„Am simțit că și România are nevoie de ceva asemănător”. Asta mi-a împărtășit Adrian Cârciova (Tony Baboon în industria muzicală) când l-am întrebat despre „Povești de cartier”, prima bandă desenată despre istoria hip-hopului românesc, realizată împreună cu rapperul Macanache (Bogdan Dinescu).

Primul număr conține trei povești despre Dacian (Getto Daci), Brugner (Delikt) și Macanache, personaje reale din undergroundul anilor ’90. A pornit cu o campanie de crowdfunding și a ajuns la al doilea tiraj de 500 de exemplare, disponibil la Bazar de Muzică, Red Goblin și, în curând, în librăriile Cărturești.

Adrian e unul dintre artiștii pentru care multidisciplinaritatea exprimă felul în care funcționează: compune, cântă, produce, desenează, face animații și semnează identitatea vizuală a propriilor proiecte. În prezent, lucrează la muzica pentru animația „Cu Cheia la Gât” a lui Mădălin Truică și susține dezvoltarea filmului pentru copii „Pericol”, regizat de Răzvan Marinescu.

Eu l-am descoperit la Vocea României în 2025. Recent, am ascultat piesele de la Urbanist și atunci mi-a venit ideea interviului.

Cum a apărut ideea pentru „Povești de Cartier” și ce te-a motivat să începi proiectul?

Ideea a apărut în timp, conectând natural lucrurile care mi se întâmplau. Am început făcând portrete de rapperi, apoi o copertă inspirată din cultura hip-hop și am observat că lumea reacționa foarte puternic la direcția asta. Comunitatea era entuziasmată și atunci am început să iau proiectul mult mai în serios.

O influență importantă a fost Ed Piskor, care a realizat seria „Hip Hop Family Tree”. Mi s-a părut fascinant că poți documenta cultura hip-hop prin bandă desenată și am simțit că și România are nevoie de ceva asemănător. M-a motivat și faptul că mulți dintre oamenii care au construit scena anilor ’90 nu au fost niciodată puși cu adevărat în lumină. Am vrut să fac ceva care să funcționeze și ca entertainment, și ca document cultural.

Cum a arătat procesul de documentare?

Documentarea a durat aproximativ 3-4 luni și a fost probabil una dintre cele mai intense etape. Am vorbit cu foarte mulți artiști și oameni care au prins perioada respectivă. Unele răspunsuri au fost negative, unii nu au înțeles ideea sau nu au vrut să participe, dar până la urmă am rămas lângă oamenii care au fost deschiși și au rezonat cu proiectul.

Am ascultat foarte mult hip-hop românesc și american, am căutat interviuri, poze și detalii despre anii ’90. Eu am trăit perioada aia în Brăila și am încercat să-mi accesez memoria afectivă: blocurile, atmosfera, hainele, senzația orașului din perioada aceea.

Cum ai construit povestea? De la ce ai pornit, care au fost pașii pe care i-ai parcurs în realizarea benzii desenate, creativ vorbind?

Creativ, am pornit de la poveștile reale ale personajelor și le-am filtrat printr-o estetică de comic book american old-school. Nu am vrut să fac un documentar rigid, ci ceva viu și uneori chiar absurd sau poetic. De obicei porneam de la interviuri și de la discuțiile avute cu artiștii, apoi făceam storyboard-uri foarte rapide, căutam ritmul paginii și dinamica cadrelor.

Fiecare personaj a fost tratat foarte personalizat, inclusiv prin felul în care vorbește sau reacționează. Am păstrat chiar și anumite manierisme de exprimare. Încercam ca fiecare poveste să aibă personalitate și „juice”, să nu pară doar o relatare cronologică.

Ce valoare a adus Macanache în proiect, în ce a constat aportul lui și cum s-a simțit să lucrezi cu el?

Macanache a avut un rol important în dezvoltarea și promovarea proiectului. Dincolo de faptul că apare în revistă, a înțeles foarte repede direcția în care vreau să duc „Povești de Cartier” și m-a ajutat atât cu sfaturi, cât și cu contacte care au făcut revista mai cunoscută.

Fiind și unul dintre cei mai activi și importanți promotori ai culturii hip-hop din România, sprijinul lui a contat mult pentru vizibilitatea proiectului. În plus, este un artist foarte complex: pictează, scrie, are colecții de haine și multe alte preocupări creative. Am învățat multe de la el și m-a inspirat prin felul în care își construiește propriul univers artistic.

Ce perioadă e surprinsă în „Povești de Cartier”? Ce fel de București (sau Românie) vedem acolo și ce personalități regăsim în primul număr?

