A trecut ceva timp de la primul articol cu ce filme mai vedem. De-atunci, s-au adunat destul de multe pe care le-am văzut sau am de gând să le văd așa că am făcut o trecere în revistă a câtorva dintre ele. Dacă nu știi la ce film să te mai uiți sau cauți ceva care să te inspire și să-ți stârnească curiozitatea, te invit să arunci o privire mai jos. Sunt aproape sigură că ceva tot o să-ți facă cu ochiul.

The Substance (2024)

Dacă ai putea să-ți recâștigi tinerețea, ai lua o substanță care promite să te transforme într-o versiune mai tânără și idealizată a ta?

Filmul, regizat de Coralie Fargeat, câștigător al premiului pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes, este o explorare captivantă a dorinței de tinerețe și perfecțiune, transpusă într-un horror cu accente tragicomice. Elisabeth Sparkle, interpretată de Demi Moore, încearcă să-și recupereze faima și frumusețea pierdute, apelând la un ser miraculos care îi creează un alter ego mai tânăr, Sue.

Inițial, această dualitate pare să-i ofere o nouă șansă, dar se transformă într-un coșmar existențial, marcat de degradare fizică și violență dusă la extrem. Căutarea obsesivă a perfecțiunii duce la o fuziune monstruoasă a celor două identități, care simbolizează colapsul identitar provocat de standardele toxice de frumusețe impuse de societate.

În încercarea de a depăși limitele impuse de îmbătrânire, Elisabeth se prăbușește într-o spirală autodistructivă, devenind victima unui sistem care exploatează nesiguranțele individuale pentru profit. The Substance e o meditație lucidă asupra iluziei perfecțiunii și a prețului pe care îl plătim pentru a ne conforma unor idealuri imposibile.

E un film destul de brutal, din mai multe puncte de vedere. M-a pus pe gânduri și mi-a trezit întrebări despre normele sociale, îmbătrânire, corp, judecăți sociale, rolul femeii în societate și modelele feminine. În plus, mi-au plăcut referințele la alte filme, cum ar fi Black Swan, The Shining, The Elephant Man, Alien: Covenant, Vertigo, Carrie sau Dorian Gray. Sunt gândite cu grijă și integrate fără a părea forțate.

Senna (2024)

Cred că a trecut cam un an de când am devenit fan Formula 1. Totuși, nu știam prea multe despre Ayrton Senna până să văd miniseria produsă de Netflix. Și-am fost foarte plăcut surprinsă. Echipa a reuşit să creioneze cam tot ce a însemnat acest om, cu toate sacrificiile făcute, toate bâjbâielile, toate bucuriile, toate obstacolele peste care a trecut și toate criticile primite.

Acțiunea începe în momentul în care triplul campion mondial de Formula 1 se mută în Anglia pentru a concura în competiția Formula Ford, continuând până la tragicul accident din Italia, de pe circuitul de la Imola, petrecut în timpul Marelui Premiu din San Marino, în 1994, când Senna avea doar 34 de ani. Pilotul brazilian a câștigat trei titluri mondiale de Formula 1, 41 de victorii, 65 de pole positions și 80 de podiumuri între 1984 și 1994.

Viviane Senna, sora sportivului, a declarat: „Este foarte special să spunem povestea pe care doar puțini oameni o știu despre el. Familia Senna se angajează să facă din acest proiect ceva absolut unic și fără precedent.”.

Mi-a plăcut mult cum a interpretat Gabriel Leone rolul. S-au văzut orele de studiu, de repetiții, de analiză a caracterului lui Senna. Cred că a reușit să-l interpreteze cu multă grijă, dedicare, respect și profesionalism.

Vicente Amorim, creatorul miniseriei, a spus: „Gabriel Leone are carisma, intensitatea și delicatețea lui Senna”, iar producătorul Fabiano Gullane a completat: „Suntem încântați de felul în care Gabriel a interpretat rolul lui Ayrton în timpul probelor în fața camerei de filmat. Acest actor brazilian este o vedetă internațională în ascensiune”.

Escaping Twin Flames (2023)

Căutarea iubirii e una dintre cele mai profunde aspirații umane. Toate bune și frumoase până când este exploatată de indivizi lipsiți de scrupule și devine un instrument al manipulării și abuzului. Așa și-au făcut cărțile Jeff și Shaleia Ayan, fondatorii comunității Twin Flames Universe.

Manipularea unor oameni aflați în căutarea iubirii, a sensului în viață sau a celor care se simt pe marginea prăpastiei încalcă libera alegere, creează daune emoționale și-ți fragmentează sinele într-un hal atât de crud încât devine al naibii de greu de reparat.

