțini copii acolo, vreo 20.
Nu era nici bine, nici rău. Îmi amintesc clar drumul spre grădiniță. De obicei venea mami cu mine și după mine. Când ploua mult era greu. Mă ținea de mână, iar eu mă luptam să țin ritmul cu mersul ei de adult, doar că cizmele mici din cauciuc se afundau din ce în ce mai mult în noroi și abia-mi ridicam picioarele. Da, n-am avut cele mai strălucite condiții, dar a fost frumos. În plus, aveam un prieten de joacă, Andrei, care era cu câțiva ani mai mare decât mine (era în generală) și căruia i-am pierdut urma niște ani buni.
Gândind retrospectiv, probabil zona și condițiile în care mă aflam atunci și acolo s-ar încadra în ceea ce azi numim medii defavorizate. Pentru mine nu au fost niciodată așa și nici nu ar putea fi. E mediul care mi-a format personalitatea și mi-a clădit identitatea.
Au trecut anii de grădiniță și din clasa I am mers la școala din Sărmașu. Era departe, la mai bine de 3 kilometri distanță, iar drumurile nu erau nici măcar pietruite. Uneori noroiul ți-ajungea până la glezne. Mijloc de transport nu era sau, dacă era, stăteai cu frica-n brațe că atunci când ți-e lumea mai dragă îi poate cădea o roată sau nu poate urca dealul și tot pe jos trebuie să mergi. Ani întregi nici n-a existat, iar când era, se făcea nevăzut luni întregi pe motiv că era defect. Nici conducerea școlii nu prea-și bătea capul de cei 15-20 de copii de pe coclauri.
Toamna și primăvara n-aveai nicio șansă fără cizme de cauciuc. Dar nici nu te puteai duce cu sacoșa cu cizme murdare la școală (doar dacă nu voiai să fii ținta bullyingului în acea zi), așa că le lăsai la vreun consătean de omenie la intrarea în localitate. „Când ajungeai la trotuar”, ziceam noi. La prânz, când mergeai spre casă, le luai de acolo, te echipai pentru aventură și-ți puneai papucii ăia buni în sacoșă.
În gimnaziu, am fost la o școală cu wc în curte. Wc însemnând patru pereți din ciment, pe jos tot ciment, cu o gaură scobită-n mijloc și uși de lemn. Uși care nu prea stăteau închise dacă nu le țineai. Dacă mergeai singur, n-aveai cum să-ți tii ușa. Sau, dacă reușeai, putea veni oricând un coleg, care avea chef să se amuze, să ți-o deschidă.
Fetele nu prea mergeau acolo la toaletă. Preferau să aștepte până ajung acasă. Sau, dacă aveai noroc de profi cumsecade, le cereai voie în timpul orei când știai că nu mai sunt copii în curtea școlii. Apoi, când eram printr-a șaptea ni s-a făcut și nouă o toaletă așa cum ar fi fost normal să fie. Știu că mai sunt școli cu wc în curte, dar sper că sunt mai puține decât acum 15 ani.
Ce voiam să spun cu tot ce-am scris aici e că, acum vreo săptămână, am fost la școala din Borșa (Cluj) împreună cu colegii de la Hacking Work și cu oamenii din echipa BookTruck – Biblioteca mobilă. Le-am dus copiilor cărți și am petrecut câteva ore împreună în care (le)-am citit și ne-am încărcat cu energie. Și-am rămas plăcut surprinsă. Și de copii, dar mai ales de școală.
E la ani lumină distanță de școala cu wc în curte. Elevii de la școala din Borșa au cafenea literară, bibliotecă și muzeu (arheologic, etnografic etc). Copiii de la școala din Borșa fac expoziții și învață despre perioadele istorice în timp ce ating obiecte din antichitate sau din Al doilea Război Mondial.
Tind să cred că asta se datorează, în primul rând, oamenilor de bine pe care îi interesează cu adevărat educația acestor copii. N-am fost eu în multe școli, dar rar am simțit o atmosferă așa caldă și primitoare.
Ce m-a bucurat cel mai mult a fost seninătatea copiilor și curajul lor. Le-am citit din Micul Prinț și nu au ezitat să le citească și ei colegilor. Ba chiar s-au oferit să facă asta și acei copii care întâmpinau dificultăți. Mi-a umplut sufletul de bucurie faptul că au avut curaj să se implice și că niciun coleg nu a râs, ci a ascultat cuminte. M-am gândit ulterior la mine copil și eu nu aș fi îndrăznit s-o fac, mi-ar fi fost rușine.
Mă bucur și mai mult că, deși sunt multe școli în România aflate în condiții care sunt departe de tot ce-nseamnă educație modernă, există proiecte și inițiative cum e BookTruck – Biblioteca pe roți. Într-o țară fruntașă la analfabetism funcțional, în care avem 13 285 de sate, majoritatea fără biblioteci funcționale, #BibliotecaPeRoți își propune să lărgească orizontul copiilor și să contribuie la reducerea abandonului școlar.
Dacă vrei și tu să dai o mână de ajutor, poți oricând să faci o donație. Vezi aici cum. Și-o să închei articolul cu un citat pe care Victor îl menționează des: un copil care citește va fi un adult care gândește.
Fotografia cu mine în spatele curții mi-e una dintre cele mai dragi. Azi curtea nu mai arată deloc așa, dar a rămas și va rămâne întipărită în identitatea mea.
Mulțumesc mami și tati că ați avut grijă de mine și v-ați pus toată energia în educația mea. ❤️
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.