
De mult timp îmi doream să fac un interviu cu Zavatos. Nici nu mai știu de când o urmăresc, dar e unul dintre oamenii de bine care a construit un sat virtual în care oamenii chiar sunt oameni unii cu ceilalți.
Cred că prima dată am rezonat cu fotografiile pe care le făcea la țară și cu naturalețea pe care o transmite. Apoi am admirat-o pentru temele de discuție pe care le deschide și pentru proiectele în care se implică. Apoi pentru binele pe care reușește să-l facă împreună cu consătenii. Apoi pentru faptul că s-a apucat să renoveze singură o „petardă din anii ’20”. Acum o admir pentru toate.
Mi-a fost mai mare dragul să lucrez la interviul ăsta și sper sincer să-ți facă și ție plăcere să-l citești.
Cred că o vreme o să intensific zona de interioare, cu acces în spații în care n-ai avea altfel cum să intri. Apoi zonele de patrimoniu și urbanism, cu ironia specifică. După 8 ani de București, nevoia de a înțelege motivele pentru care acest oraș arată haotic s-a acutizat.
Acută e și nevoia de a bate toaca pe moștenirea frumoasă arhitecturală care se năruie. Ea poate fi un colac de salvare pentru oraș din multe puncte de vedere. Și vreau să arăt oamenilor ce am moștenit de la elitele vremii fără lentila aia romanticizată a unei perioade care, deși a lăsat ceva frumos în urmă, era, de fapt, horror pentru majoritatea populației.
Cât timp nu ești măgar și ești dispus să-ți asumi orice greșeală, teama nu pătrunde. Eu nu fac lecturing, nu zic „hai să vă zic eu cum stă treaba”. Detest treaba asta. Însă cred că rolul meu s-a conturat de așa natură încât gâdil curiozitatea oamenilor pe un anumit subiect, mai degrabă, decât să-i manipulez într-o direcție sau alta, conform credințelor mele, care pot fi obtuze.
Influencerul nu se pupă cu responsabilitatea fiindcă știe, deep down, că n-are un rol relevant în societate. E doar un rol de impact volatil. Pe grila capitalistă el influențează major deciziile de consum și cam atât. Responsabilitatea intră în schemă atunci când depășești rolul de banner publicitar umblător, când influențezi cum se raportează oamenii la ei înșiși în comparație cu tine, adică atunci când devii formator de opinie.
Dacă ești un om cât de cât decent vei simți o oarecare responsabilitate de a nu face oamenii să se simtă de rahat despre ei înșiși. Deci dacă influencerul devine un formator de opinie pe o anumită nișă atunci e responsabil. Altminteri nu cred că influencerii au o responsabilitate morală fiindcă, așa cum ziceam, nu au relevanță societală cum are un operator de salubritate, un doctor, un artist, un profesor, un politician etc.
Responsabilitatea, din punctul meu de vedere, e la public. Dacă ei îl consideră pe x influencer un formator de opinie, atunci derapajele trebuie taxate. Și nu ca la vânătoare de vrăjitoare, cu injurii, amenințări, cu roșii în piața publică la eșafod, ci cu fermitate, unfollow și pe cât posibil nuanțe, care dau posibilitatea influencerului să-și reconsidere comportamentul.
Doar unii oameni rezonează. Depinde de bula în care te afli. E hilar și trist că Pamela Anderson nemachiată e văzut ca un act de curaj sau că eu ciufulită îs văzută ca autentică, însă nu era mai bine înainte de internet. Social media doar a agravat rezultatul târziu al unui proces care o început odată cu apariția publicității, deci cu aproape 100 de ani în urmă, de când oamenii au devenit stereotipuri standardizate care trebuie să arate într-un anumit fel ca să vândă ceva.
Pentru mine e pilonul de bază al activității mele. A nu se confunda transparența cu oversharing sau, mai rău, transformarea onestității și autenticității în strategie care-ți gâdilă narcisismul.