Nu pot să concep cum astfel de lucruri se-ntâmplă la scară așa mare și, practic, autoritățile nu iau atitudine (am intrat pe site-ul Twin Flames Universe și funcționează bine mersi). Cum poate cineva să preia controlul total asupra vieților și minților atâtor oameni încât să ajungă să decidă de gen au, ce și cât să mănânce, cât sex să facă și câte abuzuri să îndure? Cum poate cineva să pretindă că e Mesia în timp ce împroașcă cu insulte și amenințări?

Mă îngrozește faptul că manipularea și îndoctrinarea pot ajunge la un asemenea nivel. Mă tulbură faptul că fragilitatea emoțională devine teren fertil pentru abuzuri și jocuri psihologice care servesc drept fundație pentru îmbogățirea altora. Twin Flames Universe este un exemplu contemporan de cult care și-a croit ițele profitând de accesibilitatea internetului și de dorința oamenilor de a găsi conexiuni autentice.

Îți recomand să vezi documentarul. Cu toate că vei simți că cineva îți toarnă găleți cu apă rece în cap, e un film care merită văzut și care-ți va da de gândit, conștientizat și priceput încă ceva din subtilitățile societății pe care am construit-o.

Avicii: I’m Tim (2024)

M-am simțit luată de mână de micul Tim și dusă în poveste, pe cele mai înalte culmi, dar și în bezna densă din spatele reflectoarelor. Mi-a sfâșiat sufletul, dar mi l-a și umplut de compasiune, respect și admirație. Filmul e bazat pe sute de ore de filmări cu Avicii, de când era bebeluș și până la final, și cuprinde zeci de mărturii ale prietenilor, familiei și oamenilor alături de care a lucrat.

Tim a iubit întotdeauna muzica. Știa încă din copilărie că orice avea să facă în viață va fi în zona creativă. În adolescență, a început să se joace cu un software de producție muzicală și a învățat arta subtilă de a combina notele și a le armoniza. Și la 18-19 ani, deși credea că n-are cum să facă o carieră în muzică pentru că nu știa să cânte la niciun instrument, a ajuns să plece în turnee, a învățat să cunoască oamenii, să se joace cu emoțiile și energia lor și să simtă atmosfera.

Dar nu voia să fie un personaj complet diferit de cine era el cu adevărat. Între Tim și Avicii nu era o graniță clară. Mai mult, era pe pilot automat, se simțea gol și nefericit. Nu-i mai făcea plăcere să facă muzică pentru că era prea mult. Ăsta a fost începutul unui parcurs greu, care s-a încheiat cu multă durere. Tim a plecat dintre noi. Brusc și pe nepregătite. Și totuși, încă e aici, prin muzică, dor, iubire, recunoștință, durere și gândurile de „dacă aș fi știut” sau „dacă aș fi fost mai atent” ale apropiaților lui.

Tim a fost și va rămâne un geniu. Pentru mine, faptul că am putut vedea și pot asculta și azi o mică parte din tot ce a însemnat Tim (sau Avicii) e un privilegiu.

DogMan (2023)

Recunosc că m-a răscolit filmul ăsta, și la propriu, și la figurat, de mi-au dat lacrimile. E un film despre puterea de a depăși traume greu de imaginat. E un film despre reziliență și umanitate. E despre relația oamenilor cu animalele și despre loialitate. E un film psihologic, cu o sensibilitate aparte, dar și cu acțiune.

Ne pune pe masă povestea lui Doug, un băiat care a trecut printr-un car de traume și abuzuri toată copilăria și care nu a fost niciodată iubit așa cum și-a dorit și cum ar fi avut nevoie. Cel puțin nu de oameni. Dar el are o superputere: dragostea necondiționată pentru câini și conexiunea specială pe care o are cu ei.

„M-am întrebat cum poate o ființă umană să treacă printr-un asemenea calvar și ce poate face pentru a-l depăși. Cu toții avem suferința în comun, singura armă pe care o avem pentru a lupta împotriva ei este dragostea. Societatea poate oferi un oarecare confort, dar doar prin dragoste se vindecă cu adevărat rănile.”, spune Luc Besson, regizorul filmului.

Foarte bună și interpretarea. Mi-a plăcut mult Caleb Landry Jones – se vede atenția din fiecare gest, privire și replică. Iar în secvențele cu drag queen e spectaculos. Intuiesc că o să vă placă, mai ales dacă iubiți câinii sau v-a plăcut Joker (are câteva lucruri în comun, mai ales în construcția personajului) . Și mai cred că e subapreciat pe IMDB, oferă mai mult decât un film de nota 6.8.

