Poezia și psihanaliza se întâlnesc, la Noemina Câmpean, într-un teritoriu comun al vieții trăite intens și interogate lucid, fără ca vreuna dintre cele două să devină „instrument” pentru cealaltă. Poetă, eseistă și psihanalistă care se împarte între România și Franța, autoarea volumului „Ecouri lichide de avocado” transformă suferința, memoria și intimitatea într-un material de lucru care ține, deopotrivă, de etica analizei și de libertatea imaginației poetice.
În interviul de azi, Noemina vorbește despre decizia de a începe aproape de la zero în sudul Franței, despre rolul artei într-o lume traversată de războaie și automatizare, despre fricile legate de „vid” și „zombificare” și curajul de a te întoarce la scris după ani de tăcere.
Sunt cât se poate de impregnată de limbajul psihanalitic în poemele mele, dar doar în modalitatea în care îmi tratez propria biografie. Poezia mea nu e psihanaliză sau limbaj teoretic psihanalitic, iar acest lucru se poate observa ușor la o primă lectură. Între cele două există, ca s-o zic à la française, un emboîtement – o conjucție ireductibilă.
Sper să nu fiu înțeleasă greșit: nu scriu poezie în maniera în care practic psihanaliza, nu îmi verbalizez sentimentele așa cum discut cu pacienții mei. Iar poezia ca exteriorizare nu ține locul asocierii libere psihanalitice. Cele două sunt gemene pentru mine, dar fiecare are identitatea sa personală și destul de bine definită.
Revenind în poezie după aproximativ 17 ani de absență, am realizat că nu aș mai putea practica psihanaliza fără a fi poetă, adică fără să știu că, pe parcursul unei săptămâni, există zile în care mă dedic 100% ascultării și interpretării și alte zile doar pentru scriitură.
Fără îndoială, decizia de a pleca din România, luată împreună cu Flaviu. Sau, mai corect spus: faptul de a participa trup și suflet la ceea ce el îmi propunea deja de ani de zile. De a pleca din România din varii motive, în Franța pentru că cunoșteam deja limba și fiindcă psihanaliza este la un anumit nivel, și de a începe viața de la zero aici.
Suntem conștienți că niciodată nu e de fapt de la zero, formularea este cumva „cariată”, noi ne-am mutat în sudul Franței, în Occitania, cu fondul nostru transilvan cu tot, cu amintiri și proiecte care încă ne leagă și ne vor lega pentru mult timp de „acasă”. Apropo de Occitania, fotografiile ce acompaniază interviul sunt realizate de talentata mea prietenă Crina Prida, care a vizitat regiunea și a fost fermecată de peisajele și de moștenirea patrimonială de aici.
Ca să continui răspunsul, nu cred că în România, la nivelul care există la ora actuală în psihanaliza lacaniană, ne-am fi putut deschide un cabinet de psihanaliză care să și funcționeze. România este – cu niște excepții punctuale – tot la nivel de introduceri deja de ani buni… probabil și pentru că sunt alese, de către practicieni, metodele care se învață mai repede, cu aplicare imediată și care să nu presupună (zeci de) ani de formare, stagii și conferințe. Or, psihanaliza lacaniană este extrem de complicată și complexă, și chiar și cei care o practică și ajung la vârste înaintate recunosc că Jacques Lacan este un teren mereu surprinzător și fertil.
Ecouri lichide de avocado (apărut la Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025, în colecția de poezie coordonată de Andrei Zbîrnea) este un volum despre mai multe tipuri de suferință și, corelativ, despre diverse portițe de ieșire din aceste impasuri, care mai de care mai colorate și mai neobișnuite. Nu e de mirare că volumul a fost extraordinar de bine primit încă de la început, de la publicare, căci atât cei apropiați, cât și oameni care nu mă cunoșteau încă, dar cu care interacționasem online, au empatizat și chiar s-au identificat cu ceea ce eu am împărtășit poetic.
