De vorbă cu Doru Pușcașu (om la lună): „Suntem pe rând salvatori și salvați, iar răul e deseori mai ușor de dus decât binele”

Timp de citire: ~ minute
fotografie cu Doru Pușcașu, solistul formației om la lună, din timpul unui concert

Mi-a săltat sufletul când mi-a răspuns Doru Pușcașu la mesaj și mi-a spus să-i trimit întrebările pentru interviu. Om la lună este una dintre acele trupe a căror muzică o trăiesc cu toată ființa și la ale căror concerte plâng de emoție, de frumos, de sinceritate, de durere, de bucurie, de tot. Și-mi dau seama că, atunci când mă simt cu spatele la zid, când valurile mă iau pe sus sau când resimt războiul cu lumea, în piesele lor îmi găsesc (ne)liniștea.

Acest interviu e exact ce e om la lună pentru noi toți – un strigăt de mare iubire, de frică, de regăsire, de tristețe, de curaj, de recunoștință. Un mesaj de redescoperire și asumare a unor emoții și stări nealterate de niciun fel de element de autocenzură. Să atingă cât mai multe suflete.

Doru Pușcașu: „Ce încerc să fac aici este să dau niște curaj și niște speranță oamenilor.”

Izabella: Spuneai că, în muzică, încercați să aduceți o rază de speranță, chiar și în cele mai întunecate momente. De unde vine această dorință de a lăsa mereu loc luminii?

Doru: E lupta fiecăruia pentru lumină, deși întunericul e mereu prezent pe aproape. Știi cum era vorba aia, nu judeca niciodată pe nimeni, fiecare are lupta lui personală. La rândul meu m-am găsit în multe momente ale vieții într-o luptă cu întunericul și cred că ce încerc să fac aici este să dau niște curaj și niște speranță oamenilor. Că se poate, că nu suntem singuri, că avem cumva aceleași povești și aceleași drumuri. Mie muzica mi-a fost de mare folos și încerc să dau folosul ăsta mai departe.

I: Ce apreciezi la colegii și prietenii tăi din trupă?

D: Ca în orice relație vie, care crește și se transformă, e nevoie de multă disponibilitate și de multă muncă. Pe lângă acestea două, mai apreciez enorm răbdarea, înțelegerea și prietenia. Noi suntem extrem de compatibili muzical, deși nu suntem neapărat pe același tipar, iar uman am învățat în anii ăștia să nu mai concurăm unii cu alții, fiecare găsindu-și locul unde se simte confortabil și rolul în trupă.

I: Nu te sperie sau intrigă evoluția inteligenței artificiale în ceea ce privește muzica? Știm că există în lumea largă discuția despre „ne fură AI joburile sau nu”. Tu ce părere ai?

D: Mă sperie alte lucruri, nu evoluția tehnologiei. Mă sperie că oamenii petrec din ce în ce mai puțin timp în lumea reală, copiii nu se mai joacă pe afară și tot așa. Legat de evoluția asta fantastică a tehnologiei, nu sunt foarte speriat, dimpotrivă. Sunt curios ce o să urmeze, cum o să ne schimbe viețile. Cred că o să lipsească mereu touch-ul uman, empatia și dragostea în tot ce va însemna AI-ul.

Trupa om la lună, primită de la Doru Pușcașu, Fotografie de Miluta Flueras
Trupa om la lună | © Miluta Flueraș

„Bine mic cu bine mic vor da binele cel mare.”

I: Am văzut și am citit despre vizita voastră la Adăpostul Speranța. Cum crezi că poate fi trezit spiritul civic într-o lume tot mai conectată digital, dar tot mai deconectată la nivel uman?

D: Cred că suntem datori cu toții să dăm o mână de ajutor celor care au nevoie de noi. Mereu am fost de părere că bine mic cu bine mic vor da binele cel mare, în cele din urmă. Avem o voce mai puternică, putem da mai departe un mesaj către lume. Și tocmai digitalul ne e de folos în aceste momente, cu rostogolirea mesajelor. Și poate tocmai în aceste momente în care oamenii pun mână de la mână ne vom readuce aminte că suntem făcuți unii pentru alții, suntem făcuți să existăm într-o societate cu interacțiune reciprocă reală.

I: Ce rol au artiștii în a ne face mai empatici și mai solidari unii cu ceilalți?