Revista surprinde în principal anii ’90 și începutul anilor 2000, perioada în care cultura hip-hop românească începea să se contureze. Vedem un București și o Românie foarte diferite de cele de azi: mai haotice, dar și foarte vii. Un oraș în care cultura urbană creștea printre blocuri comuniste, casete copiate și improvizație permanentă.

În primul număr apar Brugner, Dacian și Macanache, dar și multe alte nume și referințe precum Piele, Os, Omu Gnom, M&G, DJ Undoo, ERPS, influențe din rapul american și chiar câțiva dintre donatorii mai generoși ai proiectului.

Când te uiți la ce a ieșit și la cum primesc oamenii acest proiect, unde ți-ar plăcea să ajungă „Povești de Cartier” în următorii ani?

Mi-ar plăcea ca „Povești de Cartier” să crească dincolo de zona unei reviste și să devină un proiect mai amplu, cu mai multe volume, animații, experiențe audio-vizuale sau poate chiar un serial. Simt că există încă foarte multe povești și personaje din cultura urbană românească care nu au fost explorate suficient artistic. Mi-ar plăcea și să ajungă în afara României, pentru că, deși contextul este foarte local, temele și experiențele personajelor pot fi înțelese oriunde.

Citesc românii benzi desenate? Avem o cultură în acest sens sau e încă în formare? Unde mai e de muncit în zona asta, care sunt dificultățile pe care le vezi tu?

Cred că există public pentru banda desenată în România, dar cultura asta încă este în dezvoltare. Problema nu este lipsa de talent, pentru că avem artiști foarte buni, ci infrastructura și felul în care sunt promovate proiectele. Mulți oameni încă asociază banda desenată doar cu zona pentru copii, deși poate aborda teme foarte mature și complexe.

În același timp, văd tot mai mulți artiști foarte buni și public mai curios decât acum câțiva ani. E nevoie de mai multă susținere, distribuție și proiecte care să arate că banda desenată poate avea valoare culturală reală.

Ai participat în 2025 la Vocea României. Cum a fost experiența asta, ce ai descoperit la tine sau despre tine și cu ce învățături ai rămas?

Experiența de la „Vocea României” a fost foarte intensă și destul de diferită de lumea în care eram obișnuit să activez. Am înțeles mai bine cum funcționează televiziunea și entertainmentul în general. M-a scos mult din zona de confort. Am descoperit că pot funcționa și sub presiune foarte mare și că uneori oamenii se conectează mai puternic la sinceritate decât la perfecțiune tehnică.

Am rămas cu lecția că vulnerabilitatea poate fi o forță și că uneori trebuie să ai curaj să te expui exact așa cum ești.

Cum e să fii muzician în România, în prezent? Ce te bucură și unde simți că e loc de mai bine?

E destul de greu dacă încerci să faci ceva diferit și să rămâi independent. Există foarte mult talent, dar și foarte mult zgomot. În același timp, mă bucur că publicul începe să fie mai deschis către proiecte experimentale și către artiști care își construiesc singuri drumul. Încă simt că multe zone creative sunt subfinanțate și că artiștii trebuie să joace simultan rol de creator, manager, marketer și producător ca să supraviețuiască.

Compui, cânți, produci, regizezi videoclipuri și semnezi integral identitatea vizuală a proiectelor tale. Cum au contribuit toate aceste discipline la dezvoltarea ta?

Toate zonele astea s-au influențat reciproc. Muzica m-a ajutat să gândesc ritmul imaginilor și al poveștilor, iar desenul și animația m-au făcut să văd muzica într-un mod mai vizual. Au existat momente în care am simțit că fac prea multe lucruri simultan, dar în timp am realizat că exact combinația asta mă definește. Nu simt că sunt doar muzician sau doar ilustrator. Toate fac parte din același limbaj artistic.

Cum privești multidisciplinaritatea – ce crezi că aduce în plus unui artist sau unui proiect, dar și felului în care funcționează creativitatea și poate chiar societatea?

Cred că multidisciplinaritatea te ajută să înțelegi mai bine legăturile dintre lucruri și să privești creativitatea din mai multe unghiuri. În cazul meu, muzica, desenul, animația și storytelling-ul s-au influențat constant între ele. Mi se pare important să existe oameni care pot face conexiuni între domenii și perspective diferite, mai ales într-o perioadă în care lumea pare tot mai fragmentată și împărțită în „bule”.

Tu cum vezi rolul și responsabilitatea artiștilor?

Cred că artiștii au rolul de a observa și de a pune întrebări incomode. Nu neapărat să ofere soluții, ci să îi facă pe oameni să privească lucrurile din alte unghiuri și să aducă în față teme pe care societatea preferă uneori să le ignore.

Artistul are și rolul de a ne reaminti constant lucruri esențiale despre natura umană, despre relația noastră cu lumea din jur, dar și despre partea aceea mai greu de explicat sau nevăzută: energiile, chimia dintre oameni și toate mecanismele subtile care funcționează independent de noi, chiar dacă nu le conștientizăm mereu.