Dacă ar fi să menționez un anumit moment, îmi vine în minte lansarea de la Cluj, de anul trecut, unde alături de Olga Ștefan, Doina Gecse Borgovan și Valentin Derevlean, l-am avut ca invitat și pe Mihai Rusu, prietenul soțului meu, Flaviu, încă din primul an de facultate, și prin urmare, și al meu, prin adopție. Ceea ce am urmărit să primesc de fapt, din partea lui, a fost o lectură în literă filosofică și logică (chiar retorică) a volumului, a tuturor scenelor conjugale descrise și la care, adesea, fusese și el părtaș, deoarece avem mai multe vacanțe petrecute împreună.
Atunci mi s-a confirmat de altfel că frontierele dintre amintiri nu sunt deloc statornice, că una îmi amintesc eu, și alta a reținut el, dar și că persistența e asigurată de un fir narativ care întreține nu doar reactualizarea amintirii, ci și a prieteniei.
Ecourile s-au bucurat de șapte lansări: Cluj, Timișoara, Sibiu, Brașov, București, iar finalul turneului a avut loc în Moldova, la Chișinău. În toamnă, înainte de a reveni în România, turneul de toamnă a debutat la Paris (2 octombrie), unde am onorat invitația Cristinei Hermeziu de a participa, împreună cu Raluca Nagy, la Clubul Cosmose și la discuțiile inedite și de provocatoare cu membrii acestuia. Consider că fiecare întâlnire a fost unică prin paleta de trăiri pe care mi-a oferit-o fiecare.
Nu e deloc facil să vorbești public despre realitățile intime care au stat la baza investigațiilor poetice, însă această intimitate odată dezvăluită, ea devine într-o oarecare măsură comună, iar cel care îmi ascultă poemele sau le citește îmi răspunde prin fluxul său propriu, care pentru mine se poetizează la rândul său.
În ceea ce mă privește, emoțiile încep din clipa în care volumul iese de la tipar, iar apoi se succed întrebările vizavi de modul în care va fi receptat acest nou tip de scriitură: de sorginte sau influență psihanalitică, fără a fi însă trecut printr-un filtru teoretic, în pofida a ceea ce ar putea să creadă unii. În solitudine, în momentul conceperii unui volum, e liniște deplină, sunt doar eu și cuvintele care trebuie să își primească ritmul și ordinea în versuri, o ordine ce, bineînțeles, îmi aparține.
Am lucrat la traducerea Ecourilor în franceză anul trecut, timp de câteva luni, din mai până în septembrie, un proces pe care l-aș putea numi psihanalizabil cu privire la propriul sine. Psihanalizabil deoarece sunt foarte legată de limba maternă, româna, și ar fi fost pentru prima dată când aș fi făcut asta. Nu iau în calcul textele teoretice, clinice sau de estetică a literaturii, a artelor, cu care jonglam între română, engleză sau franceză în funcție de contextul în care alegeam să public în diferite reviste academice.
Culorile ectopice, celălalt volum apărut la Editura Eikon în 2022, rămăsese tradus în franceză doar pe sfert… Astfel, îmi stabilisem de multă vreme ca Ecourile să fie integral traduse, dar dacă nu aș fi primit propunerea de colaborare din partea prietenului și scriitorului francez Éric Brouet, poate nu m-aș fi apucat atât de repede. Pe scurt, am tradus eu însămi Ecourile în franceză, iar Éric mi-a oferit de fiecare dată cea mai bună variantă posibilă acolo unde aveam dubii.
Iar 2026 a venit pentru mine cu o veste extraordinară: în decembrie am trimis manuscrisul la Editura L’Harmattan, de unde am primit invitația de a publica. Ecourile vor apărea în limba franceză în câteva luni, ceea ce mă determină să vreau să încerc și în engleză, germană și poate și în spaniolă sau italiană, alte limbi latine.
Nu știu dacă au într-adevăr o prejudecată clar conturată vizavi de psihanaliză, pe care o asociază adesea cu un „soi” de psihologie sau psihiatrie. Uneori, ne cer chiar și nouă medicamentație.
Mai degrabă nu cunosc ce ar presupune o psihanaliză personală, care este un proces existențial în care trebuie să se angajeze pentru mai mulți ani. Să se angajeze înseamnă să aibă curajul asumării și al unei autocunoașteri în raport cu propriul Inconștient, cu tot ceea ce implică ea.