D: Eu cred că binele e în fiecare dintre noi. Singura problemă e că de multe ori suntem prea preocupați cu lucruri mai puțin importante și pierdem din vedere ce contează cu adevărat. Noi avem o portavoce și putem reaminti din când în când de ce ne-am adunat aici. E un privilegiu și încercăm să dăm înapoi pe cât putem.

I: Noi, românii (și poate nu doar noi), ne-am obișnuit să ne fie greu și de multe ori când ceva bun se-ntâmplă intrăm în suspiciune – ba că e vreo chichiță la mijloc, ba că n-are cum să dureze, ba că e prea frumos ca să fie adevărat. Tu cum vezi lucrurile?

D: Nu cred că există un secret, cred că fiecare are felul lui de a merge mai departe. Eu mă lupt dintotdeauna cu treaba asta cu „nu ne este dat”. Și am reușit să mă conving că așa e, întocmai ca ciobanul mioritic, de multe ori în viața mea.

I: Generații întregi de oameni au pus semnul egal între vulnerabilitate și slăbiciune. Crezi că acum s-a mai dezbrăcat societatea de „băieții nu plâng” și de masca invincibilității?

D: Mi-e să nu ajungem în cealaltă extremă, de la boys never cry la boys always cry :). Sau poate ca să ne echilibrăm e nevoie să atingem ambele limite. Ne-am mai domolit și noi spiritul de mascul-vânător-atotputernic și am început să ne mai asumăm slăbiciunile și fricile. E și specia noastră într-o continuă transformare, sper să ajungem la un echilibru în cele din urmă.

„În primul rând, trebuie să punem războiul cu noi înapoi în toc.”

I: Care e atitudinea ta în fața dificultăților vieții? Cu ce te-ai confruntat de-a lungul anilor și cum ai trecut de ele?

D: Nu cred că există o atitudine anume în fața greutăților. Cred că le-am luat așa cum au venit și le-am gestionat după cum m-am priceput în fiecare moment al vieții mele. Cu cât știi mai multe cu atât îți dai seama că ești mai neajutorat. Dar am crezut mereu că mai presus de noi este ceva mai mult și mai mare, că există un plan pe care eu nu îl pot cuprinde cu mintea mea, că nu suntem singuri, de fapt. În plus, eu am avut mereu muzica și poezia, am încercat să pun în cuvinte și să cânt despre lucrurile care mă preocupau, cred că am fost norocos că am putut face asta.

I: Cum lucrezi la a fi mai blând cu tine?

D: Asta e greu tare. Am fost mereu foarte exigent cu mine însumi, nu prea mi-am dat voie să o iau pe arătură. Și când am luat-o mi-a fost greu să mă adun. Dar cred că am învățat odată cu anii că fiecare lucru are timpul lui, că fiecare căzătură poate să aibă un sens și ceva de învățat din ea, că pacea cu ceilalți o poți obține doar dacă faci pace cu tine mai întâi. Am învățat cele mai multe lucruri de când sunt părinte. Și despre răbdare și despre înțelegere sau blândețe.

I: În ce moment al vieții ai fost salvator și în ce moment ai fost salvat?

D: Suntem pe rând salvatori și salvați, facem schimbul ăsta de multe ori în viața noastră. Am fost acolo în diferite rânduri, și pe barcă și în valuri. Am avut parte de multă dragoste și mult sprijin din partea unor oameni, am dat și eu la rândul meu, înzecit. Cred că există un echilibru de forțe, așa ca în fizică, cu acțiunea și reacțiunea.

I: Cum crezi că putem pune războiul cu lumea înapoi în toc?

D: În primul rând, trebuie să punem războiul cu noi înapoi în toc. Aici e marea provocare. Apoi ar trebui să vorbim mai mult unii cu alții, pe bune, real, nu în social media. Oamenilor le lipsește tare mult contactul om cu om, ne raportăm greșit la ceilalți privindu-i doar din fața ecranului.

Pace se face față în față.

Doru Pușcașu, solistul trupei om la lună, fotografie de Roxana Cociorva
Doru Pușcașu, solistul trupei om la lună | © Roxana Cociorva

„…lumea merge înainte și dacă nu o iei așa în piept pe toată odată.”

I: Cât de mult rătăcești într-o lume imaginară, ludică și cum te aduci cu picioarele pe pământ? Ce înseamnă pentru tine „a nu pierde contactul cu pământul” în lumea adulților cu capul în nori?