Când îmi exprim opinia pe un subiect am întrebarea asta în minte: pe cine poate afecta negativ textul ăsta? În funcție de răspuns bag nuanțe mai gri sau las tușe mai grosiere.
Am un sat virtual generos, care a donat sume mari de bani pentru copii loviți de cancer, adăposturi de animale sau studenți eminenți care aveau nevoie de sprijin pentru studii. Sau a plătit chiria la doi frați evacuați dintr-un bloc timp de un an de zile, de pildă. 1200 de lei/lună. Faceți voi calculul.
Cea mai faină chestie pe care comunitatea mea din online o face posibilă prin intermediul paginii mele de Instagram este Avizierul Satului, unde săptămânal postez bilete la teatru, film, concerte, tot felul de evenimente culturale, pe care cei care mă urmăresc le dau pe degeaba altor oameni care mă urmăresc. Se întâmplă asta fiindcă urmăritorii mei se simt parte din ceva care-i reprezintă. Multă lume simte nevoia să facă bine în jur și din păcate timpul nu e foarte prietenos cu noi, așa că eu le ofer o cale simplă prin care să-și aducă contribuția.
După aproape 10 ani pe platforma asta, nu-mi mai doresc nimic decât să fac ce-mi place. Nu caut să fiu nici erou, nici relevantă, nici să am nu știu ce impact.
Cred că impactul vine natural ca urmare a unei activități de calitate, pe cât de ego-free posibil, în măsura în care nu te îngroapă platforma fiindcă nu cânți după cum vrea algoritmul.
Am trecut prin fazele alea, în care mă consideram ceva. Când te bagă lumea în seamă e ușor să aluneci acolo indiferent că te gâdilă 100 de oameni sau 100.000.
Nu-mi place să dau sfaturi, dar pot încuraja să ieși de pe net, să te zgâiești pe geam. Dacă ai un bloc urât în față, fă-ți un univers al tău la tine în casă și bucură-te de el. Nu știu care e echilibrul perfect în a te ține informat și sănătos la cap în același timp, dar știu că nu e firesc pentru creierul uman să treacă de la pisici la bombe la cancan la sfaturi de grădină etc.
Știu doar că dacă nu mai dai scroll din inerție se diminuează anxietatea. Sunt convinsă că oricine poate observa asta cu ușurință.
Entuziasm level 100. Nu explorez niște case, ci niște universuri interioare traduse în ceva vizual, observabil, tangibil.
Un apartament într-o casă, da. Am simțit entuziasm, apoi epuizare. Acum încerc să revin la entuziasm sau măcar la a mă bucura de roadele muncii. Este ceva foarte dificil, dar care poate fi, într-adevăr, foarte satisfăcător în condițiile optime.
M-a motivat dorința de a-mi crea un cuib al meu, unde să-mi pot petrece timpul cu mine, cu prietenii mei și cu partenerul meu, într-un cadru care să fie mai mult decât un simplu adăpost. O locuință e mai mult decât un spațiu de depozitare în care dormi, faci sex, mănânci și te speli. E o poveste, care, la modul ideal, duce mai departe altă poveste sau pune bazele unor viitoare povești.
Am crescut într-o familie în care femeile au ridicat casele în timp ce bărbații au muncit în străinătate pentru banii care să asigure ridicarea lor. Deci nu mi s-a părut niciodată că gestionarea unui șantier nu e treabă de femeie. Nici nu mi-a trecut asta vreodată prin cap.
E greu de zis dacă eșecul unor colaborări a venit din sexism sau din lipsa mea de experiență. Din zecile de bărbați care au contribuit la locuința mea, am observat, ce-i drept, uimirea la pachet cu respectul faptului că o fătucă se ocupă de construcții, deci cred că schimbarea percepției se produce prin exemplu. A vindeca percepții clădite sistematic mii de ani nu se întâmplă făcând morală.
