De vorbă cu Zavatos: „Cred că impactul vine natural ca urmare a unei activități de calitate”

Timp de citire: ~ minute
fotografie cu Zavatos (Maria Zavate) stând pe un scaun în mijlocul unui câmp, privind spre cameră. Își ține piciorul stâng peste cel drept și are mâinile pe picior. În fundal se văd niște oi.

De mult timp îmi doream să fac un interviu cu Zavatos. Nici nu mai știu de când o urmăresc, dar e unul dintre oamenii de bine care a construit un sat virtual în care oamenii chiar sunt oameni unii cu ceilalți.

Cred că prima dată am rezonat cu fotografiile pe care le făcea la țară și cu naturalețea pe care o transmite. Apoi am admirat-o pentru temele de discuție pe care le deschide și pentru proiectele în care se implică. Apoi pentru binele pe care reușește să-l facă împreună cu consătenii. Apoi pentru faptul că s-a apucat să renoveze singură o „petardă din anii ’20”. Acum o admir pentru toate.

Mi-a fost mai mare dragul să lucrez la interviul ăsta și sper sincer să-ți facă și ție plăcere să-l citești.

Activitatea ta din online este una destul de fluidă și se mulează după preocupările tale. În ce direcție te îndrepți acum?

Cred că o vreme o să intensific zona de interioare, cu acces în spații în care n-ai avea altfel cum să intri. Apoi zonele de patrimoniu și urbanism, cu ironia specifică. După 8 ani de București, nevoia de a înțelege motivele pentru care acest oraș arată haotic s-a acutizat.

Acută e și nevoia de a bate toaca pe moștenirea frumoasă arhitecturală care se năruie. Ea poate fi un colac de salvare pentru oraș din multe puncte de vedere. Și vreau să arăt oamenilor ce am moștenit de la elitele vremii fără lentila aia romanticizată a unei perioade care, deși a lăsat ceva frumos în urmă, era, de fapt, horror pentru majoritatea populației.

Reușești să vorbești despre subiecte grele și teme complexe cu lejeritate, de la om la om, din simpla nevoie de a înțelege lumea în care ne-nvârtim. Și deși nu ți-ai luat nicio secundă vreo o alură de expert și îi inviți să exploreze pe-ndelete, treaba asta tot vine cu o anumită responsabilitate. Ai temeri în privința asta?

Cât timp nu ești măgar și ești dispus să-ți asumi orice greșeală, teama nu pătrunde. Eu nu fac lecturing, nu zic „hai să vă zic eu cum stă treaba”. Detest treaba asta. Însă cred că rolul meu s-a conturat de așa natură încât gâdil curiozitatea oamenilor pe un anumit subiect, mai degrabă, decât să-i manipulez într-o direcție sau alta, conform credințelor mele, care pot fi obtuze.

Influencerul nu prea face casă bună cu responsabilitatea. Care este, după părerea ta, responsabilitatea creatorilor de conținut? Crezi că ar trebui sancționate „derapajele”, dacă ele apar?

Dacă ești un om cât de cât decent vei simți o oarecare responsabilitate de a nu face oamenii să se simtă de rahat despre ei înșiși. Deci dacă influencerul devine un formator de opinie pe o anumită nișă atunci e responsabil. Altminteri nu cred că influencerii au o responsabilitate morală fiindcă, așa cum ziceam, nu au relevanță societală cum are un operator de salubritate, un doctor, un artist, un profesor, un politician etc.

Responsabilitatea, din punctul meu de vedere, e la public. Dacă ei îl consideră pe x influencer un formator de opinie, atunci derapajele trebuie taxate. Și nu ca la vânătoare de vrăjitoare, cu injurii, amenințări, cu roșii în piața publică la eșafod, ci cu fermitate, unfollow și pe cât posibil nuanțe, care dau posibilitatea influencerului să-și reconsidere comportamentul.

A apărea pe Internet așa cum ești, real, grăbit în unele momente, ciufulit în altele, e considerat un act de curaj pe care de multe ori îl numim autenticitate. Ce crezi că spune asta despre noi, ca societate?

Doar unii oameni rezonează. Depinde de bula în care te afli. E hilar și trist că Pamela Anderson nemachiată e văzut ca un act de curaj sau că eu ciufulită îs văzută ca autentică, însă nu era mai bine înainte de internet. Social media doar a agravat rezultatul târziu al unui proces care o început odată cu apariția publicității, deci cu aproape 100 de ani în urmă, de când oamenii au devenit stereotipuri standardizate care trebuie să arate într-un anumit fel ca să vândă ceva.

Ce rol crezi că are transparența în construirea și menținerea încrederii cu oamenii care te urmăresc?

Pentru mine e pilonul de bază al activității mele. A nu se confunda transparența cu oversharing sau, mai rău, transformarea onestității și autenticității în strategie care-ți gâdilă narcisismul.

Cum echilibrezi libertatea de exprimare cu responsabilitatea socială în zarzavatul tău din online?

