Când vorbești cu Ștefan despre freelancing, nu primești răspunsuri generice, ci povești și lecții trăite, spuse cu naturalețe și onestitate. A trecut de la statutul de angajat la freelancing cu asumare și curaj, iar prin Librăria de Design și comunitatea LDD Pro creează cadrul în care designerii învață, cresc și se sprijină unii pe ceilalți.

Discuția noastră e mai puțin despre freelancing și mai mult despre cum îți găsești vocea, cum înveți să spui „nu”, despre vulnerabilitate ca avantaj, dar și despre creativitate și joacă. Și, poate cel mai important, e o reamintire a faptului că a-ți apăra timpul și a face alegeri aliniate cu obiectivele tale nu înseamnă că ești arogant, ci înseamnă că știi cât valorezi.

Dacă-ți place ce descoperi mai jos, trimite interviul și prietenilor tăi. Să-ți fie inspirație!

Izabella: Care au fost cele mai mari neliniști din perioada în care ai făcut trecerea la freelancing și cum ai reușit să le depășești?

Ștefan: Sincer, nu am avut neliniști. Trecerea de la angajat la freelancer a fost foarte smooth, aproape că nu am simțit-o. A venit ca un pas firesc.

Fac freelancing din 2009, iar în paralel am dus și munca de angajat. Am avut vreme suficientă să mă lovesc de tot ce înseamnă antreprenoriat, însă cu riscuri mai mici. N-am avut frici pentru că am exersat într-un cadru safe. Sunt sigur că aș fi câștigat și mai multă experiență într-un timp scurt dacă riscam mai mult, dar asta e.

Mie mi-a plăcut foarte mult tot procesul de învățare, care, până la urmă, a dus și la creștere.

Trecerea de la angajat la full-time freelancer (oficial, în 2020) a fost exact cum e când apeși pe butonul de on/off. A fost atât de bruscă, încât nici n-am perceput-o. Instantă, dar asumată.

I: În ce moment ai simțit că ai făcut trecerea de la un freelancer începător la unul care înțelege cu adevărat cum să își valorifice munca și să o transforme într-o afacere sustenabilă?

Ș: Când am început să refuz proiecte, în momentul în care nu mai acceptam orice doar ca să am de lucru, ci selectam clienții în funcție de alinierea cu valorile și obiectivele mele am simțit că am făcut un shift major.

Am prins mult curaj și, deși poate păream arogant, de fapt eu îmi apăram timpul și valoarea. Am devenit self-aware de multe aspecte, iar asta mi-a dat tupeu să dictez eu regulile jocului.

I: Există un punct în care generalismul poate deveni mai valoros decât specializarea, sau invers? Cum ai făcut tranziția de la generalist la specialist în cariera ta și ce ai învățat din acest proces?

Ș: Am început ca generalist, făcând de toate. Dar, odată ce mi-am dat seama că expertiza într-un domeniu îți crește valoarea percepută, am ales să mă specializez pe branding și educație pentru designeri.

Lecția principală a fost că nu trebuie să fii „doar specialist” sau „doar generalist”, ci să îți construiești poziționarea în jurul punctului tău forte.

Chiar și astăzi sunt în căutarea unui echilibru. Îmi place mult să fiu generalist, să știu din fiecare câte puțin, să îmi dezvolt un “skill stack” de-ăla puternic și greu de reprodus.

Dar, în același timp, vreau să îmi găsesc și punctul de focus foarte bine definit. Știu că sunt pe drumul cel bun, dar mai am de lucru.

I: Scriai într-una dintre edițiile de newsletter că trebuie să acceptăm momentele de slăbiciune pentru a deveni mai puternici. Cum se aplică asta la tine? Ai avut un moment în care vulnerabilitatea ți-a adus un avantaj neașteptat?

Ș: Vulnerabilitatea întotdeauna vine cu avantaje. Trebuie doar să deschizi ochii și să le vezi.

Acum câțiva ani, aveam o mare anxietate legată de vorbitul în public. Hai să-i zicem frică. Mi-am dat seama că singurul mod prin care pot trece peste asta este să vorbesc în public. Sau, cel puțin, să mă adresez unui public.

Așa am început să fac conținut video. Și am tot exersat până a devenit ceva natural. Mi-am înțeles multe caracteristici, eu fiind cel mai dur critic al meu. De la acceptarea vocii în video, la gesturi, corectarea unor ticuri, obiceiuri verbale și multe altele. Stăteam literalmente cu un creion în mână și îmi analizam „performanța” în videouri. A fost mai mult o terapie prin expunere.

Acum mă pot „deghiza” într-un extrovert. Which I’m not.