The Brutalist (2024)

E un film pe care nu l-am văzut (la momentul la care scriu acest articol), dar îmi doresc. Am de gând chiar că merg să-l văd în cinema, doar că încă nu mi-am făcut timp pentru cele 3 ore jumătate de artă. Cert e că mi-a ajuns să văd trailerul și să știu că e cu Adrien Brody ca să-l pun pe lista filmelor pe care îmi doresc să le văd. Faptul că a primit 10 nominalizări la Oscar e doar un bonus pentru mine.

„Este călătoria unui imigrant evreu, despre supraviețuire. Acele greutăți și pierderi specifice, tânjirea după un nou început și visul de a veni într-un loc ca America – unde mitul visului american, mai ales în anii ‘50 – oferă speranța de a fi liber de acea persecuție și de a o lua, poate, de la capăt într-un fel”, spune Brody.

Însă pentru László Tóth, protagonistul, nu este ușor să scape de traume în timp ce proiectează mobilă modernă uimitoare, o bibliotecă și marea arhitectură brutalistă care domină filmul și de la care lungmetrajul împrumută numele.

„Acea artă măreață și spiritul uman pot triumfa cumva prin toate acestea. Traumele trecutului nostru ne influențează munca și alegerile și experiența noastră de viață. Psihologia postbelică a afectat profund arhitectura postbelică. Până și mișcarea brutalistă este o antiteză a idealurilor noastre anterioare”, afirmă Brody.

Mai mult, Adrien Brody a împărtășit perspective despre modul în care mediul său familial i-a influențat performanța: „Moștenirea mea maghiară a fost înrădăcinată în mine încă din copilărie. Îmi amintesc că bunicul meu se lupta cu accentul său gros maghiar în timp ce încerca să-și găsească de lucru în America. A fost incredibil de stresant și dificil pentru el să se asimileze în societatea americană”. Actorul a subliniat, de asemenea, importanța rădăcinilor sale în modelarea carierei și perspectivei sale. „Aceste experiențe mi-au modelat drumul și m-au făcut ceea ce sunt. Întotdeauna am abordat oamenii care au trecut prin astfel de dificultăți cu respect și înțelegere”.

Anora (2024)

Alt film despre care am citit mai mult de bine decât de rău și pe care vreau să-l văd. Anora este marele câștigător al Festivalului de Film de la Cannes din 2024, fiind recompensat cu premiul Palme d’Or, cel mai prestigios din competiție.

O tânără din Brooklyn, Anora, care lucrează într-un club de striptease întâlnește într-o seară un tânăr rus, Ivan, fiu al unui oligarh. Convinsă că aceasta poate fi povestea ei de basm, Anora acceptă după o foarte scurtă perioadă să se căsătorească cu Ivan. Mariajul celor doi nu pare însă destinat unui succes prea lung, deoarece părinții tânărului pornesc spre New York imediat ce află despre acesta, pentru a anula căsătoria.

„Dacă în prima parte Anora pare o poveste de Hollywood clasică, de tipul „doi îndrăgostiți împotriva lumii”, în partea a doua filmul ia o turnură extrem de neașteptată și mult mai realistă. Filmul lui Baker reușește de asemenea să găsească o sursă neașteptată de umor în momentele cele mai tensionate din film, cauzând râsete din situații care, la prima vedere, sunt extrem de grave și periculoase. Este un stil foarte specific de umor, care s-ar putea să nu placă tuturor, dar prin care poți spune, cel puțin, că Anora iese în evidență.”, scrie Andrei Brîndușescu.

De asemenea, Victor Morozov menționează într-un articol publicat de Scena9: „Îmi place Anora pentru că vorbește despre această tânără fără condescendență și fără piedestalizare – două atitudini opuse, dar la fel de problematice. Nu face din ea o sfântă abrutizată la cheremul bărbaților și nici o lozincă militantă pe două picioare. Dimpotrivă: Ani e un personaj grație căruia Baker poate filma raporturi heterosexuale pe bani într-o manieră perfect firească, organică – ca pe o muncă oarecare, fără să ne refuze bucuria ficțiunii de pe pozițiile unui tătuc moralist. Anora e un film ce cunoaște costul unei supradoze de plăcere, dar care, chiar și așa, are bunul-simț să nu le-o interzică personajelor sale.”

Ție ce filme ți-au plăcut? Ce recomanzi? Scrie-mi în comentarii.

Imagine cover: filmul The Brutalist.