„Ni s-a indus ideea că trebuie să concurăm între noi pentru puținul disponibil”. Pornind de la această convingere adânc împământenită în mentalul colectiv și din dorința de a vorbi despre solidaritate și curajul de a fi acolo una pentru cealaltă s-a născut piesa „Fetele”, semnată de ILINCA.

După participarea la Eurovision în 2017 și experiența de la Vocea României, în 2022 ILINCA a ales calea independentă, un drum presărat cu libertate, singurătate și nesiguranța unei industrii în care validarea nu vine de azi pe mâine.

În interviul de mai jos, artista vorbește deschis despre competiția dintre femei și cum poate fi depășită, despre presiunile din muzică, despre ce se află în spatele scenei și despre definiția succesului care o ghidează astăzi.

Izabella: În crearea piesei „Fetele” ai avut în minte femeile din viața ta. Ne poți împărtăși vreo lecție primită de la o femeie din viața ta? Când te-ai simțit, ultima dată, cu adevărat văzută de o altă femeie și ce a schimbat asta în tine?

Ilinca: Am învățat enorm de la femeile din familia mea, dar și de la prietenele și artistele cu care am avut ocazia să lucrez de-a lungul vieții. Am învățat să îmi urmez visul cu determinare, să stau dreaptă în fața stereotipurilor și să nu mă las doborâtă de faptul că mulți mă considerau mică și neînsemnată.

M-am simțit văzută de femeile din jurul meu în momentul în care am ieșit dintr-o situație foarte toxică mie, în care am trăit mult timp fără să spun ce mi se întâmplă, am ascuns durerea și greutățile prin care treceam și am protejat persoane care îmi făceau rău, dintr-o lipsă de încredere în sine și impresia că atât merit. În secunda în care am reușit să ies la suprafață, m-am întors către sora, mama și prietenele mele care m-au primit cu căldură și înțelegere, chiar dacă au fost ținute în ceață ani de zile, neștiind, de fapt, prin ce trec. M-au ascultat și mi-au validat experiența și sentimentele, fără să judece că nu le-am împărtășit, că mi-a fost frică să cer ajutor. Au rămas acolo în continuare și am învățat cea mai importantă lecție: am cui să cer suportul și ajutorul de care am nevoie, ele vor fi acolo mereu.

Știu că în viitor nu mă voi mai închide în mine și voi comunica din timp atunci când îmi este greu.

Izabella: Ce parte din feminitatea ta ai descoperit sau acceptat în ultimii ani?

Ilinca: Am descoperit curajul de a avea încredere în gândirea mea, în intuiția mea, în bunătatea și dăruința cu care fac lucrurile. Am descoperit că vulnerabilitatea și sensibilitatea sunt atuuri, nu defecte și am înțeles că feminitatea mea e și furie și capacitatea de a spune „nu” fără să mă simt vinovată.

Izabella: Trăim într-o cultură în care multe femei se judecă pe ele însele și pe alte femei mai aspru decât o fac bărbații. Care crezi că sunt, de fapt, rădăcinile acestui lucru?

Ilinca: Cred că rădăcina e frica. Frica de a nu avea loc. Frica de a nu fi aleasă. Într-o cultură în care spațiul pentru femei a fost limitat, ni s-a indus ideea că trebuie să concurăm între noi pentru puținul disponibil. Este lipsa educației, este lipsa de modele, este felul în care am fost crescute să ne comparăm. Ni s-a spus subtil că valoarea noastră e condiționată și atunci ajungi să judeci altă femeie ca să te simți tu în siguranță.

Izabella: Crezi că uneori chiar noi, femeile, perpetuăm mituri și prejudecăți care ne fac mai vulnerabile la abuz și ne taie din libertate?

Da, clar, uneori perpetuăm mituri fără să ne dăm seama. „Și-a căutat-o”, „așa sunt femeile”, ,,se poartă ca o femeie”, sunt doar câteva dintre sintagmele pe care le aud foarte des și care mă scârbesc. Nu sunt nici eu lipsită de vină aici, le-am folosit cu siguranță în trecut, dar mă bucur că am avut acces la informație și că am avut maturitatea necesară să îmi doresc să schimb asta.

