
Lena Chilari este poetă și profesoară, a debutat în 2020 cu volumul de poezie O cană de noviciok la bătrânețe, iar în acest an a lansat al doilea volum de poezii Ludmila răstoarnă munții. Este numită adesea „o forță a naturii”, iar dacă ai văzut-o vreodată în vreun performance sau ai făcut cunoștință cu poezia ei, știi de ce. Dacă nu, vei înțelege acum.
Mă bucur enorm că acest interviu s-a aliniat cu lansarea site-ului și newsletterului Coolturalist. Și m-a copleșit căldura și dragul cu care Lena a răspuns invitației mele. Interviul cu Lena e un exemplu atât de frumos și intens de vulnerabilizare, care îmbină forța cu fragilitatea la fel cum o face și ea în scris. Și chiar dacă acum se vorbește despre tot, însă cu prea puțină onestitate și empatie, există o mână de oameni, printre care și Lena, care fac asta cu emoție și curaj.
Izabella, în primul rând vreau să te felicit pentru interviul amplu și genial pe care mi l-ai pregătit, se vede clar că ai depus mult suflet și mult efort.
Actul artistic trezește orice urmă umană din mine. Am trecut printr-un proces de suferință și autoflagelare maximă când am scris O cană de noviciok la bătrânețe. Când am scris Ludmila răstoarnă munții, aproape am renunțat la poezie din multă frustrare.
Pe scenă sunt cea mai fericită, dar depun cel mai mare efort înainte, în procesul pregătirii și chiar pe scenă. Recuperarea post-scenă, la fel, e extrem de dificilă. Săracul meu corp a trebuit să facă față la multe situații stresante și obositoare. Să-ți aștepți rândul pe scenă e întotdeauna o încercare enormă, să pleci de acolo în aplauze e o euforie.
„Vulnerabilitatea te face să simți cu adevărat ce se întâmplă cu tine în orice moment, să oferi și să dai tot ce ai mai bun, dar te face și gol pe dinăuntru. După orice scenă, mereu plec acasă singură, goală emoțional și mizerabilă, cu un braț greu de flori în mână.”
Ludmila a fost scrisă în timp de 3 ani între scene. E un volum despre scenă, despre ce înseamnă actul artistic și atunci poezia de acolo e ca un act performativ. Sunt și detașată de ea, uit deseori de ea, chiar să o menționez în biografii. Primul volum a fost scris cu multă greutate și dificultate, mi-a salvat viața, i-a dat un sens. Ludmila m-a îmbrățișat într-un moment când am crezut că nu mai am ce spune în poezie.
Ludmila e tare tandră. Are și niște autoironie la suferința primului volum, e un răspuns, o adresare matură, umană și empatică. Ludmila se uită mult la lumea din jurul ei, nu mai țipă, răstoarnă munții îmbrățișându-i. E o carte frumoasă în sine, parcă nu am scris-o eu, nu e neapărat aproape de mine.
Mă pregătesc enorm de mult pentru orice fel de situație pentru scenă. Dacă nu e muzică, să știu textul bine, dacă nu merge microfonul, să fie vocea bine încălzită, merg mult la baie înainte, nu mănânc prea multe, nu beau nimic alcoolic pentru că am nevoie să fiu lucidă, lucrez mult cu publicul. De curând, la Oradea am improvizat răsturnând un scaun, apoi m-am aplecat și i-am dat jos ochelarii minunatei fotografe de acolo, Laura Flora, ca să o privesc. La Posmuș, tot recent, am văzut niște țărani/muncitori atenți la mine cu mâinile în șolduri și atunci am interacționat mult cu ei și înspre ei, devenind publicul meu țintă.
Depinde de scenă, de lectură, de starea în care mă aflu, de context, dacă performez în deschidere sau la final. Fiecare scenă e un antrenament pentru următoarea scenă, de asta le iubesc și le apreciez pe majoritatea. Sunt unele pe care le regret, de exemplu, la Killer Spoken Word am lăsat pe scenă o persoană care nu avea ce să caute acolo lângă mine.
Am vrut să înțeleg și să mă înțeleg. Am vrut să fiu sinceră și vulnerabilă. Am observat, de altfel, un pattern care se repetă și în relația cu cei apropiați mie și care se proiectează și în viața mea personală și mai ales, amoroasă. Cumva, lucrurile sunt legate între ele și am simțit că e de datoria mea să încerc să înțeleg ce naiba se întâmplă. Poezia din Ludmila are multe definiții și conține multe teorii subiective la adresa temelor dificile despre care scriu. E o nevoie primordială să încerc să fac un sens și să trasez o legătură între aspecte.
Ioi, păi, se întâmplă ca modul meu de a fi să poarte cuvântul ăsta – curajoasă. De altfel, orice femeie, după mine, este curajoasă și mai ales, puternică. Eu cred că mai degrabă sunt un om tare norocos și privilegiat că pot să am curaj, că pot să scriu și să public și să performez pe scenă. Am noroc de tata, el m-a ajutat să cresc cum a fost mai bine pentru mine în viața adultă. Mama tot a fost un mentor bun în a nu considera că totul și toate mi se cuvin și nici nu au de ce. A trebuit să muncesc mult să ajung aici, am avut și un enorm noroc.
