
Pentru cei mai mulți dintre noi fotografierea a devenit un reflex – fotografiem cărți, străzi, oameni, obiecte, animale, orice „ne vine la mână”. Pentru Crina Prida, fiecare proiect are o narațiune, spune o poveste, transmite emoție, are un limbaj care, uneori, invită la introspecție. În acest fel, fiecare proiect și fiecare concept fotografic sunt experiențe de sine stătătoare.
La fel cum pe Crina au pus-o pe gânduri întrebările mele, pe mine m-au pus pe gânduri răspunsurile ei. De fotografiile pe care le creează sunt îndrăgostită de câțiva ani, ăsta e și principalul motiv pentru care mi-am dorit acest interviu(-expoziție). Sunt aproape sigură că va fi un punct de reflecție și inspirație și pentru tine.
Lumea în mijlocul căreia trăim acum și-a dezvoltat în mod artificial, din prudență probabil, o atitudine rezervată față de feminitate ca noțiune simplă, explicită, care definește atributele în primul rând antropomorfe ale femeii. Nu am date concrete, dar înclin să cred că același lucru se petrece și la nivelul științelor umane, pentru că exercițiul prudenței este preferabil, se pare, definițiilor tranșante când e vorba de gen și sexualitate. Modelul acesta societal a infiltrat inevitabil și spațiul artelor vizuale, prin urmare trebuie să recunosc că și mie îmi vine tot mai greu să fac abstracție de el. Nu mă refer la modul în care fotografiez, ci la modul și limbajul în care interacționez cu temele clasice ale fotografiei.
Revenind la întrebare, cred că estetica și emoția se suprapun într-o bună măsură când vorbim de percepție senzorială. Ochiul alege ce vrea să vadă într-o imagine, și mintea alege ce să transmită sufletului – o stare de plăcere și confort, sau dimpotrivă, o stare de alertă, respingere sau chiar repulsie.
Fotografia are calitatea de a transfera în două dimensiuni lumea și întâmplările ei, mereu la timpul trecut. De aici apare și seducția pe care o resimțim în fața unei imagini fotografiate. Ne aflăm fără excepție în ipostaza celui care a supraviețuit imaginii din fața ochilor, și acest lucru ne reconfirmă iluzia permanenței și a victoriei efemere asupra timpului.
Este foarte importantă. Atât de importantă încât (cu foarte mici excepții care țin de situații mundane – o rețetă, o listă de cumpărături, o imagine care documentează o manoperă stomatologică) refuz să mai fac fotografii cu telefonul.
Ai aflat, sunt sigură, că expresia anului 2024 este brain rot. Suntem asediați sistemic de informație și suntem depășiți în ce privește asimilarea sau conservarea ei. De aici vine impulsul incontrolabil de a fotografia, de a face capturi de ecran, de a scana coduri de bare, meniuri, de a fotografia mâncare, cafea, obiecte efemere, și desigur, de a recurge obsesiv la sinistrul selfie, care silește timpul să se fragmenteze într-o manieră schimonosită și lipsită de emoție.
În ce mă privește, când lucrez la un proiect pornesc de la niște note pe care le fac de-a lungul timpului în niște carnete cu spirală și copertă neagră, cartonată. Dacă o idee revine și mă urmărește, reiau notele, le trec pe computer și de cele mai multe ori merg într-o etapă de studiu pe internet sau în cărți, care să îmi lămurească sau întărească (sau chiar să îmi descurajeze) conceptul.
Sunt printre adversarii afirmației lui Ansel Adams care spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Adams a fotografiat peisaje. Lui Adams i-a fost ușor, cred, să se lipsească de cuvinte în fața peisajelor uluitoare din New Mexico sau Nevada.
Când fotografiezi oameni, cuvintele sunt absolut necesare. Nu doar cuvintele pe care le schimbi cu modelul, deși evident, fără comunicare cu el/ea nu se poate ajunge nicăieri, ci cuvintele care descriu și explică o experiență sau o stare.
Limbajul vizual este formidabil de sofisticat atunci când e dublat de cuvinte. Dimpotrivă, o fotografie veselă și colorată, despre care nu se poate povesti nimic în afară de înșirarea elementelor care o compun, este foarte probabil dintru început sortită uitării.