De aceea, cred că mai degrabă le este frică să meargă până la capăt și mulți renunță pe parcurs: dacă au investigat prea adânc (și, implicit, insuportabil) sau dacă sunt pe punctul de a afla ceva ce trebuie menținut ascuns pentru totdeauna. Pentru că așa le-a insuflat familia, preotul sau alte instanțe esențiale în legăturile sociale… Nu e cel mai comod lucru să stai în fața propriei oglinzi, căci ea adesea deformează, falsifică sau minte. Sau ea arată ceea ce este deja deformat, falsificat ori mincinos? Și atunci rămân întrebările: cum mă descurc cu ceea ce tocmai am conștientizat despre mine? Psihanalista/-ul va fi acolo pentru o bună bucată de vreme, dar nu pentru totdeauna, și atunci cum voi descâlci „adevărul gol-goluț”?
Poezia poate avea valențe terapeutice pentru cel care scrie, însă ea nu poate înlocui relația care se instaurează între două corpuri: cel al analistului și cel al analizantului. Psihanaliza este altceva decât terapie… Că tot eram la capitolul preconcepție, am întâlnit multe persoane care afirmă: „eu nu am nevoie de analiză, eu mă analizez singur” sau „eu am destule capacități intelectuale pentru a mă auto-analiza”. Nu despre asta e vorba.
Relația psihanalitică nu este numai una duală, între cel care vorbește, elaborează și se raportează singular la propriul trecut pe care îl actualizează, și cel care ascultă, interpretează și reacționează acolo unde e cazul. Relația psihanalitică se instalează pe mai multe niveluri, cele două poziții fiind conectate între ele printr-un al treilea termen: cuvântul.
Pe de altă parte, în psihanaliza lacaniană afirmăm că analistul stă pe poziția coșului de gunoi pentru pacient, pentru a-i absorbi simptomele până la o de-subiectivare. Desigur, este o poziție care se „învață” odată cu trecerea anilor, un „meșteșug” care se deprinde odată cu practica.
Ca și celelalte arte, poezia are încă (nu știu ce va fi pe viitor) datoria să tragă anumite semnale vizavi de destinul umanității și de evoluția psihică și etică a individului. Ceea ce am căutat întotdeauna în poemele mele a fost să iscodesc, până dincolo de limita pe care eu o simt tolerabilă, orice eveniment pe care l-am considerat esențial în definirea mea spirituală.
Tocmai de aceea, emoția nu poate surveni numai din explorarea cuvintelor frumoase, cuminți și „la locul lor”, din punctul meu de vedere orice cuvânt din dicționar și chiar și neologismele își pot găsi locul în versuri, atâta timp cât sunt întrebuințate pentru conturarea mesajului.
Dacă citesc un poem din care nu am rămas cu mai nimic, cu un cuvânt pe care să pot pune degetul, cu o imagine cât de cât perenă, cu o trăire aparte, e clar că acel poem nu este autentic, că și-a greșit menirea și nu și-a ales bine emițătorul, iar eu ca cititor mi-am pierdut timpul degeaba.
Știu că există mai multe direcții în poezia contemporană – mizerabilistă, viscerală, socială ș.a. – , dar scopul lor nu ar trebui să fie uniformizarea sau banalizarea sentimentului, ci scoaterea lui din anonimat. În plus, cititorul nu poate primi totul pe tavă și trebuie antrenat și el hermeneutic în acest „dans în doi”, poetul anticipând unde anume se va opri acesta și ce anume este „bla bla” din construirea mesajului.
Poezia nu trebuie să se rigidizeze în tendințe, jocuri de putere, diferite politici (inclusiv editoriale vizavi de ceea ce este la modă sau s-ar vinde) și propagande, altfel este discutabil dacă vorbim de poezie sau de versificații, texte bricolate și ritmuri căutate ad hoc precum în hituri.