D: Multă vreme m-am luat prea în serios. Aici cred că e o mare problemă a adultului. Totul trebuie să fie greu, serios, decisiv. Picioarele alea adânc înfipte în pământ, în realitate, asta ne strică. Copiii m-au învățat că lumea merge înainte și dacă nu o iei așa în piept pe toată odată. M-au săltat și m-au readus mai aproape de nori.

I: De-a lungul timpului te-ai simțit copleșit de ceea ce voia societatea de la tine sau cu ceea ce credeau cei din jur că ai nevoie? Cum ai ajuns la mal?

D: Eu am crescut într-o lume cu multe prejudecăți și cu destul de puține opțiuni. Am aflat foarte târziu despre mine, despre ce îmi place și ce mă face fericit. Am ajuns până la urmă pe drumul cel bun, dar mi-a luat ceva să ajung acolo. E și ceva bun și ceva rău în asta. Bun e că am reușit până la urmă și asta mă face să cred că fiecare își găsește mai devreme sau mai târziu locul, rău e că am pierdut niște ani bâjbâind prin întuneric.

I: Când te-ai simțit cu spatele la zid?

D: În pandemie, atunci în prima perioadă de lockdown. Am crezut că asta a fost tot. Mă simțeam super neputincios și nu reușeam să găsesc un gând bun sau o perspectivă luminoasă. Mi-a fost foarte rău atunci. M-a ajutat enorm în schimb faptul că eram cu ai mei, că dintr-o dată tot timpul era pentru noi, și deși îmi era greu să mă liniștesc, mi-a fost de mare ajutor familia. Mai mult ei mie decât ar fi trebuit să le fiu eu lor.

I: Ce te ține treaz noaptea și ce te sperie?

D: De când am devenit tată, toate gândurile sunt la copiii mei. Mă culc cu ei în gând, mă trezesc la fel, iar lucrul care mă sperie cel mai tare tot de ei este legat. Cred că fiecare părinte simte la fel. Îmi doresc tare mult să le fie bine, să își găsească drumul, să fie fericiți, iar noi ca părinți să facem cât mai puține tâmpenii în ceea ce îi privește. E cel mai greu lucru din lume să fii părinte, dar și cel mai frumos.

I: Care-i relația ta cu frica (de eșec, de a fi judecat, de a fi irelevant)?

D: Frica e ceva ce ne urmărește mereu în viața noastră. Și nu ești niciodată suficient de mare sau de înțelept ca să scapi de frică. Legat de eșec și de judecata celorlalți, nu prea m-a apăsat lucrul ăsta. Eșecuri am avut din belșug, judecăți din partea celorlalți, de asemenea. Important e să fiu eu bine cu mine, nu prea mă raportez la alții sau la relevanța unui moment sau a altuia. Altele sunt fricile mele.

I: De ce ți-e dor când ți-e dor?

D: Mi-e dor de oamenii dragi care nu mai sunt. De mama, de bunici. Îmi mai este dor de sentimentul ăla de libertate al copilului care habar n-are despre lume și viață, pentru că lucrurile sunt simple și grijile mai deloc. Văd asta la copiii mei și mă bucur din suflet pentru ei și pentru timpul ăsta nemaipomenit pe care îl trăiesc. Și mă bucur și pentru noi, părinții, că putem retrăi asta alături de ei. E un mare privilegiu.

om la lună la Electric Castle 2024, arhiva personală
om la lună la Electric Castle 2024 - arhiva personală izabellalukacs.ro
om la lună la Electric Castle 2024, arhiva personală

© fotografie cover: Alexandru Brătescu.

Distribuie articolul:

Comentarii:

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    Newslettere

    Articole recente

    Izabella Lukacs - 2025 © Toate drepturile rezervate.

    Un moment, te rog!

    Dacă ai ajuns până aici cu cititul, dă-mi voie să îți propun să te abonezi la newsletterele mele, să primești ultimele articole ce te-ar interesa sau să afli de evenimentele din Cluj.
    Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
    Newsletter bilunar care-ți aduce noutăți din artă și cultură, interviuri cu oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.

    Un moment, te rog!

    Dacă nu ai făcut-o până acum, te poți abona mai jos la newsletterele mele culturale.
    Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
    Newsletter bilunar care-ți aduce noutăți din artă și cultură, interviuri cu oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.
    Share to...