Am un moment foarte dificil pe care nu o să-l pot divulga aici. E o dualitate care mă dă pur și simplu peste cap. Rudele mele apropiate nu sunt nici ele impresionate de mine, nici mama mea. Mai mult de atât, mă acuză că „nu sunt în rând cu lumea”. Nici Republica Moldova nu e prea impresionată de mine, sau cel puțin, așa mi se pare. Singura țară impresionată de mine este România.
Fac asta constant de 4 ani. Am obosit foarte tare. Am devenit la un moment dat o maimuță performativă cu multă energie și generozitate. Dar mă ajută acum să fiu sinceră cu sine și cu ceilalți. Mă accept în toate stările mele și consider că nimeni nu poate să îmi ia stăruința de a continua și a duce lucrurile pentru scenă și poezie la bun sfârșit.
A trebuit să construiesc o relație cu critica. Ai mei m-au criticat mereu. Mama m-a criticat mereu, unchiul meu patern mereu a avut câteva cuvinte nasoale să mi le adreseze. Critica este bună atâta timp cât ai o barieră clară față de ea. Este important să fii rece în fața ei și să vezi dacă ce ți se spune are relevanță sau e doar răutate pură. Răutatea, de obicei, o simți, de asta e important să o lași la o parte.
Am devenit un robot funcțional. Tot ce trebuie să fac, este să îmi duc programul până la capăt. În ultimul an am învățat să îmi placă singurătatea, lectura izolată, plantele și grija față de sine, casă și motanul meu, Valentin, în solitudine.
Dar când am un program clar de lucru, când am o scenă, când trebuie să fiu undeva, o să le bifez pe toate, nu îmi permit să mă relaxez, nu are sens pentru mine. Cum să reușesc ceva dacă mă relaxez, mai ales la 29 de ani, când cei mai mulți oameni sunt „așezați” în viață. Mai degrabă, o să aleg să mor, decât să-mi zică cineva „sărăcuța de tine, cred că ai obosit, așa-i?”.
Depinde, o simți dacă e bună. Dacă sunt scrise din ceva adevărat care s-a copt în mintea ta o perioadă bună de timp, o să cred în aceste poeme și o să le las așa cum sunt. Pot să revin la un poem după ce l-am scris într-un puseu emoțional și să-l înțeleg după, dar la fel, pot foarte ușor să renunț la ele și să le anihilez.
Vreau doar să-mi spun povestea, să supraviețuiesc. Vreau să pot face tot ce e posibil să fac și să deschid cât mai multe uși pentru oameni și, mai ales, pentru fete ca mine.
Ambele sunt absolut geniale, e mult talent în spate, deși au viziuni și preocupări diferite. Starea țărilor se reflectă clar în poezie, România are în poezie o simplitate a existenței și a unei rutine, o bunătate onestă și specifică, Republica Moldova are întotdeauna o durere și un neajuns constant, o violență asupra sinelui și celorlalți.
Nu cunosc teatrul îndeajuns de bine, sau ce face teatrul teatru. Sunt multe tehnici asemănătoare în pregătire, însă spoken word e bazat pe propria creație și scriitură. Spoken word-ul îl construiești singur, momentele pe scenă sunt construite de către performer, sunt mai multe roluri într-unul, mai degrabă seamănă cu un one wo/man show. Spoken Word-ul este într-o ascendență colosală în România, tot mai multă lume este convinsă de Spoken Word.
Contează să fii un om bun și deschis, e o muncă enormă să fiu alături de copii și să le dau constant din mine. Sper din tot sufletul că fac o treabă cât de cât bună.
Cred că acuma se vorbește despre tot, însă nu știu câtă sinceritate, onestitate, politețe și empatie există în tot ce se vorbește.
Mi-e dor de tata și nepotul meu. Mi-e dor de bunica mea, Jănia. Uneori de mama, dar nu putem sta mult împreună, mie îmi face mult rău să stau lângă ea, regresez într-un copil neajutorat și lipsit de iubire și înțelegere. Mi-e dor de mine mică. Mi-aș fi dorit să nu cunosc nicicând sexul sau relațiile amoroase cu sexul opus, de niciuna nu mi-e dor deloc. Mi-e dor de lipsa de griji și suferințe enorme. Mi-e dor de liniște, fericire și acceptare completă fără remușcări, regrete și vocile celor care m-au supărat enorm și m-au trădat.
Mi-e dor de babusia mea, străbunica, care îmi bătea un gălbenuș cu zahăr și o amenința pe mama că o s-o bată cu cârja (bastonul) ei dacă mă mai bate sau mă mai face să plâng. Mi-e dor de momentul din copilărie când m-am uitat prima dată la Spirited Away de Studio Ghibli împreună cu fratele meu mai mare.
Fotografie copertă © Svetlana Vakulovski Ermurachi
Te aștept în comentarii să-mi spui cum ți s-a părut interviul și te invit să-l dai mai departe dacă crezi că le-ar plăcea și prietenilor tăi.
Dacă vrei să primești noutăți din artă și cultură, interviuri cu artiști, profesioniști din diverse domenii, oameni autentici și mici antreprenori și recomandări de ce să mai citești, vezi sau asculți, te poți abona aici.
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.