Pentru mine, poezia e precum o plasă de siguranță atât în raport cu psihicul meu, cât și în raport cu lumea. Este totodată pașaportul meu, dacă ți se pare mai alegoric și mai punctual în același timp, deoarece de propria practică poetică mă agăț dacă vreau să îmi sondez adâncimile (sper că nu și abisurile de nerecuperat) și prin ea îmi traduc lumea cu tot ceea ce se întâmplă mai tragic și mai lamentabil momentan: războaie, crime, agitație socială, instabilitate mondială politică și economică ș.a.
Totuși, poezia rămâne la stadiul de filtru al experiențelor: nu tot ceea ce produc sau resemnific e poezie și nu sunt atât de absolutistă încât să afirm că întreaga mea viață e poezie. Certitudinile și năzuințele către totalitate sunt rezervate altor structuri psihice, nu mie.
În general, cei care se declară psihanaliști lacanieni trebuie să fi trecut la rândul lor printr-o analiză personală de acest tip. Nu poți practica psihanaliza lacaniană fără să te fi lăsat „disecat” la rândul tău în stil lacanian și fără să fii conștient pe „pielea” ta și în organigrama inconștientului tău de schimbările produse. Altfel, ești freudian, neofreudian sau de orice altă orientare în funcție de lecturi, școală, ideologie.
Însă, înainte de toate, psihanaliza presupune existența unei etici în relațiile cu ceilalți, o etică ce se lipește de cel care o adoptă, ca o marcă distinctivă. Și ea nu se verifică doar în administrarea bunurilor și a serviciilor, ci mai ales în momentele de cumpănă, cum sunt cele actuale nouă, de limită, în care se chestionează tocmai versantul tragic și lipsit de sens al vieții. Dacă cedezi sub presiunea acestei etici, dacă nu poți gestiona catastrofele personale pentru a le putea descifra ulterior pe cele ale aproapelui, nu te mai poți numi psihanalist.
Mă bucur că ai ajuns și la această întrebare, altfel ajungeam eu în legătură cu etica. Medeea nu este, după cum s-ar putea crede în mod eronat, femeia din tragedia antică ce își ucide copiii. În privința și din perspectiva poeziei mele, ea nu rămâne blocată în acel chenar mai mult sau mai puțin rigid.
Medeea este femeia actuală, de lângă mine și de lângă tine, din zonele de război ce împânzesc planeta, care este pusă în fața unei alegeri: își omoară ea copiii știind că vor rămâne orfani atât de mamă, cât și de tată, sub imperiul nimicitor al bombelor, sau îi lasă să moară în mijlocul războiului, ori de gloanțe, ori din cauza condițiilor vitrege pe care o stare de excepție le reclamă?
Interviul tău m-a prins fix la încheierea volumului, care este foarte importantă pentru mine, căci este obligatoriu să nu o las pe Medeea în aer, așa cum au procedat unele rescrieri ale tragediei. Nu s-au întrebat ce anume urmează după moartea copiilor. Cum rămâne cu feminitatea proprie acestui personaj emblematic după uciderea maternității? Deja încep să mă gândesc la discuțiile ce se vor isca cu prilejul lansării volumului. Repet, nu e vorba de a găsi justificări etice, ci de a explora acest pasaj la act și cum s-ar acorda el în contemporaneitate. Și, desigur, planul este de a-l traduce și pe acesta în limba franceză și de a-l propune la o editură în Franța.
E clar deja ce mă preocupă, întrebările tale au fost atât de adecvat construite încât am putut anticipa aproape de fiecare dată ceea ce avea să urmeze. Dar, dincolo de ideea unui al treilea război mondial (care mocnește deja sau este în curs), mă preocupă și soarta psihanalizei. Poate corelativ, și a poeziei…
Într-o eră a hegemoniei inteligenței artificiale, în care lumea este fascinată de primirea răspunsurilor despre sine de la o mașinărie, de la o nălucă, relația analitică pe care o aminteam mai sus, între două corpuri ce stau unul în fața celuilalt, e anulată. Dacă îi vorbesc inteligenței artificiale, care nu dispune de niciun corp, celălalt, ca instanță ce mă reglează și la care să mă raportez existențial (etic), nu mai există, iar dialogul e barat, suntem prinși în monologuri înseriate.