Cel mai mare avantaj pe care vulnerabilitatea mi l-a adus este că m-a ajutat să îmi scot la iveală vocea și caracterul. Să fiu văzut în online așa cum sunt și în viața reală, în offline. Nu tu fake shit și prefăcătorii.

I: Ai transformat Librăria de Design într-un “safe space” pentru creativi. Ce te motivează să continui pe drumul ăsta?

Ș: Mă motivează schimbarea pe care o văd la oameni. Am pornit Librăria de Design cât și LDD PRO pentru că știu cât de greu e să fii freelancer, să crești, să îți dai seama ce e important. Știu și cât de greu este să faci lucrurile de unul singur, să n-ai un loc unde să ceri un feedback de calitate sau să schimbi idei cu oameni ca tine, care să te împingă să devii mai bun.

Am avut toate lipsurile astea la începuturi. Eram complet izolat și am simțit că stagnez. Stagnarea s-a transformat în frustrare, iar frustrarea în motivație, până în punctul în care am zis: fuck it. Dacă n-o fac, atunci o să îmi pară rău.

Am o satisfacție de nedescris când văd clar cum oamenii progresează. Când văd cum își schimbă total mentalitatea despre modul în care lucrează sau tratează anumite lucruri. Când au sclipirea aia în ochi și își recunosc singuri valoarea. Iar asta îi determină să comunice mai bine, să își vândă serviciile mai bine și, în consecință, să facă mai mulți bani.

Eu sunt doar un ghid cu ceva experiență în spate. Vreau să dau și la alții pentru că, în egoismul meu, vreau să mă simt bine.

Însă cel mai mult îmi place să mă înconjor de oameni cu care împărtășesc aceleași valori. Suntem noi introvertiți, dar asta ne ajută să rămânem modești și calibrați.

Munca de freelancer nu trebuie făcută solo. Ai nevoie de oameni competenți în jurul tău. Oameni mai buni ca tine, de la care ai tot timpul ce „fura”. Dar este la fel de important să oferi și tu, la rândul tău, mai mult decât consumi.

Vrei să ajungi departe? Oferă și tu ceva la schimb. Comunitatea, pentru mine, înseamnă oamenii ăia care se ajută reciproc, co-creează și contribuie pentru bunăstarea tuturor.

I: Munca invizibilă este greu de cuantificat. Crezi că designerii ar trebui să facă un efort mai mare pentru a educa clienții în privința acestui efort invizibil?

Ș: Efortul invizibil este tot efort. Faptul că nu se vede nu înseamnă că nu contează sau că nu are valoare. Orice acțiune îndreptată către producerea unui rezultat este un efort.

Problema este că, dacă ceva nu e vizibil, de multe ori înseamnă (în mintea multora) că nu există. În felul ăsta, clienții nu „văd” valoarea. Tu, ca freelancer, ai datoria să scoți la iveală acest efort, pentru a-l face pe client să înțeleagă mai bine ce presupune procesul tău prin care ajungi la rezultate.

Prin asta, ești transparent atât față de clienți, cât și față de tine.

Educarea clientului face parte din jobul nostru. Dacă el nu vede strategia, cercetarea, iterațiile, nu va înțelege de ce prețul nu e doar despre „o grafică frumoasă”.

I: Ai avut vreodată un moment în care ai făcut o ofertă de preț și ai simțit că ai greșit – fie că a fost prea mic, fie prea mare? Ce ai învățat din acea situație?

Ș: Cu siguranță! Însă prețul prea mare sau prea mic nu este o greșeală per se. Reflectă fie o neînțelegere a valorii, fie o supraevaluare a ei – valoare pe care, de multe ori, nu poți pune degetul.

Când 5 clienți consecutivi îți acceptă prețul fără obiecții, înseamnă că te subevaluezi și e nevoie să îți crești tarifele. Când prețul este prea (prea) mare, e posibil să ai dificultăți în a-l justifica și atunci pierzi clientul.

Cu toate astea, una dintre lecțiile importante din freelancing a fost că prețul mic atrage clienți care pun preț pe cost, nu pe valoare. Când am început să cer mai mult, am atras oameni care apreciază munca mea și înțeleg impactul ei. Prețul comunică poziționare.

Eu am înțeles cât valorez, însă chiar și așa, valoarea asta devine subiectivă când mă lovește sindromul impostorului. Dar după ce îți faci un self-assessment serios și un reality check, te prinzi din nou care îți este valoarea și mai înaintezi un pas. (Până te lovește iar impostorul.)

E un proces de du-te-vino și cred că se termină doar atunci când le-ai făcut pe toate și pui creionul jos la 70 de ani. Mai am până atunci.

I: Cum îți dai seama dacă un client e dispus să plătească pentru valoare sau doar pentru execuție?