Graciela este o poetă a imaginii. Am învățat de la ea mult mai mult decât greutatea spațiului negativ. Fotografia ei este suprarealistă fără să fie regizată, este incredibil câtă forță cuprind imaginile ei cu oameni, cu păsări și cu ea însăși. Metafora vizuală se naște la Iturbide organic, din compoziții de o simplitate extremă.
Un lucru pe care îl am în comun cu ea este reticența față de luminile adăugate (blitz, surse externe, reflectoare). În procesul de fotografiere, cu excepțiile destul de rare când lucrez în studio, sunt prezentă doar eu, cu aparatul foto și lumina naturală, care e suficientă pentru a crea dramă, dacă ești dispus să o explorezi, în funcție de momentul zilei sau de spațiul conținător.
O compoziție fotografică are nevoie de scriere în contraste și linii de forță asemănătoare, dacă vrei, cu caligrafia. Liniile de forță sunt potențate de liniile subtile, de spațiul dintre elemente, de contrastul între vertical și orizontal.
Avem de-a face azi cu un alt tip de privitor față de cel de acum 20 sau 120 de ani. Tehnologia a reușit să simplifice multe lucruri, dar a și anihilat o parte din receptorii pentru informația vizuală, sau poate a comprimat curiozitatea în fața imaginii statice. Ne-am obișnuit să fim asaltați pe social media de imagini foarte multe, repetitive până la nonsens.
Producția unei fotografii azi nu mai costă nimic, imaginea e preluată instantaneu de un senzor minuscul, se aplică peste ea filtre prefabricate și prezentarea ei se face nu într-o galerie sau într-un album, ci direct sub sute de mii de ochi care o consumă la fel de rapid. Este vorba despre un comerț virtual lipsit de prezență umană sau de analiză și negociere. Ca orice lucru gratuit, valoarea intrinsecă a fotografiei servite nediscriminatoriu este foarte mică; la fel – și surpriza sau emoția investite în consumarea ei.
Pentru omul mai puțin grăbit, continuă să existe muzee, galerii și spații de dialog vizual, unde timpul devine cel mai important element în preluarea și metabolizarea imaginii. Am vizitat anul trecut la Milano o expoziție Brassai. Este greu de descris în cuvinte starea de neliniște și nerăbdare pe care o simți trecând de la o ramă la următoarea, dintr-o sală în următoarea. Ochiul uman este același, capacitatea cognitivă este aceeași. Ceea ce s-a schimbat se află la nivelul intenției și receptării. În orice spațiu cultural vom găsi oamenii care închid telefoanele și deschid ochii cu adevărat.
Cred că ne-ar fi utilă cultivarea unei forme de rezistență față de rutina trivializată prin inflația informației superficiale, pentru a avea acces la straturi mai profunde și mai semnificative de provocare estetică.
Eu sunt o entuziastă a acestui fenomen. Deocamdată îl privesc cu amuzament, pentru că e un fel de struțo-cămilă care uimește și intimidează deopotrivă. În procesul meu artistic, eu folosesc AI de câțiva ani, pentru că Adobe a introdus unelte care simplifică și organizează sistemul de editare al fotografiilor cu ajutorul algoritmilor cu niște ani buni înainte de explozia aplicațiilor puse la dispoziție acum de OpenAI, Google, X și alte companii care s-au aliniat la acest trend.
Nu cred că trebuie să se îngrijoreze nici fotografii, nici scriitorii, nici graficienii care sunt obișnuiți să livreze conținut de calitate. E adevărat că AI poate să emuleze stilul unui artist, dar nu poate să înlocuiască nici conceptul, nici construcția unui proiect original. Văd cu oroare tot mai multe coperte de carte, bannere publicitare, imagini de vacanță generate cu AI. N-am idee dacă au succes financiar, adică dacă reușesc să crească sau să motiveze vânzarea către potențialii clienți.
Aș îndrăzni să spun, fără falsă modestie, că un om care cumpără un print de la mine, nu se va grăbi să-l pună pe perete lângă un calendar cu peisaje din Spania, realizat de Midjourney. Produsele artistice ale LLM (large language models) sunt adeseori corupte, pline de erori și de glitch-uri care le fac foarte precare ca valoare. Pe de altă parte, dacă îți faci aliați din ChatGPT sau DALL-E, vei putea să simplifici redactarea unui text, a unei prezentări de produs sau crearea unui logo sau a unei imagini utile pentru promovarea ta online, fără să plătești oameni care ar face același lucru într-un timp mai lung, și cu un cost mai mare.