Însă vreau să adaug că nu cred că e sănătos ca drive-ul unei femei să vină din a educa bărbați sau din a le demonstra ceva. Să încercăm pe cât posibil să facem ce ne place și să analizăm cât din ce facem e condiționare și cât e voință proprie.
Se va schimba în bine, dar pentru multe dintre clădiri va fi prea târziu. Mă consolez cu faptul că istoria a trimis în uitare imperii și temple milenare, deci n-ar trebui să mă doară așa tare că se năruie universuri întregi care de abia au 150 de ani.
Mă preocupă la fel de tare cum construim noul. Ar fi frumos ca ceea ce lăsăm noi moștenire să fie mai respectat de urmași, dar mă îndoiesc. În orașe suntem la cheremul unor dezvoltatori imobiliari al căror unic vector e profitul, nicidecum calitatea vieții actuale sau intrarea în istorie. Iar casele private sunt rezultatul unor nevoi imediate, nicidecum dorința de a lăsa moștenire viitorului ceva relevant. Deci nu sunt prea optimistă, dar asta nu mă împiedică să-mi manifest preocuparea și pasiunea pentru arhitectură și filozofia locuirii.
Capcana majoră e că materialele moderne distrug, de fapt, clădirea. Restaurarea cu materialele potrivite nu e un moft estetic sau un concept abstract despre valoarea istorică. Izolarea cu polistiren, de exemplu, creează o punte termică ce macină, în scurt timp, zidăria care ține clădirea în picioare. Același lucru îl face și PVC-ul din tâmplării. Dar da, efectul imediat cel mai vizibil este dispariția elementelor care făceau din clădirea respectivă ceva intrinsec frumos.
Clădirile istorice sunt frumoase dintr-un motiv simplu: nu prea aveai cum să construiești urât fiindcă nu existau materiale urâte. Atunci erai obligat de circumstanțe să construiești din cărămidă, piatră naturală, lemn. Elemente care-s frumoase by default, ca majoritatea chestiilor care vin din natură. Urâtul e construit cu atenție doar de om.
Dacă observi peisajele naturale cu greu vei identifica urâțenie. Natura știe ce e ăla echilibru, proporție, frumos. De la ea am învățat cum să ne construim lăcașele de cult, instituțiile și adăposturile. Iar atenția la detalii erau un rezultat al răbdării, care era o valoare fundamentală a societăților din trecut.
Producția în masă a schimbat paradigma. Profund utilitaristă, pe fugă, individualistă, centrată numai pe ce poate folosi și consuma cât e în viață, a invadat lumea cu kitsch, cu plastic. Rezultatul îl vedem cu toții. A nu se înțelege că glorific trecutul, fiindcă mult din ce s-a construit frumos în trecut era rezultatul exploatării. Ce zic e că apreciez anumite aspecte ce țin de modul în care ne raportam la viață și la ce lăsăm în urma noastră, pe care societatea modernă le-ar putea încorpora din nou, fiindcă are toate mijloacele să facă asta.
Exist și e un privilegiu. Nu-mi zboară nicio bombă pe deasupra capului, îs relativ sănătoasă. Recunoștința și curiozitatea mă țin angrenată în rotiță, cred.
De copilărie, când lucrurile nu cred că stăteau mai bine la nivel macro, dar adulții din jurul meu construiseră un mic regat al siguranței și fericirii, pe care eu l-am crezut și care mi-au asigurat o copilărie tare frumoasă.
Sursă fotografie cover: arhiva personală Zavatos.
Abonează-te să primești în fiecare duminică calendarul evenimentelor culturale care se-ntâmplă în Cluj, în următoarea săptămână. Afli de ele cât încă te mai poți duce și scapi de FOMO. 😃
Coolturalist este newsletterul bilunar care-ți aduce noutăți relevante din cultură și artă, interviuri cu artiști și oameni talentați care au avut curaj să urmeze drumuri mai puțin bătătorite și recomandări de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.