Izabella: Spui că piesa „Fetele” e despre „a ne vedea, a ne susține și a ne celebra una pe cealaltă”. Unde simți că, în realitate, ne vedem prea puțin, ne susținem prea rar și ne judecăm prea repede?

Ilinca: Doamne, sunt atâtea aspecte în care nu ne susținem, dar și în care ne blămăm când greșim, mult mai mult decât am blama bărbații. Aș începe tocmai cu lipsa de susținere dintre femeile care excelează, indiferent de domeniu: ne susținem prea rar pentru că, undeva adânc, am fost crescute cu ideea că locurile sunt limitate, că ,,dacă ea urcă, eu cobor”. Ca și cum ar exista un singur tron, o singură coroană, un singur reflector. Din frica asta ajungem să ne comparăm și să ne minimizăm una pe alta, să căutăm defecte în loc să celebrăm reușita. Cum ar fi dacă mai degrabă am vedea lucrurile astfel: ,,dacă ea a reușit, pot și eu”?

În același timp, bărbații scapă mult mai ușor când fac sau spun prostii. La ei ,,a fost o glumă”, sau ,,așa sunt băieții”, nouă ni se face dosar de caracter pentru fiecare detaliu: cum arătăm, cum vorbim, cât zâmbim, cât muncim, cât îndrăznim, dacă vrem copii, dacă nu vrem copii, dacă suntem aranjate, dacă nu suntem aranjate, aș putea continua foarte mult, dar o să mă duc să mai scriu o piesă și le spun acolo.

Izabella: Ai rezumat frumusețea feminină în cinci cuvinte: căldură, empatie, curaj, iubire și putere. La care dintre acestea simți că România stă cel mai bine și la care cel mai prost?

Ilinca: Cred că România stă foarte bine la căldură și empatie, femeile de aici știu să iubească și să aibă grijă de toți oamenii din jurul lor, dar stăm mai slab la curaj, nu pentru că femeile nu îl au, ci pentru că societatea încă penalizează femeia curajoasă, vocală, incomodă.

Izabella: Senatul tocmai a adoptat legea privind prevenirea și combaterea femicidului, cu pedepse care pot ajunge până la închisoare pe viață pentru agresori. Ce înseamnă pentru tine pasul ăsta?

Ilinca: Pentru mine reprezintă un început necesar. Orice cadru legal mai clar înseamnă un pas înainte, dar schimbarea reală vine când mentalitatea oamenilor se schimbă vizibil. „Femme Fatale” s-a născut din durere și revoltă. Legea e un semnal, dar educația și aplicarea legii vor face diferența.

Izabella: Ce ți se pare cel mai greu de schimbat în mentalitatea românească atunci când vine vorba de drepturile femeilor?

Ilinca: Cred că cel mai greu de schimbat e reflexul de a pune la îndoială victima. Încă există întrebarea „dar ea ce a făcut?”. Până nu dispare această întrebare, va fi foarte greu.

Izabella: Ce simți că a fost cel mai dificil și ce ai învățat în toți anii ăștia de când ai pornit pe drumul tău în muzică? Se pun presiuni pe femeile din industria muzicală?

Ilinca: Da, presiunile există: să arăți într-un anumit fel, să fii sexy dar nu prea, vocală dar nu incomodă, puternică dar nu agresivă. E un echilibru absurd uneori. Se vrea de la noi să reprezentăm tot ce este plăcut ochiului masculin și suntem învățate că validarea bărbaților este indispensabilă, însă adevărata libertate de exprimare feminină vine când scapi de această nevoie.

Izabella: Ce ai descoperit despre industria muzicală care te-a surprins cel mai mult, plăcut sau neplăcut?