Eu am făcut trei proiecte cu ajutorul AI, pe unul l-am publicat pe site-ul meu – este vorba despre un set de imagini generate cu Midjourney, pe care le-am asociat liber cu fragmente din romanele scrise de Deborah Levy. A fost o încercare de a vizualiza textele respective în raport cu ceea ce mi-a evocat lectura acelor pagini (Levy este o scriitoare care are o abilitate încântătoare de a descrie scene cu o precizie de pictor impresionist). Așa ceva nu era posibil în urmă cu 5 ani și mă bucur că există azi uneltele care ne ajută să vedem ceea ce mintea arhivează continuu.
Sunt sigură că da. Avem nevoie de imagine pentru a înțelege spațiul și timpul. Fiecare fotografie are un motiv să existe. De la documentarea vieții în fragmente frumoase sau sordide, la validarea narcisistică, de la evocarea unor stări la conservarea unor amintiri, de la construirea unor narațiuni sensibile, la șantaj de tip revenge porn.
Recunosc că mi-e dor de vremea în care nu toată lumea avea un aparat foto în buzunar. Era necesar un efort ceva mai mare în a plănui o fotografie, și exista o curiozitate, poate și un respect mai mare față de subiect. Privesc în cutiile de pantofi cu fotografii de familie, și prețuiesc incomparabil mai mult imaginile prinse în emulsia fotosensibilă, decât ore întregi de scrollat pe Instagram sau Facebook.
Mulți dintre fotografii pe care îi admirăm azi au fost/sunt iubitori de pictură sau au cochetat ei înșiși cu forme alternative de artă vizuală (Man Ray a fost un pionier în experimentele sale vizuale, Saul Leiter a fost un pictor talentat, și așa mai departe). Altfel spus – fotografia poate schimba oamenii, nu neapărat în sens bun (manipularea prin fotografie este la ordinea zilei), iar ca lucrul ăsta să se întâmple, trebuie să existe o interacțiune eficientă între fotografie și privitor.
Am spus mai devreme că am obiceiul să scriu un proiect înainte să mă apuc să îl fotografiez. Asta e valabil tot timpul. Dar, ca orice om care trăiește într-un oraș mare sau călătorește, am nevoie și eu să documentez viața de fiecare zi.
Mă fascinează lumina care se schimbă de la o oră la alta. Datorită acestui lucru, îmi place tare mult să fac fotografii pe malul mării, unde spațiul e lipsit de artefacte și elemente superflue, astfel încât atenția se poate îndrepta doar pe raportul între timp și spațiu. Este cea mai apropiată temă fotografiabilă în două dimensiuni. Dacă mijești ochii, sau dacă privești într-un punct fix, înaintea ta și a lentilei aparatului, se desfășoară o suprafață interminabilă bidimensională, cu atât mai misterioasă, cu cât privești mai mult spre ea.
În aglomerările urbane, mă atrag detaliile și ritmurile structurilor diverse. Am făcut exerciții de fotografiere a unui spațiu dintr-un punct fix spre stânga, dreapta, sus, jos. E surprinzător cât de familiar devine un spațiu aflat la mii de kilometri de acasă, dacă îl abordezi fotografic din perspectiva memoriei afective și asocierii libere între ceea ce vezi și ce îți evocă aceste observații.
Fotografiez aproape exclusiv emoții. Eu sufăr de anxietate și sunt și o fire mai degrabă introvertă, așa că mi-e destul de greu să intru în starea de bine de la începutul unei ședințe foto. Din acest motiv, am preferat mereu să lucrez cu modele care îmi dau în termeni de comunicare la fel de mult pe cât le dau eu lor.
Nu mă interesează estetica banală, locurile comune, senzualitatea explicită sau drama excesivă. Încerc să găsesc un limbaj vizual convingător și pe cât se poate consecvent, care să fie accesibil și agreat și de către model. Nu este nimic mai frustrant decât să petreci două-trei ore cu cineva și la final să te desparți răsuflând ușurată, pentru că ați rămas la fel de străini ca la început.
În primul rând, am învățat să nu judec atât de aspru aparențele. Mi s-au împărtășit multe secrete, neliniști, nesiguranțe. Unele modele au fost în fața mea timp de 10-15 ani. S-au maturizat, s-au schimbat, au plecat și au revenit, au construit cariere sau familii.