De două ori pe lună trimit Coolturalist, newsletterul cu noutăți din artă și cultură, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite (de la care ai ce învăța) și recomandări de ce să mai citești, vezi sau încerci. 

În ce alte proiecte mai ești implicat, dincolo de proiectele tale muzicale și „Povești de Cartier”? Prin ce medii și contexte ne mai putem întâlni cu munca ta?

Dincolo de muzică și „Povești de Cartier”, sunt implicat în proiecte de ilustrație, animație și soundtrack-uri. Am lucrat la videoclipuri, animații 2D, stop motion-uri și colaborări din zona culturală sau underground.

În prezent, lucrez la partea muzicală pentru animația „Cu Cheia la Gât”, realizată de Mădălin Truică, unul dintre cei mai profesioniști oameni din România pe animație clasică. De asemenea, susțin dezvoltarea filmului pentru copii „Pericol”, regizat de Răzvan Marinescu și produs de Irina Enea.

Mă interesează mult și zona de jocuri video, pentru că acolo se pot combina foarte bine muzica, animația, desenul, povestea și interactivitatea. Îmi place ca toate proiectele astea să comunice între ele și să construiască experiențe cât mai interesante și originale.

Când lucrezi cu alți oameni cum îți dai seama că e o potrivire bună? La ce te uiți și ești atent când e vorba de un proiect nou?

Mă uit foarte mult la cât de pasionat și implicat este omul respectiv. Încerc să intuiesc ce intenții are și cât de serios tratează proiectul. Contează mult și nivelul de profesionalism, dar și dacă există respect reciproc și chef real de construit ceva împreună.

Care-s planurile și direcțiile tale viitoare, muzical vorbind? Mărturisesc că, în timp ce ascultam piesele de la Urbanist, mă gândeam cât de mișto ar fi un album întreg.

Muzical, vreau să continui să experimentez și să dezvolt zona asta dintre hip-hop și linii melodice cântate și să mă joc cu Live Looping. Mă bucur mult că ai menționat Urbanist, pentru că da, există gândul unui material mai amplu. Vreau să fiu mai relatable, să fac piese mai aerisite și combinații interesante între stiluri diferite.

Încerc să nu mă grăbesc și să las proiectele să se maturizeze natural, dar clar simt că direcția asta are încă mult potențial.

Ce te „mișcă” în prezent?

Mă fascinează viteza cu care se schimbă lumea și transformările prin care trece societatea după pandemie, războaie și tensiunile politice din ultimii ani. Simt că toate lucrurile astea schimbă profund modul în care oamenii comunică, consumă artă și se conectează între ei.

În același timp, mă simt privilegiat că trăiesc într-o perioadă în care tehnologii pe care le vedeam doar în filmele SF devin parte din realitate. Totuși, tocmai contrastul dintre ritmul ăsta accelerat și ideea unei vieți simple, sănătoase, aproape de natură și liniște, este ceva ce mă inspiră foarte mult.

Cum vezi azi street art-ul în România: ce rol crezi că are în felul în care ne uităm la oraș, la comunități, la noi și la problemele din jur, și ce amprente a lăsat asupra ta?

Cred că street art-ul a schimbat mult felul în care oamenii se raportează la oraș. A adus culoare și identitate în locuri foarte reci sau impersonale. Pentru mine, cultura graffiti și street art-ul au avut un impact mare asupra felului în care înțeleg libertatea vizuală și expresia artistică.

Ce înseamnă libertatea pentru tine?

Libertatea înseamnă să pot evolua fără să simt că trebuie să mă încadrez într-o etichetă sau într-o imagine impusă, fie din exterior, fie chiar de propriul meu creier. Înseamnă să poți experimenta și să greșești fără să trăiești permanent cu frica de a fi judecat. Libertatea este și independența față de gândurile constante care ne ocupă mintea. Pentru mine, ea înseamnă prezență și capacitatea de a trăi cu adevărat momentul.

Un artist pe care l-ai descoperit recent și pe care l-ai recomanda cu drag?

Îl recomand pe prietenul meu Mădălin Truică, unul dintre cei mai profesioniști animatori clasici de la noi și unul dintre puținii artiști care continuă să practice animația desenată frame by frame la standarde internaționale. A colaborat la producții pentru Disney și Netflix, dar și la Space Jam 2 și Looney Tunes Cartoon Shorts.

În paralel cu jobul său la MDHR, studioul care a realizat jocul Cuphead, dezvoltă și proiectul de animație „Cu Cheia la Gât”, inspirat din copilăria generației crescute în anii ’90.

Fotografiile incluse în interviu mi-au fost oferite de Adrian Cârciova.