Ș: Ca să îți dai seama ce fel de flags are un client – fie roșii, fie verzi – trebuie să pui întrebări mai bune. Întrebări care să scoată mai bine la suprafață motivațiile pe care le are acesta.

De multe ori, clientul nu știe ce vrea. Este responsabilitatea ta să îi aduci claritate.

Cei care sunt tipicari și au nevoie insistent de explicații sunt, de obicei, și cei care nu o să te plătească pentru valoarea pe care o aduci. Aceștia cumpără în funcție de preț și merg acolo unde prețul este mai mic.

La unii poți observa din prima cât de atașați sunt de banii lor. Este normal, nu zic. Doar au muncit pentru ei. Atâta doar că aceștia te vor vedea, de cele mai multe ori, ca pe o cheltuială.

I: Cum privești tu creativitatea? Învățăm să fim creativi sau pur și simplu suntem?

Ș: Creativitatea nu e un dar rezervat pentru the chosen ones. E o combinație între exercițiu, curiozitate și expunere la influențe diverse. Dacă spui că nu ești creativ, de fapt spui că nu ai exersat suficient.

Oricine poate fi creativ. Problema nu e lipsa talentului, ci faptul că majoritatea oamenilor sunt leneși mental. Preferă să urmeze căi bătătorite, să nu își pună mintea la treabă și apoi să dea vina pe „lipsa de inspirație”.

Comoditatea ucide creativitatea. Dacă faci totul la întâmplare, fără să te forțezi să vezi lucrurile din unghiuri noi, normal că ai impresia că nu ești creativ.

Necesarul a creat mai multă inovație decât vreun „talent înnăscut”. N-ai nevoie de un mediu ideal, de oameni geniali în jur sau de resurse infinite. Ai nevoie doar să fii curios și să nu accepți răspunsurile evidente.

Cealaltă fațetă a adevărului este că lumea e plină de oameni care trăiesc în contexte grele, însă chiar și acolo există sclipirea aia creativă – fie spre bine, fie spre rău.

Creativitatea trebuie să fie împinsă și de o forță exterioară care de multe ori există sau nu datorită contextului. Presiunile societății în care trăim mai mult descurajează creativitatea pentru că nu i se recunoaște valoarea. Lucrurile trebuie făcute cât mai repede, de calitate și cât mai ieftin. Toate limitările astea pot alimenta creativitatea, dar mai mult o inhibă.

I: Ai avut perioade de blocaj creativ? Dacă da, care sunt sursele tale de inspirație atunci când treci prin asta sau ce faci ca să ieși din el?

Ș: Am avut de multe ori, dar acum îmi este greu să îmi amintesc cum era senzația :))

Eu cred foarte mult în disciplină și organizare. Poate-s eu prea meticulos în prezent, dar pas cu pas am devenit persoana de azi. Actualmente, nu am nici cea mai mică scuză că n-am idei sau că n-am ce crea. Dacă vrei, poți. Simple as that.

Chiar și când nu am motivație, am un loc de unde pot lua idei. Asta pentru că, de ani de zile, le tot strâng în buzunarul meu digital. Am chiar sute de motive să fiu creativ, chiar și atunci când nu am inspirație.

Oficial, am început să fac conținut pe net în 2017. Neoficial, de prin 2012. Crearea de conținut te învață una-alta, dar printre cele mai importante skilluri pe care le poți dezvolta este să „vezi” idei acolo unde mulți văd lucruri banale.

Nu știu… conversațiile alea casual pe care le ai cu cineva la cafea. De acolo poți extrage o grămadă de insights, pe care le captezi în softul tău preferat de notițe. Idei pe care le poți transforma în postări, newslettere, articole, threads etc.

Făcând și îmbunătățind procesul ăsta constant, ajungi să gândești și să acționezi ca atare. Începe să se lipească de identitatea ta.

Până și răspunsurile la acest interviu se vor transforma mai mult sau mai puțin în conținut de împărtășit cu alții 😄.

So, nu cred în blocaj creativ.

I: Dacă sindromul impostorului ar fi o voce din copilărie, ce ți-ar spune? Și cum ai putea să îi răspunzi acum?

Ș: Ar fi un mic bully impertinent :)) și mi-ar zice că e ok situația actuală și că nu are rost să mă stresez.

Dar, în prezent, l-aș trage de perciuni și i-aș da un șut în fund, însă l-aș accepta.

Când mai vine sindromul impostorului, îmi dau seama că ceea ce fac, fac bine. De fiecare dată când ies din zona de confort, dau față în față cu impostorul.

I: De ce crezi că e mai ușor să vedem valoarea în alții decât în noi înșine?

Ș: Suntem obișnuiți să ne comparăm cu cei mai buni, nu cu noi înșine.