„Corpul” celuilalt este preluat de identitatea virtuală pe care o chestionez metonimic, ca pe un refren stricat, și ea îmi oferă răspunsuri prefabricate, lipsite de esență și de singularitate, pe care le oferă de altfel tuturor celor care apelează la ea și își pun, prin urmare, întreaga speranță într-un ecran vid. Al treilea termen, pe care îl aminteam anterior, cuvântul și returul său, nu mai există. Da, vidul și „zombificarea” mă sperie și mă fac să mă întreb ce va urma și unde ne vom opri din această autodistrugere ce, trebuie să o recunoaștem, provoacă și plăcere. Știm din psihanaliză că pulsiunea de moarte se manifestă ea însăși prin juisare și cele două se condiționează una pe cealaltă. Spun asta deoarece până acum dezavantajele au fost infinit mai nocive și mai colosale decât avantajele imediate.
De multe ori primesc cereri de analiză de la persoane care au scris în trecut și care, în prezent, deși dorința este foarte mare, sunt incapabile să se reașeze la masa de scris. Capacitatea de a surmonta blocajul și de a depăși împreună trauma ce l-a declanșat sunt esențiale. Bineînțeles, niciodată lucrurile nu vor sta la fel odată ce trauma a fost identificată și numită, dar e necesar ca trauma să îmbrace și o haină benefică, una a transformării personale. Ca o linie de demarcație ce desparte un hotar de altul sau o țară de alta: cel care nu a mai scris ani de zile își poate spune că din acel punct a redevenit el, și totuși el e altul. După celebrul « Je est un autre » al lui Rimbaud, aviz poeților…
Recunosc: de mâncarea românească și de peisajele din Transilvania, respectiv din Munții Apuseni. Eu gătesc mult și foarte bine (zice Flaviu, care e gurmand de mic), pot compensa lipsa mâncărurilor tradiționale românești, însă peisajele din Munții Apuseni nu le pot regăsi în Pirinei, deși am ajuns să mă simt acasă și acolo, și totodată în viile din Languedoc-Minervois.
Ca să îi determin pe cititorii tăi să îmi citească volumul, aleg două secvențe despre iubire legate între ele:
există mai multe feluri ale iubirii pornind de la măsurarea mizeriei
de pe pantofii celuilalt până la contemplarea catatonică a ghivecelor de flori
ce se întind într‑o scară multicoloră spre paradisul promis
mă iubeşte nu mă iubeşte dilema copilăriei răsună uneori neschimbată în urechi
incantaţie gravă a pruncilor ce se imaginau deja adulţi
adulţi mizând totul pe vizita la vrăjitoare
masacrau petale şi pistiluri în nori de îndoială
ghicitul superstiţios în urmele de salivă de pe ceaşca de cafea
floare de nu‑mă‑uita miracolul provizoriu al inimii afumate
nu mă ierta nu toate inimile acceptă iubirea
îţi vine să o dispui pe raftul cel mai de sus al vitrinei din încăperea centrală
nu în ordine cronofagă (amor înaripat şi strategic situat)
ci în virtutea punctului de topire a indiferenţei
în locul în care intensitatea de ardere nu mai fluctuează
***
există mai multe feluri ale iubirii în bezna halucinatorie dintre doi parteneri
mereu mă vor delecta cărţile cu foi lipsă sau volumele trunchiate de poezie
neduse până la capăt în materie de secătuire sentimentală şi
abandonate la mijloc de codru des unde păsările ţes capcane orbitoare
le deplâng sporadic cântecul finit
excelând în naivitate încă de când eram învăluită în lichidul amniotic
de acord să fiu pasăre şi să sfârşesc electrocutată în deplina performativitate a trilului
prea multe verbe nimicitoare în scene dintr‑o căsnicie pe ecranul
televizorului şi nicidecum de la nunta noastră
de când ai început să mă feliciţi pentru alegerea făcută
***
Fotografia de copertă este realizată de Crina Prida.
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.