Este un lucru extraordinar felul în care aceste relații punctuale ajung să facă parte din istoria noastră personală (a mea și a lor deopotrivă). Nu toate, și nu de fiecare dată. Dar pot spune fără să greșesc că fotografia mi-a îmbogățit lumea cu oameni și locuri pe care altfel nu știu cum i-aș fi putut integra în devenirea mea.
Fiecare artist se lovește sistematic de acel temut “creative block”. Pentru că nu depind financiar de fotografie, mi-am îngăduit poate prea multe renunțări sau mofturi de care nu sunt mândră deloc. Am făcut pauze, am lăsat proiecte în așteptare lungă sau le-am suspendat cu totul. Nu-i bai. Am revenit de fiecare dată, cu o altă idee, sau cu alte forme de expresie.
Dacă iubești mediul în care lucrezi, nu poți sta foarte mult departe de el, și hai să fim sinceri, și fotografiile mediocre sunt utile, pentru că nu cred să existe artiști care produc doar capodopere. E o ipocrizie să susții asta, și o dovadă de ignoranță să aștepți acest lucru de la un artist.
Am citit și citesc foarte mult despre fotografie și artă în general. O să îți dau câteva titluri din cărți citite mai demult: Susan Sontag – On Photography – de la ea am început să explorez teoria fotografiei, și chiar dacă nu sunt de acord cu tot ce a scris, valoarea eseurilor ei este incontestabilă; Andrei Pleșu – Ochiul și lucrurile – revin la ea mereu, dar am citit-o prima dată în 1987; John Berger – nu aș lista o singură carte, pentru că a fost foarte prolific, dar hai să zicem Bento’s Sketchbook și evident – Ways of Seeing; Geoff Dyer – See/Saw; Julian Barnes – Keeping An Eye Open, Hold Still – memoriile lui Sally Mann). Lista nu e desigur exhaustivă, și nici neapărat relevantă.
Acum citesc Known and Strange Things, de Teju Cole, Almodovar – Ultimul Vis – carte faină, dar foarte prost tradusă (probabil de aia citesc foarte mult în engleză), Art Monsters – Lauren Elkin, și o biografie despre Agnes Varda, scrisă de Carrie Rickey.
Atunci când am făcut prima ședință foto într-un studio echipat cu blitzuri, softboxuri, fundaluri și felurite accesorii. Era în 2009, și mi s-a părut fascinant să văd cum fata care mi-a fost model în acea după-amiază, s-a transformat în decursul a 2-3 ore iar și iar, în funcție de lumină, haine și povestea pe care am inventat-o pe loc, împreună cu ea. Nu mai pozez foarte des în studio, în afara unor ședințe solicitate de clienți, dar dacă o fac, prefer să lucrez în contextul temelor mele mai vechi – memorie, introspecție, temporalitate.
Sunt consternată să văd cum avansul extraordinar al tehnologiei nu a reușit să ne lumineze mințile în sensul creșterii interesului pentru aspectele uimitoare ale lumii – natură, societate, informație. Pierdem timp și energie în polemici stupide despre politică, bani, influenceri, conspirații. În jur se face iarnă, apoi vară, din nou iarnă, și noi stăm tot cu mâna transpirată pe telefon, dezbătând subiecte fără însemnătate.
Între timp, muzica, arta, luna, pisicile, spațiul și oamenii în carne și oase sunt accesibili/e, sunt lângă noi, și sunt mult mai interesanți/e decât orice dialog cu necunoscuți pe un ecran albastru.
Folosesc fotografia în meseria mea doar cu scop documentar. Sincer vorbind, am încercat să țin aceste două părți ale vieții mele cât mai departe și mai separate cu putință. Unele modele mi-au devenit pacienți, și unele paciente au devenit modele. În afară de asta, orice legătură e pur întâmplătoare, și sper să rămână așa în continuare.
Acum, de motanul meu Caisă, care a sfârșit sub roțile unei mașini în noiembrie. De prietena mea Maria, din Australia. De mare. De un mojito pe plajă în Albufeira.
Dacă ești curios/oasă de mai mult, te poți abona la newsletterul Crinei – Scribbles and Sketches – unde scrie despre arte, fotografie și frustrări mărunte.
Toate fotografiile incluse în acest interviu sunt realizate de Crina Prida și fac parte din arhiva sa personală.
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.