Când îmi exprim opinia pe un subiect am întrebarea asta în minte: pe cine poate afecta negativ textul ăsta? În funcție de răspuns bag nuanțe mai gri sau las tușe mai grosiere.

Una e să ai urmăritori, alta e să ai o comunitate activă. Spuneai la un moment dat că Instagramul poate fi o mega portavoce. Cum contribuie comunitatea pe care ai construit-o la schimbarea în bine a lumii?

Am un sat virtual generos, care a donat sume mari de bani pentru copii loviți de cancer, adăposturi de animale sau studenți eminenți care aveau nevoie de sprijin pentru studii. Sau a plătit chiria la doi frați evacuați dintr-un bloc timp de un an de zile, de pildă. 1200 de lei/lună. Faceți voi calculul.

Își doresc oamenii să se implice civic în societate? De ce instrumente crezi că e nevoie pentru a facilita această implicare?

Cea mai faină chestie pe care comunitatea mea din online o face posibilă prin intermediul paginii mele de Instagram este Avizierul Satului, unde săptămânal postez bilete la teatru, film, concerte, tot felul de evenimente culturale, pe care cei care mă urmăresc le dau pe degeaba altor oameni care mă urmăresc. Se întâmplă asta fiindcă urmăritorii mei se simt parte din ceva care-i reprezintă. Multă lume simte nevoia să facă bine în jur și din păcate timpul nu e foarte prietenos cu noi, așa că eu le ofer o cale simplă prin care să-și aducă contribuția.

Cum reușești să menții un echilibru între dorința de a avea un impact pozitiv asupra lumii și nevoia de a te îngriji pe tine însuți?

După aproape 10 ani pe platforma asta, nu-mi mai doresc nimic decât să fac ce-mi place. Nu caut să fiu nici erou, nici relevantă, nici să am nu știu ce impact.

Cred că impactul vine natural ca urmare a unei activități de calitate, pe cât de ego-free posibil, în măsura în care nu te îngroapă platforma fiindcă nu cânți după cum vrea algoritmul.

Am trecut prin fazele alea, în care mă consideram ceva. Când te bagă lumea în seamă e ușor să aluneci acolo indiferent că te gâdilă 100 de oameni sau 100.000.

fotografie alb-negru cu Zavatos (Maria Zavate) în natură
Sursa: arhiva personală Zavatos

Ce sfaturi i-ai oferi cuiva care se confruntă cu o cantitate mare de informații negative pe internet?

Nu-mi place să dau sfaturi, dar pot încuraja să ieși de pe net, să te zgâiești pe geam. Dacă ai un bloc urât în față, fă-ți un univers al tău la tine în casă și bucură-te de el. Nu știu care e echilibrul perfect în a te ține informat și sănătos la cap în același timp, dar știu că nu e firesc pentru creierul uman să treacă de la pisici la bombe la cancan la sfaturi de grădină etc.

Știu doar că dacă nu mai dai scroll din inerție se diminuează anxietatea. Sunt convinsă că oricine poate observa asta cu ușurință.

Ziceai într-o postare că, încă din copilărie, ți-ai dorit să existe o meserie care să îți permită să explorezi spațiile personale, casele altor oameni. Ce simți atunci când ai ocazia să faci asta?

Entuziasm level 100. Nu explorez niște case, ci niște universuri interioare traduse în ceva vizual, observabil, tangibil.

Te-ai înhămat la o treabă curajoasă – restaurarea unei case din anii ‘20. Cum te-ai simțit făcând asta și ce ai învățat? Ce te-a motivat să continui, în ciuda dificultăților?

Un apartament într-o casă, da. Am simțit entuziasm, apoi epuizare. Acum încerc să revin la entuziasm sau măcar la a mă bucura de roadele muncii. Este ceva foarte dificil, dar care poate fi, într-adevăr, foarte satisfăcător în condițiile optime.

M-a motivat dorința de a-mi crea un cuib al meu, unde să-mi pot petrece timpul cu mine, cu prietenii mei și cu partenerul meu, într-un cadru care să fie mai mult decât un simplu adăpost. O locuință e mai mult decât un spațiu de depozitare în care dormi, faci sex, mănânci și te speli. E o poveste, care, la modul ideal, duce mai departe altă poveste sau pune bazele unor viitoare povești.

Femeile sunt adesea descurajate să se implice în proiecte complexe pe motiv că ar fi slabe și fragile. Ce amprentă au avut experiențele tale personale asupra acestei norme sociale și cum crezi că ne putem „vindeca” de aceste atitudini?

Am crescut într-o familie în care femeile au ridicat casele în timp ce bărbații au muncit în străinătate pentru banii care să asigure ridicarea lor. Deci nu mi s-a părut niciodată că gestionarea unui șantier nu e treabă de femeie. Nici nu mi-a trecut asta vreodată prin cap.