Când te uiți la alții, privești problemele lor destul de obiectiv. Nu ești atașat de ele, așa cum ei sunt atașați de ele. În felul ăsta, e mai ușor să vezi unde au potențial și să îi poți îndruma.

Dar este dificil să lucrezi cu oameni care nu sunt pregătiți să învețe și să asculte.

I: Cum gestionezi perioadele în care nu reușești să te ții de ceea ce ți-ai propus?

Ș: Sincer? Rar nu mă țin de ceea ce îmi propun.

Acum, în apărarea mea… faptul că unele lucruri durează semnificativ mai mult decât altele nu înseamnă că nu există progres.

Da, unele proiecte sau obiective devin irelevante în timp. Accept asta. Eu cred mult în consecvență și în criteriile pe care ni le setăm pentru a accepta anumite lucruri.

De exemplu, acum vreo 10 ani, m-am decis să citesc în fiecare zi. Spoiler! Nu am reușit. Evident, am avut zile când nu am citit. Însă, ce a contat pentru mine cel mai mult a fost să accept criteriile pentru care pot declara obiectivul (cititul) îndeplinit.

Mi-am propus să citesc 20 de minute zilnic. Mi-am dat seama rapid că nu merge așa. Apoi am redus totul la 10 pagini. Mi-am dat seama că e mai ușor, dar nici asta nu mergea.

Apoi am redus și mai mult, la 5 pagini, apoi la 1 pagină. Minimum pe care îl puteam face era să citesc o blestemată de pagină în momentele când nu aveam energie sau motivație.

Iar principiul ăsta îl aplic în tot ce fac. Chiar mă interesează să fac progres, nu să fiu perfect, că nu-s nebun la cap să cred că totul poate merge constant în aceiași parametri.

I: Ce pierdem atunci când încetăm să ne jucăm?

Ș: Creativitatea, curiozitatea, capacitatea de a explora fără teama de eșec. Asta pierdem dacă încetăm să ne jucăm.

Joaca nu este rezervată doar pentru copii. Însă, pentru noi, adulții, joaca poate veni în diferite forme. Ideea este să faci ceva care îți aduce bucurie și nu are neapărat sens.

Poate fi desenatul sau scrisul fără vreun obiectiv, până și o conversație absurdă care nu duce nicăieri. Who cares?

Am învățat să nu mă iau prea tare în serios. Nu de alta, dar e al dracului de plictisitor.

De când am devenit părinte, zici că am descoperit America. Este pretextul cel mai bun de care aveam nevoie. Am redescoperit cum e să te joci cu mașinuțele, să faci tot felul de construcții cu pături prin casă și multe altele.

Recunosc că îmi place atât de mult, încât las ce am de făcut doar ca să mă joc cu copilul. Pentru mine, e terapie pentru creier și mă motivează și mai mult să privesc lumea prin prisma experimentării.

Și e mega fun când poți infuza joaca în tot ce faci. Dar cu moderație, bineînțeles, să nu pară că totul e o glumă pentru tine.

I: Ce sfaturi i-ai da unui tânăr care vrea să fie freelancer dar nu are curaj sau îi e teamă s-o apuce pe drumul ăsta? Dar unuia care crede că totul e lapte și miere și se aruncă înainte fără a analiza lucrurile?

Ș: Pentru cel care se teme: începe cu pași mici, construiește în paralel și educă-te constant. Lipește-te de oameni de la care ai ce învăța și fii recunoscător (a se citi modest).

Pentru cel care crede că totul e simplu: freelancingul e despre libertate, dar nu despre aia pe care o crezi tu. Libertatea înseamnă responsabilitate și multă asumare.

Freelancingul este un stil de viață pe care ți-l creezi cu mare intenție, nu la plezneală. Când te lovește realitatea, dacă nu ești pregătit, îți bagi coada între picioare, îți cauți din nou un șef și te realiniezi la sistem.

I: De ce ți-e dor când ți-e dor?

Ș: Foarte frumoasă întrebarea asta. Dar și dificil de răspuns.

Sunt multe lucruri de care mi-e dor, dar cel mai mult de momentele în care lucrurile erau mai simple. Când nu trebuia să planific fiecare detaliu. Când mă puteam pierde într-o activitate fără să mă gândesc la ce obțin eu din asta.

Eh, vremurile s-au schimbat. Dar cred că, în multe aspecte din viața mea, încerc să păstrez simplitatea aia. Să nu îmi încarc mintea cu chestii care nu îmi folosesc și să las cât mai mult loc pentru treburile alea care îmi aduc bucurie.

Că, în rest, altceva nu mă interesează. Sunt un egoist, I know, dar vreau să trăiesc după regulile mele, nu după cum vor alții. 😄