Ilinca: M-a surprins cât de mult contează să-ți fii propriul fan, cât de mult trebuie să crezi prima dată tu în tine, ca mai apoi să te urmeze și ceilalți. Este o industrie foarte individualistă, it’s a lonely place, dar este un proces frumos, ăsta de a învăța să te apreciezi tu primul.

În același timp, este important să ai o doză de “delulu” în tine ca să poți răzbate, sunt perioade lungi în care auzi doar “nu” și ești doar respins, ele te pot doborî dacă nu ești 100% convins că tu asta trebuie să faci.

Izabella: Ce nu se vede din munca unei artiste independente și ți-ai dori să înțeleagă mai multă lume?

Ilinca: Nu se vede anxietatea, nesiguranța, munca administrativă, negocierile, orele de îndoială, momentele de cumpănă, senzația de impostor, investițiile financiare, energetice, de timp, de resurse, căutările interminabile de sine. Se vede scena, dar nu se vede construcția din spate.

Totuși, toate aceste eforturi merită în momentul în care vezi că oamenii simt ceva când te ascultă, când vezi că rezonează cu mesajele pe care le transmiți. Atunci îți dai seama că nu muncești degeaba, că nu ești doar într-o alergătură după succes, ci și în căutare de alte suflete care au nevoie de ceea ce creezi tu.

Izabella: Ce-ți aduce bucurie și ce te întristează? Când ai râs ultima oară din toată inima?

Ilinca: Mă bucură multe lucruri, nu are rost să dezbat câtă bucurie îmi aduce muzica și câtă bucurie îmi provoacă să fiu pe scenă, dar o să povestesc cum am râs din toată inima la ultimul concert, când, dintr-o greșeală, toată trupa s-a oprit, violonistul meu a rămas singurul care a continuat să cânte, iar după o măsură de cântat singur, s-a uitat la noi și a strigat “bă!” de a răsunat în tot clubul. Publicul a râs cu noi, toată trupa se distra de moment, iar eu mă gândeam doar la faptul că nici dacă aș fi planificat acel moment, nu ar fi ieșit atât de natural și comic.

Asta îmi provoacă bucurie, modul în care noi, cinci oameni random, ne vedem într-o sală de repetiții, lucrăm la un show întreg, ajungem acolo, ne conectăm cu publicul, facem acest schimb de energie și vibe, iar în unele momente, când lucrurile nu merg așa cum au fost planificate, ne simțim toți ca și cum am fi la o masă, ca niște prieteni care împărtășesc momente foarte intime. Sunt lucruri care nu pot fi puse în cuvinte, dar care îmi rămân în suflet pentru totdeauna.

Mă întristează atunci când se pierde fix asta, când arta devine tranzacțională, când se vrea perfecțiune, când totul este o strategie de marketing, când artistul este văzut ca un produs, când competitivitatea dintre noi depășește solidaritatea.

Izabella: Dacă ai putea trimite un mesaj sincer oricărui artist debutant din România, ce i-ai spune?

Ilinca: Autenticitatea e singurul lucru care nu se demodează. Curajul nu înseamnă absența fricii, ci a merge înainte cu ea. Și vocea ta contează chiar și când pare că nimeni nu ascultă, ascultă-te tu prima data, alții te vor urma.

Izabella: Ce înseamnă, azi, pentru tine succesul?

Ilinca: Succesul azi înseamnă libertate. Libertatea de a spune ce cred, de a crea ce simt și de a rămâne întreagă în proces. Înseamnă să mă bucur de fiecare reușită, oricât de mică ar părea.

Izabella: De ce ți-e dor când ți-e dor?

Ilinca: Nu mi-e dor. De nicio versiune de-a mea din trecut, de niciun alt moment, maxim mi-e dor să fiu pe scenă, pentru că acum sunt acasă, dar asta e un sentiment care nu dispare. Îmi place unde sunt, îmi place ce se întâmplă, vreau doar să continui și sper să nu pierd senzația asta. Poate într-o zi îmi va fi dor să simt ce simt acum.

Toate fotografiile incluse în acest interviu sunt primite de la Alina Bălan, PR specialist.