E greu de zis dacă eșecul unor colaborări a venit din sexism sau din lipsa mea de experiență. Din zecile de bărbați care au contribuit la locuința mea, am observat, ce-i drept, uimirea la pachet cu respectul faptului că o fătucă se ocupă de construcții, deci cred că schimbarea percepției se produce prin exemplu. A vindeca percepții clădite sistematic mii de ani nu se întâmplă făcând morală.

Însă vreau să adaug că nu cred că e sănătos ca drive-ul unei femei să vină din a educa bărbați sau din a le demonstra ceva. Să încercăm pe cât posibil să facem ce ne place și să analizăm cât din ce facem e condiționare și cât e voință proprie.

Obișnuiești să pui stories cu clădiri vechi și frumuseți arhitecturale din locurile în care mergi. Cum crezi că se va schimba modul în care oamenii privesc clădirile vechi în următorii ani?

Se va schimba în bine, dar pentru multe dintre clădiri va fi prea târziu. Mă consolez cu faptul că istoria a trimis în uitare imperii și temple milenare, deci n-ar trebui să mă doară așa tare că se năruie universuri întregi care de abia au 150 de ani.

Mă preocupă la fel de tare cum construim noul. Ar fi frumos ca ceea ce lăsăm noi moștenire să fie mai respectat de urmași, dar mă îndoiesc. În orașe suntem la cheremul unor dezvoltatori imobiliari al căror unic vector e profitul, nicidecum calitatea vieții actuale sau intrarea în istorie. Iar casele private sunt rezultatul unor nevoi imediate, nicidecum dorința de a lăsa moștenire viitorului ceva relevant. Deci nu sunt prea optimistă, dar asta nu mă împiedică să-mi manifest preocuparea și pasiunea pentru arhitectură și filozofia locuirii.

Care sunt capcanele care apar atunci când se încearcă integrarea elementelor moderne într-o clădire cu valoare istorică?

Capcana majoră e că materialele moderne distrug, de fapt, clădirea. Restaurarea cu materialele potrivite nu e un moft estetic sau un concept abstract despre valoarea istorică. Izolarea cu polistiren, de exemplu, creează o punte termică ce macină, în scurt timp, zidăria care ține clădirea în picioare. Același lucru îl face și PVC-ul din tâmplării. Dar da, efectul imediat cel mai vizibil este dispariția elementelor care făceau din clădirea respectivă ceva intrinsec frumos.

Clădirile istorice sunt frumoase dintr-un motiv simplu: nu prea aveai cum să construiești urât fiindcă nu existau materiale urâte. Atunci erai obligat de circumstanțe să construiești din cărămidă, piatră naturală, lemn. Elemente care-s frumoase by default, ca majoritatea chestiilor care vin din natură. Urâtul e construit cu atenție doar de om.

Producția în masă a schimbat paradigma. Profund utilitaristă, pe fugă, individualistă, centrată numai pe ce poate folosi și consuma cât e în viață, a invadat lumea cu kitsch, cu plastic. Rezultatul îl vedem cu toții. A nu se înțelege că glorific trecutul, fiindcă mult din ce s-a construit frumos în trecut era rezultatul exploatării. Ce zic e că apreciez anumite aspecte ce țin de modul în care ne raportam la viață și la ce lăsăm în urma noastră, pe care societatea modernă le-ar putea încorpora din nou, fiindcă are toate mijloacele să facă asta.

Ce te motivează să mergi înainte?

Exist și e un privilegiu. Nu-mi zboară nicio bombă pe deasupra capului, îs relativ sănătoasă. Recunoștința și curiozitatea mă țin angrenată în rotiță, cred.

De ce ți-e dor când ți-e dor?

De copilărie, când lucrurile nu cred că stăteau mai bine la nivel macro, dar adulții din jurul meu construiseră un mic regat al siguranței și fericirii, pe care eu l-am crezut și care mi-au asigurat o copilărie tare frumoasă.

Zavatos (Maria Zavate)
Sursa: arhiva personală Zavatos
Zavatos (Maria Zavate) stând pe un scaun în mijlocul naturii. În fața ei e o măsuță pe care e așezat laptopul. Privește ecranul laptopului și îșii sprijină capul în palma stângă.
Sursa: arhiva personală Zavatos

Sursă fotografie cover: arhiva personală Zavatos.

Distribuie articolul:

Comentarii:

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    Newslettere

    Articole recente

    Izabella Lukacs - 2025 © Toate drepturile rezervate.

    Un moment, te rog!

    Dacă ai ajuns până aici cu cititul, dă-mi voie să îți propun să te abonezi la newsletterele mele, să primești ultimele articole ce te-ar interesa sau să afli de evenimentele din Cluj.
    Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
    Newsletter bilunar care-ți aduce noutăți din artă și cultură, interviuri cu oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.

    Un moment, te rog!

    Dacă nu ai făcut-o până acum, te poți abona mai jos la newsletterele mele culturale.
    Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
    Newsletter bilunar care-ți aduce noutăți din artă și cultură, interviuri cu oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.
    Share to...